Orice “catindat” doreşte să atragă cât mai mulţi votanţi. Promite verzi şi uscate cui stă să-l asculte, de te şi miri cum de este registrul alegerilor împănat cu personaje atât de perfecte „pentru familia noastră”.
Lăsând la o parte zeflemeaua, sunt 2 întrebări care ar trebui să dea de gândit: cea din titlu şi cea despre semnificaţia şi consecinţele comportamentului candidatului Victor Ponta.
Nimeni nu crede că ajutoarele pentru cei foarte săraci sunt măsuri de stânga: teoretic, ele fac parte din arsenalul creştinismului social iar practic, din al oricărui partid democratic de până acum în faţa unor situaţii ce trebuie gestionate şi cu zăhărelul, tocmai pentru a nu se ajunge la răzmeriţe.
S-a mai spus aici că măsurile economice sunt clar şi indubitabil de dreapta. Populaţia a ajuns şi acum la concluzia că nu o aşteaptă nimic bun, dimpotrivă, şi că „ăştia hoţi, ăia hoţi…”.
Se bazează oferta electorală „de stânga” pe numărul mare ce iese din această populaţie? Dacă mizează pe prostirea unor oameni deconcertaţi şi disperaţi în lehamitea lor şi pe vehiculul „organizaţiilor locale” ale PSD, ca şi pe poziţia de a fi la guvernare (vezi Mattei Dogan), atunci da, la sfârşitul zilei de vot – ca la atâtea alegeri de până acum (inclusiv la referendumul din 2003) – vom avea un număr „mare” de „popor”. (Acest ultim cuvânt în ghilimele trimite la indicaţiile scenice din piesele de teatru din secolul al XIX-lea: „boieri, oşteni, popor”).
Dar se pare că mulţimea este imprevizibilă. Există mereu „bobocii” care votează prima dată, bătrânii care se gândesc la primirea pensiilor, membrii legaţi într-un fel sau altul de structurile birocratice vechi şi noi, toţi cei care mai cred că PSD ar fi de stânga şi care îi aleg „pe ai noştri”.
Şi totuşi, nu sunt suficienţi: pentru nici unul dintre candidaţi. Iar pentru Victor Ponta, cu atât mai mult: nu neapărat în faţa numărului mare al „întreprinzătorilor” ce votează dreapta deoarece sunt interesaţi de asigurarea unei politici de dreapta. Ci în faţa cohortelor de oameni dezamăgiţi, disperaţi şi care cred că mai au singura armă de a-i pedepsi pe cei la putere.
Şi atunci? Sigur că fiecare ofertă doreşte să „prindă tot”, iar PSD cu atât mai mult, deoarece nu este de stânga: nici măcar faţă de partidele declarat de dreapta. (Desigur, aici nu are nici o importanţă îndulcirea cu „de centru-dreapta”).
Programul economic de dreapta al PSD este, în fond, aidoma cu cel al celorlalte partide. Atacarea PSD pe subiectul economic nu vizează, de fapt, doar acest partid: este un atac preventiv împotriva oricui ar dori să ştirbească prerogativele capitalului – înainte de toate, mereu al celui mai mare, deci transnaţional. Iar deoarece PSD ar avea ceva argumente pentru această tentativă, el este mai urât de către capital. Dar acesta ar trebui să fie liniştit: pentru a-şi păstra puterea, PSD şi personajele avansate de el au acceptat şi vor accepta orice încălcare a drepturilor poporului la viaţă şi demnitate.
Dar dacă prin programul economic, PSD şi Victor Ponta nu reuşesc nici să dea asigurări mai mari capitalului decât partidele de dreapta declarată, dacă ei nu reuşesc să atragă intelectualii ce, în confuzia lor, şi-au asumat ideile de dreapta dar, în acelaşi timp, sunt sensibili la formele democratice şi la păstrarea stimei lor de sine, atunci singura soluţie este aruncarea de mesaje legate de aspectele cele mai conservatoare din politică.
