Vin dintr-un mediu foarte optimist. Nu-l sperie uşor Gulagurile, foametea, penuria sau alte crize politice şi sociale. Sînt educat ca orice tragedie sau lucru rău care mi se întîmplă să-l pozitivez, să scot din el ce e bun şi util pentru mine şi societate. Sînt un om optimist, dar ce am văzut în discuţiile pe care le-am avut zilele astea cu amici de-ai mei, m-a descumpănit. Demult nu am mai văzut ca oamenii mei apropiaţi, plini de optimism, de viaţă, de proiecte să cadă într-o asemenea stare de disperare. E mai mult decît disperare. Sînt oameni care acum au capotat, care nu mai au niciun orizont de sens.
Sînt ca la căpătîiul unui om muribund, care ştiu că o să mai trăiască încă 30-40 de ani, dar care acum îşi dă duhul fiindcă şi-a pierdut speranţa şi sensul. Întrebarea mea a fost simplă: de ce acest lucru se întîmplă acum? Care sînt cauzele a ceea ce se întîmplă? Cum de nici Stalin şi nici Ceauşescu nu au putut să ne distrugă sensul şi speranţa? Cum de am ieşit mult mai optimişti, cu mult mai multă poftă de viaţă şi speranţă, dintr-o perioadă sumbră şi „aceştia” au reuşit să distrugă tot? Cum e posibil? Ce se întîmplă cu noi?
Un bun amic care din disperare că nu poate să-şi facă meseria aici a plecat din ţară, un intelectual remarcabil, Dan Ungureanu, îmi spunea amărît de undeva de prin Canada: „Sub regimurile totalitare, dizidența e posibilă. Sub dictaturi, revolta e posibilă. În regimurile clientelare, nici dizidența, nici revoluția nu sînt posibile. Românii nu mai vin la demonstrații fiindcă demonstrațiile nu duc nicăieri. Într-un regim democratic, demonstrațiile și grevele cresc presiunea opoziției asupra guvernului. În regimurile clientelare, opoziția e la fel de clientelară ca și puterea. Românii nu mai vin la manifestații fiindcă n-au împotriva cui manifesta. În totalitarism, o singură persoană era responsabilă pentru toate nenorocirile, pentru sărăcie, mizerie și supravegherea polițienească. Era simplu de înlăturat. În sistemul clientelar, hidra cu numeroase capete, răsturnarea nu e posibilă. „
Ceva s-a întîmplat grav zilele acestea care practic a scos la iveală esenţa problemelor noastre. Ce anume? Ce este grav în toate acesteastă poveste cu stenogramele în definitiv? Am avut mineriade, am avut crize economice şi nu a fost atît de grav. De ce acum? De ce disperăm acum? Faptul ca animalul politic Băsescu a fost înhăitat cu animal media-economic Vîntu? Nu, acest lucru era cunoscut şi se încadrează într-o logică a tipului de politică ce se face de ceva vreme nu numai la noi. Că animalul politic Băsescu l-a pocnit peste bot pe animalul media-economic Vîntu pentru că acesta i-a atins progenitura? Nici asta nu e grav. Înţelegem, e uman şi mai ales animalic. O adevărată „biopolitică”. O fi grav că Vîntu se comporta cum se comporta cu jurnaliştii? Nu foarte, asta se întîmplă în orice companie de tip capitalist care se respectă, doar că gradele de „rafinament” sînt diferite. Că jurnaliştii se lăsau tîrîţi în diverse combinaţii lipsiţi de o minimă deontologie o fi grav? Dar nici asta nu ne poate şoca, mai ales după experienţa comunistă unde am depăşit orice limită a laşităţii. Oare? Eu zic că acum aratăm că se poate şi mai mult. O fi grav că anumite servicii ale statului manipulează informaţiile cum vor ele iar justiţia e pe din afară? E grav, dar nu acesta e ultimul sens al afacerii stenogramelor.
