O dictatură bună nu se poate face decât cu pași mărunți. Sau, mai bine zis, aproape oriceticăloșie trebuie făcută cu pași mărunți, dacă se vrea durabilă. Chiar și totalitarismul rezistă mai bine în lumea liberă, iar sclavii cei mai bine păziți sunt cei care se păzesc singuri. Astfel, pornind de la premiza că nu există pași suficient de mici pentru a fi trecuți cu vederea, consider că nu există temă care să fie nesemnificativă pentru a fi subiect de discuție și protest – sau personaj care să nu merite întreaga atenție și mânie. Cu alte cuvinte, nu e nicio rușine să scrii despre Traian Băsescu sau despre aghiotanții lui. Acum i-ar veni rândul unui anume domn Igaș, ministru. Aș dori să discut despre Proiectul de lege privind organizarea adunarilor publice propus de ministrul Traian Igas semnalat de Romaniacurata.ro și deja analizat de Mihai Goțiu. Nu voi face o analiză pe textul proiectului, pentru că nu are sens. Aș invita mai degrabă cititorul să îl consulte (deoarece vorbește de la sine) și să încerc, în schimb, să îl plasez într-un context de interpretare.
E greu să nu observi că prezentul proiect de lege se încadrează într-un pattern, care poate fi asociat tehnicii salamului (feliat e mai ușor de înghițit). Pașii mărunți spre dictatură sunt deja atât de numeroși încât începe să li se piardă urma, deși urmează un traseu clasic: hărțuirea / reformarea Parlamentului, justiției, partidelor politice și mass-mediei; abuzul de interpretare în ceea ce privește Constituția și obiectul siguranței naționale. Acum urmează domesticirea protestelor sociale. Mai rămâne cenzura pentru ca democrația să nu mai însemne nimic. Iar, pentru a rămâne în zona gri, cenzura poate fi împachetată ca extindere a competențelor CNA, de dragul copiilor, să nu citească chestii obscene, dăunătoare unei dezvoltări armonioase, eventual, pline de har. Elementul comun cel mai frapant al celor enumerate e modul de împachetare: Toate măsurile care trasează cadrul jugului sunt pentru „binele nostru”, nu degeaba a inventat Orwell „Ministerul Iubirii”. Și toate și-au găsit suporteri, mai mult sau mai puțin voluntari – deși puțin contează dacă sunt naivi pe gratis sau contracost, în cazul în care sunt / rămân în țară; la fel cum puțin contează dacă regimul Băsescu urmează un plan diabolic sau merge pe pilot automat, deoarece așa știe că se fac lucrurile.
Reacțiile la articolul lui Mihai Goțiu sunt încântătoare prin naivitatea lor bine concertată. Încep prin a discredita subiectul, ca fiind minor: „Puțin trist așa, chiar nu mai ai ce scrie?”. Apoi se invocă „normalitatea” și se prezumă că nu s-a schimbat nimic esențial: „Păi nu trebuia și până acum să ai aprobare ca sa poți face un protest? Așa mi se pare și normal.” Și, pentru mai multă prestanță, se dă exemplul normalității înconjurătoare: „Peste tot în lumea democratică manifestațiile de orice fel se anunță forurilor în drept, după care se așteaptă aprobarea lor”. Urmează leit-motivul despre „binele nostru”, ca un ecou din popor la cuvintele puterii: „Ce se întâmplă atunci când un protest ia o cale greșită și ajunge să fie periculos pentru participanții la el sau pentru ceilalți oameni?” Am putea spune că discursul puterii e atât de bine internalizat, încât până și forumiștii au o gândire polițienească. Oricum, multe reacții sunt parcă scrise cu o mână pe tastatură și cealaltă pe pulan; iar unele nici măcar nu disimulează bucuria produsă de legea care îi pune „botul pe labe” pe golanii care tulbură somnul rațiunii: „așa scăpăm de toți nebunii care se apuca sa joace teatru de capul lor in mijlocul străzii sau să organizeze partide de fotbal”.
Și, după reluarea acestor idei sub diferite formulări sau pseudonime, totul se restrânge la hărțuirea comentatorilor care au alte opinii. Deși e frapant de bine dirijat discursul, așa cum am mai spus, puțin contează că anonimii sunt uniți în suflet și-n simțiri pentru că scrie în fișa postului sau din alte motive. Dacă vor rămâne în țară, și dacă proiectul va trece neobservat, vor avea timp berechet să experimenteze, poate din nou, „rezistența prin cultură”.
