Am fost la aceste alegeri un spectator: fără emoţii, distant, fără implicare. Nu am avut cu cine vota iar “salvarea neamului” am lăsat-o pentru alţii. E trist să vrei şi să poţi să te implici într-o luptă politică din convingere dar să nu ai pentru cine, să nu ai o forţă politică care să te reprezinte, fie şi într-o formă minimală. Iar în această situaţie sînt foarte mulţi. De aceea înţeleg cumva mai bine bucuria victoriei lui Iohannis a celor care s-au implicat sincer şi fără un interes pragmatic imediat. A fost o răsturnare de situaţie care merită tot respectul nostru. Felicitări. Acum e simpu să fii alături de învingător. Dar învingătorii nu m-au interesat însă niciodată prea mult. Ei vor deveni interesanţi puţin mai tîrziu, cînd intră în pîine şi pot deveni obiectul criticii reale. Dar să ne oprim acum puţin la PSD, marele perdant al alegerilor prezidenţiale. O astfel de pierdere e greu de explicat. Dar hai să încercăm să vedem care sînt cauzele acestei pierderi greu de imaginat, acum o săptămînă. După o noapte de nesomn o să citez mult de la oameni lucizi. Sindromul “Benjamin Button“ Aş folosi o imagine simplă, cinematografică. Mie mi se pare că PSD-ul are sindromul Benjamin Button: pe măsură ce întinereşte se apropie de moarte. Se naşte bătrîn, întinereşte, devine tot mai de dreapta, tot mai conservator şi, treptat-treptat, începe să dea în boala copiilor şi e pe cale să moară cînd, aparent, fizic pare tot mai viguros. Ce se întîmplă de fapt? Partid sau “monstru”, mercenari sau cadre? Săptămîna trecută citisem undeva că bătrînul şi experimentatul om de partid a ieşit val vîrtej din sediul PSD, trîntind uşa şi avertizîndu-l pe Ponta şi Dragnea că ceea ce au creat ei nu e un partid ci un monstru şi că aceştia s-au îndepărtat de electorat. E vorba, fireşte, de Ion Iliescu, politician de şcoală veche, dar poate cel mai important om politic al tranziţiei româneşti. Lui Iliescu i se pot reproşa foarte multe, însă nu faptul că nu ştie şi nu se pricepe politică, mai ales politica de partid. Nu ştiu dacă povestea de mai sus e folclor sau realitate, însă ea spune ceva semnificativ. Ea spune că PSD are două probleme mari şi late: nu mai are o politică de cadre adecvată vremurilor şi realităţilor actuale şi nu mai are o conexiune cu electoratul său. De ideologie nu mai zic. Am scris de atîtea ori că este poate cel mai conservator şi de dreapta partid de la noi, doar poleit cu ceva ingrediente populiste de stînga. Dacă ne uităm atent la cum a evoluat „noul val” al cadrelor de partid în PSD vedem o schemă clasică. „Noul val” are două trăsături: oameni de birou de corporaţie care nu au
condus mai mult de o echipă de cîţiva oameni şi accentul puternic pus pe tehnocraţi şi experţi de hîrtie. Oameni rupţi total de lumea reală şi convinşi că „banul învinge răul”. Cu alte cuvinte: cadrele noi ale partidului sînt construite pe oportunişti, tehnocraţi de hîrtie şi mercenari. Încep să dispară din conducerea partidului cel mai important element dintr-un partid: cadrele şi ideologia. Cu oportunişti, mercenari şi tehnocraţi nu poţi să bei o bere, darămite să duci o bătălie. Sociologul Marius Lazăr observa foarte bine: „.. m-am săturat de cinismul consultanţilor politici şi de PR care cred că electoratul e un fel de plastilină, un electorat căruia poti să îi livrezi cîte minciuni vrei, după care el se pliază ca un aluat. Nu e vorba numai de cinism, ci şi de o elementară lipsa de profesionalism. Ca şi de un dispreţ total pentru meserie. Cum vom face de aci încolo să îi lămurim pe studenţii de la comunicare, jurnalism, relații publice – că ceea ce învaţă este altceva decât tehnica minciunii ambalată profesionist? Că există şi un respect pentru fapte şi pentru realitate, pe care se întemeiază meseria lor? Că oamenii cu care au de a face nu sunt cu toţii proşti, needucaţi, vulgar influenţabili, şi că oamenii care sunt ţinta persuasuinii au o capacitate egală – iar uneori superioară – de a sesiza diferenţele dintre adevăr şi fals, bine şi rău?”