Ce e cel mai grav însă în toată această poveste a stenogramelor? Discutînd cu amicii mei, mai toţi într-o fază de preinfarct existenţial, mi-am adus aminte de o poveste care m-a impresionat enorm şi care îmi explică esenţa a ceea ce se întîmplă acum. Există un scriitor rus care este întruchiparea suferinţei secolulului XX. A fost arestat încă de tînar prin anii 30 ai secolului trecut şi a trecut prin cele mai cumplite lagăre de concentrare şi clinici psihiatrice. Este primul care scrie despre GULAG şi este nedreptăţit de toată lumea, de la comunişti la liberali. A scris poate cea mai importantă carte despre spaţiile concentraţionale pe care le-a dat literatura universală. Autorul-Om se cheamă Varlam Şalamov, iar cartea Povestiri din Kolîma.
Ascultaţi povestea mai departe, despre care am mai amintit în cap. XVI al „ereticilor” mei. Nu mai e mult. Şalamov încearcă să ne descrie viaţa de zi cu zi în Gulag, iar ce se întîmplă acolo apare ca o societate umană cu oameni-funcţii, cu oameni-poziţii, cu reguli diverse, cu încălcările acestor reguli etc. El înţelege foarte bine că e o societate umană într-o stare de excepţie, care trăieşte în condiţii umane duse la extrem. El ştie că sensul-scop al Gulagului este să te distrugă, iar sensul-scop al deţinutului e să mai trăiască încă o clipă, să mai lupte pentru încă o fărîmă de viaţă. Şalamov ştie că tocmai această formă extremă de viaţă scoate în evidenţă mult mai bine mecanismele societăţii umane-libere şi mai ales, sensul societăţii politice. El observă ceva excepţional. Anume, că pînă şi în acea condiţie inumană pînă la un anumit moment, există un echilibru: gardienii puterii oricît de aberanţi erau lucrau cu un minim de reguli clare, iar deţinuţii aveau modalitaţi de a crea reguli ale jocului. Aceste reguli, chiar dacă fragile, existau totuşi. Că între diversele categorii de deţinuţi, de la cei politici la infractori mărunţi existau anumite cutume care făceau ca acea comunitate aproape inumană să aibă nişte reguli care dădeau un minim de sens politic. Salamov ştie bine că pentru a păstra ultimul gram de umanitate, ultimul sens al unei comunităţi este sensul politic: reguli, coduri, retorici, întrebări, negocieri.
Şi aici intervine o ruptură fundamentală care se leagă şi dă sens evenimentelor care se întîmplă acum la noi. Apare în joc o mică comunitate, pe care el o numeşte ne-oameni, numiţi în argoul rusesc blatnoi, un soi de bandiţi care impunînd o ordine a „naturii”, a haosului, a forţei biologice, fac ca toate aceste minime reguli să devină nefuncţionale şi nesemnificative. Concluzia fascinantă a lui Şalamov este radicală. De acum încolo acest tip de om nu trebuie să se mai supună decît „voinţei corpului”. „Etica” lumii blatnoi distruge ultima fărîmă de relaţionare umană, ultimul element al societăţii umane. Morala e cinică: omul devine om nu pentru că e „creat de Dumnezeu”, nu pentru că are „calităţi spirituale”, nu pentru că e „animal politic”, ci fiindcă este „cel mai rezistent fizic”, „cel mai rezistent animal”. Adevărul spus de Plaut Homo homini lupus este doar parţial. În realitate, omul îi este omului nu numai lup, ci şi urs, şi vulpe, şi leu, şi hienă, şi toată încrengătura de animale posibile.