Rezistența în fața abuzurilor va fi mai dificilă. Reacțiile vor fi mai întârziate, deoarece art. 10 prevede declararea lor cu cel puțin 5 zile lucrătoare înainte. Deci, se va protesta despre știrea de săptămâna trecută, în contextul în care, în ultima vreme, la noi știrile rele circulă repede, iar practica faptului împlinit tinde să devină politică de stat. În plus, reacțiile vor fi mai puțin vizibile, deoarece art. 30 zorește autoritățile locale să desemneze locuri speciale pentru demonstrații. Ce le-ar opri să le plaseze în cele mai interesante locuri, unde nu pot deranja liniștea publică deoarece nu le aude / vede nimeni? Sau, în cel mai rău caz, reacțiile nu vor fi deloc, deoarece majoritatea articolelor au în vedere interzicerea lor. Adică, nu se aprobă.
Pentru a nu forța imaginația decidentului local există articolul 12, care dă explicit motive de respingere a aprobării, articolele 4 și 5, care ajută la „evaluarea gradului de risc”, și articolele 6 și 7, care oferă un compendiu de răspunsuri (pe ici pe colo dadaiste) pentru eventualele declarații de presă. Articolele merită a fi consultate, măcar pentru stilul savuros în care au fost gândite. Dau un exemplu, care sper să capteze atenția cititorului: „Se interzice participarea oricărei persoane la adunări publice nedeclarate sau interzise, urmată de refuzul părăsirii locului de desfăşurare a acestora, la avertizările şi somaţiile organelor de ordine, făcute potrivit legii.” (art. 8.2)
Singurele manifestări care fac excepție de la regulă sunt cele care nu au nicio legătură cu democrația: cele religioase, cele „promoționale” și, de ce nu, cele sportive[1] – ambalaje mai vechi sau mai noi în care se poate livra opiu pentru popor. Totuși, o manifestație fundamentalistă de natură religioasă poate fi destul de periculoasă, deoarece poate să incite „la discriminare, la violenţă publică şi la manifestări obscene, contrare bunelor moravuri” (art. 6.a). Cred că nu e nevoie să facem apel la clișeele cu islamiștii sau Ku Klux Klan. Nici măcar nu trebuie să facem un efort pentru a analiza semnificația marșurilor pentru „normalitate” girate de cei care și-au făcut din „iubirea aproapelui” o profesie. E destul să evocăm recurentele manifestări obscene și uneori violente prilejuite de vestea că sunt moaște în oraș. Nu am văzut o manifestație organizată de noi (GAS) care să coboare standardul atât de jos (nici moral, nici estetic) încât să se apropie de îmbrâncelile care normează accesul la moaște. Deci, cât de malformat trebuie să fie bunul simț al comentatorilor care au considerat că noi eram cei care trebuiau să fie hărțuiți de jandarmi?! Ce să mai vorbim despre „manifestările promoționale”?! Probabil că la festivalurile berii nu se consumă alcool, așa cum se consumă la întrunirile care au revendicări democratice; la concerte se cântă în surdină și oricum nu deranjează pe nimeni; iar la meciurile de fotbal suporterii sunt mânați de cele mai nobile simțiri.
În schimb mișcările civice, dacă nu vor reuși să convingă autoritățile că democrația e un sport, o religie sau un produs de larg consum, vor avea nevoie de „resurse umane” și financiare consistente, pentru că noua lege nu modifică decât articolele care nu erau suficient de antidemocratice din legea precedentă. De exemplu, orice ONG sau grup civic, dacă aspiră la organizarea unei manifestații trebuie să „dispună” de reprezentanți care să negocieze cu autoritățile în comisiile de aprobare, oameni de ordine semnalați corespunzător (1 la 50 de manifestanți; măcar nu se precizează culoarea cămășii), juriști pentru eventualele procese și fond de protocol pentru amenzi. Totuși, cei care își permit amenzile cu multe cifre de la capitolul „contravenții” au, în general, mai puține motive să protesteze; numerele mari fiind un simptom al adaptării. Pentru oamenii obișnuiți, regimul infracțiunilor (art. 28; casă și masă între 3 luni și 2 ani) pare să fie cu mult mai rezonabil decât cel al contravențiilor. Cu alte cuvinte, joaca de-a democrația e pe terminate. Vremurile în care grupuri de amatori mânați de entuziasm improvizau după puteri pentru a susține o cauză par să apună prematur. Probabil e timpul pentru profesioniști, deși niciuna din tabere nu e pregătită pentru așa ceva. Oricum, în noul context e greu de crezut că va mai dansa cineva.
[1]Cele sportive apar ca excepții, în mod explicit, doar în ceea ce privește ora de desfășurare, dar e greu de crezut că patronii cluburilor de fotbal sau reprezentanții lor vor fi nevoiți să treacă mereu prin fața comisiilor de aprobare și să primească refuzuri de câte ori suporterii încalcă prevederile legii (de la violențe la obscenități și nu foarte bune moravuri).