Susţinerea mai mult decât exagerată a bisericilor şi a „casei regale” sunt astfel de mesaje. Deoarece PSD şi Victor Ponta au căzut la examenul respectării statului de drept – da, chiar aşa: putem uita schimbarea legilor şi dispreţuirea lor? – şi a respectării statutului de intelectual, ei au crezut că pot contracara acest atac neproductiv pentru capital la adresa formelor (cel puţin formele să fie respectate, nu?) cu atitudinea spăsită faţă de biserici şi monarhie. Adică, în raţionamentul „stângii”, ar fi posibil, de exemplu, ca cineva care a fost indignat în faţa plagiatului acoperit şi dezincriminat oficial ( de către Ecaterina Andronescu et co.) – şi care, indiferent cine l-a dezvăluit (deci „Băsescu” nu are nici o vină în asta) este o fraudă morală de neacceptat – să îl voteze totuşi pe candidatul Victor Ponta la funcţia de preşedinte al României deoarece dă bani publici cu nemiluita bisericilor şi „casei regale” şi face temenele în faţa instituţiilor demodate şi depăşite istoric şi care doar frânează şi cel mai firav avans al ţării.
De ce această atitudine din partea unei oferte „de stânga”? Oare nu trebuia ca măcar la aceste aspecte, într-adevăr „suprastructurale”, să arate o anumită fermitate care ar fi împăcat puţin şi pretenţia de a fi de stânga şi în nici un caz nu ar fi deranjat adevăratul capital? Oare sumele imense de bani ce susţin „casa regală” şi bisericile nu ar fi putut fi convertite în programe sociale, chiar fără să se micşoreze defel subvenţionarea capitalului?
Nu. Este clar de ce se adresează Victor Ponta electoratului de dreapta. Dar o face pe faţă, fără nici un fel de intenţie de a contracara această relaţie privilegiată a sa cu discursul serios, denotând respect faţă de majoritatea populaţiei, tocmai prin luarea în seamă a problemelor reale ale acesteia.
Şi PSD – şi nu doar celelalte partide – sunt în consonanţă cu tendinţa dominantă a capitalului internaţional actual: de a nu mai ţine seama nici măcar de formele democratice şi de a înlătura şi problema atragerii populaţiei pentru realizarea unui anumit consens. Astăzi, în criza de sistem, nici masele nu mai au încredere în conducători şi formele de conducere, şi nici capitalul şi aghiotanţii săi nu mai au nevoie să convingă cu ajutorul statului de drept: ar fi şi în van şi, în acelaşi timp, ei au achiziţionat atâta putere încât nu mai au nevoie de consens şi de populaţie.
Capitalismul actual a ajuns în faza de a „schimba poporul” (Brecht). Exemple sunt în întreaga lume şi, evident, şi la noi. (Ceea ce arată, încă o dată, că nu are rost să analizăm exclusiv ce se întâmplă în relaţiile de putere din ţară, ca într-un mediu cu totul izolat de lume).
De aceea, înfăţişarea „stângii” româneşti – iată, şi în alegerile prezidenţiale – nu este decât un avertisment, şi indiferent cine câştigă: în anii care urmează, vor fi din ce în ce mai multe „derapaje” de la democraţie, un dispreţ din ce în ce mai mare faţă de drepturile democratice, de libertate şi de viaţă.
Ei, dar dacă ei nu au nevoie de popor, nici poporul nu are nevoie de ei. Alienare? Pasivitate în disperare? Da. Dar astea nu sunt soluţii. Cum timpul actual este cel al cursei între dorinţa de supravieţuire a celor mulţi şi, pe de altă parte, voinţa celor puţini dar puternici de a exclude atâtea guri de hrănit şi care mai şi protestează, oricât de în surdină, nu putem decât să îndrăznim să evidenţiem nevoile reale şi să mergem mai departe decât clarificarea noastră în ritmul propriu studiilor.
Sunt cumva Klaus Iohannis sau orice alt candidat alternative la ceea ce reprezintă Victor Ponta? Sigur că nu.
Dar asta înseamnă că noi suntem de vină că s-a ajuns să nu mai existe nici măcar „răul cel mai mic”.