. Ce să mai spun… Ideologie Am criticat dur poziţia şi platforma Monicăi Macovei. Îmi este străină şi „duşmană” acel tip de poziţie, însă nu pot să nu apreciez faptul că ea a avut o ideologie asumată şi franc rostită. Echipa lui Ponta a făcut exact opusul: a propus un program-alifie populist pentru toate categoriile, dar care miroase de la distanţă a oportunism şi fals. În dorinţa lui de a cuceri clasa de mijloc, pierdută pe moment definitiv, din punctul meu de vedere, şi electoratul de dreapta, echipa lui Ponta a folosit unul dintre cele mai probussines şi de dreapta discursuri abandonîndu-şi propriul electorat. Eu în continuare sînt convins că echipa lui Ponta nici acum nu ştie care este de fapt electoratul real al PSD-ului, care este potenţialul acestui electorat şi în ce direcţie se poate el extinde. Electoratul din 2014 nu mai poate fi tratat cu tehnici din anii 90 pentru că el s-a transformat, a evoluat, a căpătat un alt tip de experienţă politică, socială şi economică şi are acum alte probleme şi aşteptări. Trebuie să fii orb să nu vezi că în zona tradiţional “de dreapta” există un potenţial enorm al “sensibilităţii de stînga”, însă nimeni nu a oferit soluţii dinspre stînga. PSD, partidul care teoretic ar trebui să ofere o astfel de platformă, a oferit cel mai vulgar discurs de drepta şi a pierdut fără drept de apel. Cum e să-l ai pe Manole “mexicanu” în PSD, omul conectat şi cu „talpa ţării” şi cu „hipsterii lui Macovei”, şi să nu tragi cu ureche la ce zice. “La acest gen de mesaje / iniţiative trebuie să vibreze (în teorie) o parte din electoratul de dreapta – am numărat aici sutele de mii de votanţi PNL, PDL şi PMP care sunt (în practică) asistaţi sociali, şomeri, agricultori de subzistenţă şi muncitori pe salariul minim din satele şi oraşele României. De fapt, oamenii aceştia, pe care stânga îi numără la dreapta şi dreapta îi numără la stânga, se numără indiferent de regim, numai printre pierzători. Pentru că, în tot acest vacarm al dreptei conservatoare, de la refacerea Alianţei D.A. şi până la iniţiativele anti-minorităţi, imnul naţional din şcoala primară trebuie să ţină loc de alocaţii pentru copii, B.O.R. pare să devină noul F.M.I., cota unică rămâne tot unică şamd. De-aia nu face stânga destule voturi în România asta care suferă de inegalităţi şi sărăcie, care pune businessul înaintea omului şi armata înaintea educaţiei – pentru că nu e suficient de stânga.” Pentru învingători Un amic de facebook, Constantin Gheorghe, observă bine. „Cine sunt ăia care, precum Iohannis, zic că ”ne-am luat ţara înapoi”? De la cine, pentru cine? Că, din câte văd, l-au votat puţin sub cinci milioane de români. Cei mai mulţi sunt cei care nu votează, vreo opt milioane. Aproape cinci milioane au votat pentru Ponta. Cum ar veni, o minoritate şi-a luat ţara înapoi de la o majoritate, sau cum? Se putea un discurs mai …. decât ăsta al lui Iohannis? Că spuneau asta alţii, din gaşca lui, mai treacă-meargă. Dar s-o spună viitorul preşedinte al tuturor românilor, e ca atunci când Băsescu zicea că ne-a ciuruit. Sau că el e preşedinte jucător. Oricum, ce începe bine, se termină prost. Ce începe prost, se termină şi mai prost. Iohannis a început prost.” Aşa că atenţie, dragi învinători. Ingrijorarea Revelaţia directă, pe care o ştiam, dar cu ocazia acestor alegeri a ieşit la suprafaţă, cu o duritate greu de imaginat este ura şi violenţa venită dinspre clasa de mijloc, „clasa creativă” şi elita intelectuală de la noi. Pe de o parte avem o abandonare şi o lipsă de solidarizare minimă cu păturile cele mai vulnerabile şi cele mai puţin vocale care reprezintă grosul social al acestei ţări: au abandonat-o partidele care o utilizează ca masă de manevră electorală şi pe care nu o mai reprezintă, au abandonat-o de mult establishmentul cultural, aşa numita noastră “elită intelectuală”. Acum, pe de altă parte, pe lîngă abandon, avem şi un discurs şi o atidudine violentă faţă de tot ce ţine de “bătrîni”, “needucaţi”, “asistaţi sociali”, “leneşi”, “tărani”. “necivilizaţi”, „ţigani” etc. Practic de aici vine pericolul mare al următoarei perioade. Sper să greşesc şi îngrijorarea mea să fie falsă, însă privind istoria îndărăt, faptele arată că nu sîntem la prima abatere de acest gen şi că, de fapt, mereu repetăm această schemă, indiferent de cum se numeşte regimul. Citeam un post al unui amic de la Londra, Vlad Morariu, care ilustrează bine temerea mea: “La vot, timp de 7 ore, s-a strigat ‘Vrem să votăm!’ ceea ce e ok, s-a strigat şi ‘Jos Ponta!’ şi ‘Jos comunismul!’ ceea ce nu e ok. Deloc. Mai mult decât frigul şi oboseala, m-a îngreţoşat în ultimul hal marea de rasişti care m-a înconjurat. De la ‘Toţi ţiganii votează Ponta’ la înjurături către angajaţii firmei de securitate pe care o arvunise ambasada să ţină ordinea – cu toţii negrii africani sau sud-est asiatici. Unul s-a uitat urît la mine că i-am zis că nu e ok să zică despre ţigani, mai tîrziu s-a făcut prietenar că m-a văzut că am pus stampila ‘unde trebuie’. Adica pe Iohannis. Ăştia sunt oameni care locuiesc în Londra de ani de zile şi care nu au învăţat nimic. Dar chiar nimic. Iar domnul Iohannis sş fie conştient că mulţi, foarte mulţi din cei care l-au votat, dacă îşi iau cetăţenie britanică, o sa ingroaşe rîndurile votanţilor şi simpatizanţilor UKIP.” Greul abia începe. Sînt optimist…