Ultimul deceniu în România a fost marcat de tema anti-corupţiei, care a reprezentat şi, aşa cum vedem în aceste zile, reprezintă mai mult ca oricând principala paradigmă, principala cheie în care este interpretată şi practicată politica în România. E dificil să nu condamni corupţia, în condiţiile în care reprezintă un sistem care creează inegalităţi, care avantajează grupuri de interese şi care subminează autoritatea statului. Cu toate acestea, dincolo de fenomen în sine, trebuie analizată şi anti-corupţia, felul în care un întreg sistem judiciar-legal-poliţienesc-servicii secrete este construit cu scopul (cel puţin declarat) de a combate “flagelul” (să folosesc un clişeu mult prea uzitat). Au existat voci de stânga care au încercat să descifreze mecanismele din spatele felului în care anti-corupţia a fost folosită fie ca armă politică, fie ca modalitate de concentrare a puterii în mâinile unor instituţii ca DNA-ul sau SRI-ul. Eu voi încerca să răspund întrebărilor: De ce este atât de populară anti-corupţia? De ce Codruţa Kovesi şi alte persoane au ajuns să se bucure de atât de multă încredere? Care sunt motivele pentru care românii se raliază aproape total campaniei anti-corupţie?
Un prim răspuns, extrem de simplist ar sublinia faptul că întotdeauna e o plăcere când hoţii ajung după gratii. Trebuie, totuşi, înţeles, că această corupţie este intrinsecă sistemului capitalist. Pe scurt, corupţie există în toate societăţile. Unele societăţi, cum ar fi cea americană, au legalizat-o, lobby-ul reprezentând în fapt trafic de influenţă, altele societăţi au încercat să o combată, cum a fost Italia, iar altele, cum ar fi cea franceză, o ascund adeseori sub preş. Cert este că relaţiile dintre politic şi economic nu vor fi niciodată complet curate. Discursul anti-corupţie din România este construit pe ideea unui “centru imaculat”, însă nu în sensul dat de Adrian Năstase în anii 2000 (când se sugera că baronii locali sunt cei corupţi, iar politicienii de la Bucureşti nu sunt corupţi), ci în sensul că ar există o zonă (politică, economică, intelectuală) care reprezintă idealul incoruptibil, la care se va ajunge odată ce se termină curăţenia politicului şi economicului. Această idee este una periculoasă, iar rezultatele se văd: dacă ieri Elena Udrea făcea parte din acest “centru imaculat”, astăzi aceeaşi persoană ne apare ca fiind coruptă până în măduva oaselor. Aşadar, includerea sau excluderea din această zonă ne-coruptă ţine mai mult de puterea politică şi de cei care o deţin la un moment dat. Ceea ce e periculos cu privire la această ideologie este că propune criminalizarea politicului (cum spunea GM Tamás), iar acest lucru poate duce uşor la impunerea unor idei proto-fasciste şi eventuala apariţie a unui “Salvator”. Traian Băsescu a fost un hibrid astfel de salvator (vezi retorica ţepelor).
Un alt punct are a face cu faptul că dreapta românească a reuşit să impună o paradigmă în care unii sunt “corupţii”, iar aţii sunt “curaţii”. Ca o extensie a anti-comunismului anilor ’90 şi început de 2000, PSD-ul a fost mereu prezentat ca “acei foşti comunişti care nu trebuie lăsaţi să ajungă la putere din nou căci au furat enorm”. Nu spun că PSD-ul nu ar avea hoţi, însă este interesant de analizat discursul de dreapta şi al intelectualilor care promovează anti-corupţia, care mereu prezintă stânga ca fiind cea coruptă, pe când corupţia de pe partea dreapta reprezintă doar “accidente”. Realitatea ne arată că legăturile dintre economic şi politic sunt la fel de putrede şi în cazul dreptei româneşti (aş aminti doar cazurile “băieţilor deştepţi” de la Hidroelectrica şi felul în care au fost atribuite contractele pentru autostrăzi).
