Sursa: Observator cultural (fragment) / un text semnat de Andrei Muraru
Topologia specializării: teologie în loc de analiza comunismului
Conducerea institutului a trecut în responsabilitatea efectivă a şapte tineri (media de vîrstă este puţin peste 35 de ani). Printre ei, şi domnul Mihail Neamţu. Domnia sa a fost numit director ştiinţific în martie 2010, însă şi-a prezentat demisia „din motive personale“ luna trecută.Absolvent de Teologie Ortodoxă şi Filozofie, domnul Neamţu are un doctorat în studii religioase la King’s College (Londra), calităţi lingvistice remarcabile, multe apariţii editoriale, este posesor al unor burse prestigioase şi a nenumărate colaborări editoriale (1). Cine l-a auzit vorbind în public pe domnul Neamţu s-a convins uşor de erudiţia sa, de calităţile oratorice pe care le îmbină cu o siguranţă de sine remarcabilă.
Toate acestea nu pot însă suplini studierea comunismului. N-a scris niciodată vreun articol ştiinţific despre comunismul romånesc sau de aiurea, de ideologie, rezistenţă, nomenclatură, regimul autocratic dejist/ceauşist, despre viaţa privată sau despre orice altceva l-ar fi putut califica pentru ocuparea poziţiei amintite mai sus. Degeaba veţi încerca săidentificaţi numele domnului Neamţu în vreo bibliografie a comunismului românesc. Agenda de cercetare academică nu avea cum să-l reţină. Altfel spus, la proba cu martori, domnia sa este în ofsaid. Dacă era un cercetător reputat al comunismului apreciat ca atare, cum de nu s-a regăsit domnul Neamţu în Comisia Tismăneanu, înfiinţată în aprilie 2006? Ne-am putea imagina că, în decurs de doar cîţiva ani, domnul Neamţu a reuşit să ardă etapele, să depăşească multe capete luminate care studiaseră ani la rînd dictaturile lui Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu, dovedind competenţeştiinţifice autentice. Dar nu s-a întîmplat aşa. Sigur, la aceste întrebări nu ar trebui să răspundă doar domnul Neamţu (căci domnia sa a fost doar alesul), ci şi cei cărora le datorează numirea în funcţie, cauţionînd, de fapt, o gravăeroare.
Valoarea contribuţiei domnului Neamţu la studierea comunismului este tot atît de evidentă precum aceea a Licăi Gheorghiu la evoluţia filmului românesc. Lica Gheorghiu, spun sursele – „izvoarele“, cum ni se spunea în primul an de facultate –, a fost fiica cea mare a dictatorului comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej, în ciuda a ceea ce credea domnul Neamţu la un moment dat. (Vasi)Lica i-a luat rapid minţile părintelui, după ce soţia l-a părăsit pentru un jandarm. Lica l-a debusolat pe cinicul veros, făcîndu-l pe „Bătrîn“să comită multe nelegiuiri (şi) pentru ea. A fost o diletantă, spun astăzi regizori şi foşti colegi de scenă. Nu avea nimic din calităţile unui actor de film. Talentul ei stătea, de fapt, în puterea paşalîcului nomenclaturii, în omnipotenţa atotputernicului lider. Tatăl ei, îmbiat de regizori talentaţi de curte, a purtat-o prin foaierele teatrelor, prin studiourile de film şi pe oriunde şi-ar fi dorit (2) cea care era ironizată, într-o producţie din anii ’80, drept „Mirabela Bumbescu“. Sensibilitatea excesivă pentru Lica a apărut încădin închisoare, cînd Gheorghiu-Dej era în penitenciarul Craiova: „Această dragoste nam simţito nici la nevasta mea care ştiţi ce mia făcut şi mai mult am rugato sămi dea fotografia copiilor cel puţin so am la închisoare, dar ma refuzat, spunînd copiilor mei că nau tată! (…) Poate că şi ei (copiii, n.m.) îmi vor răsplăti cu o mîngîiere dacă voi ajunge la bătrîneţe şi nu voi muri la ocnă. (ortografia originală, n.m.)“ (3).