Într-o lume în care domină astfel de judecăţi şi practici, se creează vidul politic. Într-o lume a „eticii” biologice, animale, în care doar instinctul animal e admirat, doar profitul cu orice mijloace, în care doar forţa fizică şi regulile „copacului, pietrei şi cîinelui” sînt acceptate, politicul dispare. Înaintea morţii – sensul ultim al „zonei” – dispare politicul, elementul minimal necesar unei societăţi umane. Marea lecţie pe care ar trebui să ne-o reamintim mereu e cinică şi din păcate, nu corespunde cu predicile noii puteri. Nu politicul, nu ideologicul, nu excesul – cu toate că şi acesta poate crea mari probleme – au creat Gulag-ul, totalitarismul, dictatorii, ci tocmai lipsa acestora. Spus şi mai abrupt: „rezistenţa prin cultură”, retragerea din politic nasc monştri ceauşişti şi stalinişti.
Mă veţi intreba: şi ce treabă are Gulagul cu stenogramele din perioada României democrate postcomuniste? Ei bine, cred că are foarte mare legătură. Părerea mea este că ne aflăm exact în acest punct. În astfel de societate de tip Glamour-Gulag, cum numesc eu societatea actuală în care trăim, în care ne mîndrim cu lanţurile de aur şi cardurile bancare, totuşi mai exista un minim de repere şi reguli. Spaţiul politic este absolut necesar pentru a păstra o fărîmă de umanitate. Iar pentru ca politicul să funcţioneze la parametri minimi, el are nevoie de un anumit spaţiu între actorii politici, de minime reguli, de minime coduri şi de o minimă „vestimentaţie” retorică. Tot ce apare în acele stenograme, ştiam cu toţii demult; nu trebuie să fim ipocriţi. Însă modul de publicare a lor schimbă radical datele problemei, căci presupune renunţarea la minima retorică de protecţie, minimul cîmp necesar negocierilor. Aici totul apare în goliciune maximă. Cînd oamenii apar goi, de la preşedintele Băsescu, la afaceristul Vîntu şi de la jurnalist la cetăţean, politicul, ultimul element care ne mai dă umanitate, se dizolvă. Între Băsescu şi Vîntu, pro şi contra, dispar diferenţele, intrîndu-se în promiscuitatea sensului politic. Oamenii goi nu pot face politică, ci altceva. Oamenii goi nu fac politică, ei intră într-un cu totul alt cîmp semantic: spaţiul pietrei, al animalicului, al instinctelor. Nu vorbesc de oamenii goi în intimitatea lor, ci de o societate care se dezgoleşte în văzul tuturor, renunţînd la un minim de reguli şi coduri. Noi am dizolvat politicul la puterea a doua: ne-am dezgolit, şi mai mult decît atît, şi fără reguli. Din acest moment, intrăm în spaţiul puterii biologice, animalice, a pietrei şi bîtei, (dar şi a tehnicii) căci politicul împreună cu toate instituţiile sale s-au dizolvat. Doar o anumită inerţie mai funcţionează. Speranţa şi sensul nu mai există. Astfel că ceea ce nu a reuşit nici Gulagul şi nici dictatura ceauşistă, a reuşit acestă nouă societate care nu duce nicăieri. Sîntem din punct de vedere politic cu toţii în moarte clinică.
Şi ce-i de făcut? E clar că ce s-a întîmplat zilele acestea a fost un capăt de drum. Proiectul neoliberal updatat în România pe model clientelar a luat sfîrsit. Şi nu contează atît de mult că el s-a sfîrşit, ci că ne-a sfîrşit şi pe noi, cetăţenii acestei ţări. Problema şi mai mare e că sfîrşitul poate dura ani de zile, zeci de ani, perpetuîndu-se pînă cînd o forţă nouă, radicală, o va înlătura de la putere. Din păcate, nu mai e posibil să o înlăturăm prin mecanisme soft, prin alegeri. Ce alegem? Între aceiaşi şi aceiaşi care au doar culoarea la fular diferită? În acest moment se pune problema unui proiect radical, diferit, care să aibă curajul să chestioneze societatea în care trăim de o cu totul altă manieră. Dar asta e o altă poveste.