Şi totuşi, de ce place anti-corupţia? Pentru că după 1990 avem o clasă (muncitoare) care s-a văzut privată de avantaje economice, milioane de români care şi-au pierdut slujbele în fabrici, alcoolism, sărăcie, excluziune, înşelăciuni şi delapidări, pierderea locuinţelor, a demnităţii şi locului în societate (şi într-un final emigrarea pentru 4 milioane dintre aceşti muncitori). Această clasă socială (care a transmis aceleaşi sentimente şi generaţiei care a venit după ea şi care a crescut în aceeaşi sărăcie şi mizerie în anii ’90) se vede acum răzbunată. Loserii tranziţiei se văd acum răzbunaţi, căci cei care au beneficiat cel mai mult de pe urma necazului lor ajung acum la închisoare, îşi pierd la rândul lor avantajele şi locul în societate.
Ura clasei (muncitoare) este canalizată mult mai mult către clasa politică decât faţă de cea economică. Parlamentul (cu ai săi membri “îmbuibaţi”, “leneşi” care nu produc nimic), ca principal reprezentant al clasei politice în ansamblul ei, a devenit punctul central spre care se canalizează toată ura, toată mânia. Acest sentiment vine şi pe un val neoliberal anti-etatist, ce propune stat minimal şi ideea de “meritocraţie”, idei frumoase propuse de intelectuali de dreapta, dar care, după cum se vede, nu au produs decât o accentuare a inegalităţilor sociale şi o creştere a sărăciei.
Un alt aspect ce ţine de felul în care a fost construit discursul anti-corupţie are a face cu efectul corupţiei asupra economiei. Ni se spune că acest fenomen dăunează creşterii economice şi alungă investitorii, face România o ţară ne-atractivă pentru marile corporaţii. După cum am arătat într-un alt articol, România nu a evoluat în clasamentul Transparency Internaţional privind percepţia asupra corupţiei, iar nivelul investiţiilor străine în România a fluctuat mai mult funcţie de perioadele de expansiune/creştere sau criză ale capitalismului global. Capitaliştilor vestici le pasă mai puţin de nivelul de corupţie decât de nivelul salariilor şi de oportunităţile de a face profit. Avem chiar exemple ale unor capitalişti vestici cărora chiar le convine de minune că pot face afaceri oferind mită unor oficiali, economisind astfel resurse financiare pe care le-ar cheltui dacă ar face afaceri în mod legal (cazul Bechtel este elocvent). Pe de altă parte, ce efect are asupra economiei româneşti prăbuşirea unor imperii financiar-economice ale unor capitalişti locali? Dincolo de aspectele emoţionale, arestarea şi condamnarea capitaliştilor locali duce adeseori şi la falimentul imperiilor pe care le coordonează (vezi Dinu Patriciu), care duce la concedieri şi stoparea investiţiilor în economie. Din acest punct de vedere avem de-a face cu o bătălie între capitalul local şi cel global, iar cel din urmă pare a câştiga.
În concluzie, aş repeta că anti-corupţia are succes la români deoarece generează un sentiment de răzbunare pentru loserii tranziţiei, pe de o parte, însă ţine şi de felul în care dreapta a reuşit cu succes să creeze la nivel discursiv o imagine pozitivă acestui sistem de combatere a corupţiei. Mai mult, nu e vorba doar de un câştig la nivel de imagine, ci vorbim de un întreg aparat care se finanţează, se hrăneşte din pedepsirea “hoţilor”. Legăturile dintre sărăcie, corupţie, existenţa la periferia sistemului capitalist (european şi global) trebuie analizate din diverse poziţii, altfel putem aluneca într-o vânătoare de vrăjitoare care nu produce, ci distruge statul în sine. Iar pentru cei de dreapta existenţa statului este fundamentală.