În 2009, Mihail Neamţu a enumerat cu francheţe propriile specializări: filozofie germană, patristică greacă, fenomenologie franceză (4). Însă aceste căi ştiinţifice netezite nu l-au împiedicat să ocupe o poziţie de frunte într-o instituţie a cărei menire era „administrarea şi analizarea, de o manieră riguroasă şi ştiinţifică, a memoriei regimului comunist din România, precum şi a consecinţelor acestuia“.
Afilierea domnului Mihail Neamţu la diferite asociaţii profesionale ne arată, de asemenea, absenţa oricărei relaţii cu analiza comunismului: Asociaţia Română de Filologie şi Hermeneutică Biblică, American Academy of Religion, Asociaţia Română de Istorie a Religiilor, Societatea română de Fenomenologie. La fel şi colocviile sau conferinţele la care a participat ori traducerile pe care le-a coordonat (Fundamentele bioeticii creştine; Drumul către Niceea; Crucea vizibilului;Desluşirea Tainei), ca să nu mai amintesc despre capitolele în volume colective ori despre studiile şi articolele în reviste foarte bine cotate.
Uneori, producţiile publicistice ale domnului Neamţu au fost reluate în volume de autor (5). Temele pe care domnia sa le abordează cu seninătate îl transformă nu într-un cercetător valoros al totalitarismului comunist, ci într-un atent observator al realităţii, lectura scrierilor sale fiind uneori o întreprindere relaxantă.
Acuitatea pentru viaţa politică, socială, culturală este evidentă în subiectele alese: evenimentele organizate de ICR, sistemul de învăţămînt, secularizarea, formarea adolescenţilor, familia contemporană,revoluţia sexuală, dilemele integrării europene, cariera lui Costel Busuioc, cronica filmului Viaţa celorlalţi, atacurile teroriste de la Bombay sau de la Londra, piesa Evangheliştii a Alinei Mungiu-Pippidi, islamismul, figura Patriarhului Teoctist, sărbătoarea Crăciunului, rromii, învăţămîntul teologic, clerul ortodox şi CNSAS, arhitectura urbană, cheltuielile publice ale primăriilor, invidia, războiul din Georgia, echipa lui Barack Obama, Michael Jackson, personaje ale vieţii cotidiene (Emil Constantinescu, Cristian Tudor Popescu, Ion Iliescu, Călin Popescu Tăriceanu ş.a.), demiterea preşedintelui, sindicatele, criza jurnalismului sau a patriotismului, limitele statului social, mineriada din 1990 etc.(6)
Alte două volume tratează cu predilecţie teme de teologie ortodoxă, insistînd pe „adîncirea şi amplificarea vocaţiei publice – deci, implicit, urbane a teologiei“ (7) – sau pe „redescoperirea tonului profetic în ambientul urban al teologiei“ (8). O altă colecţie de texte aprofundeazăreflecţii pe marginea unor lecturi din Baruch Spinoza, Carl Schmitt, Mircea Eliade, Karl Marx sau a unor portrete de cărturari (Jaroslav Pelikan, William F. Buckley Jr. şi Andrei Pleşu) (9). Ultimele eseuri, publicate sub titlulZeitgeist, discută despre literatura de dinainte de 1989, despre spiritul public contemporan, despre lecturi ori subiecte filozofice (10). Aşa cum arătam mai sus, scrierile sale sînt onorabile, dar nu şi dovezi – fie şi superficiale– pentru a putea ghida numirea în calitatea de director ştiinţific la un centru specializat în studierea dictaturii comuniste. În plus, textele sale nu dovedesc faptul că domnul Neamţu ar fi călcat în vreo arhivă a vechiului regim. Personal, nu l-am auzit să insiste pe deschiderea arhivelor (altele decît ANR sau CNSAS) ori pe temele sensibile precum intersecţia ofiţerilor din structurile represive cu justiţia actuală.