Dincolo de conținut, care este oricum destul de vag și bazat pe informații incerte, dezbaterea recentă privind finanțarea sistemului de sănătate a relevat, încă o dată, dacă mai era nevoie, perspectiva dominantă în discursul public din România. Nu vreau să spun că aceasta este de dreapta sau de stânga, ci doar că este deseori distorsionată și superficială.
Sistemul de asigurări sociale de sănătate este una dintre acele invenții pentru care umanitatea poate să fie mândră, pentru că este ingenios, ca orice sistem de asigurări, dar și pentru că reflectă o luciditate colectivă în fața adversității. Fiecare cetățean, indiferent de vârstă, statut social sau stare de sănătate, admite să considere că are un risc egal de a avea o problemă de sănătate și admite să contribuie cu o fracțiune dată din venit (când acesta există) la un fond din care se va finanța tratamentul său în cazul evenimentului advers. Bineînțeles că riscul nu este egal, bineînțeles că unii sunt mult mai predispuși la a se îmbolnăvi, bineînțeles că unii vor contribui mult mai mult decât consumă și viceversa. Dar admitem acest risc egal, încercând să ne imaginăm că omul „în putere” și cu un venit bun a fost odată copil, va fi bătrân, ar fi putut avea o dizabilitate, poate ajunge șomer, etc. Cu alte cuvinte, nivelul de venit și starea de sănătate pot varia foarte mult pe parcursul vieții. Considerăm că simpla apartenență la societate este suficientă pentru a permite oricărui membru să participe la acest sistem de asigurare care postulează riscul egal.
De aceea, acest sistem trebuie să asigure și tratament egal, pe cât posibil, fiecărui contributor. Orice îmbunătățire în sistem trebuie să însemne o îmbunătățire pentru toți contributorii, și pentru cei „10%” virtuoși și pentru restul de oameni „asistați și leneși”. Când vine vorba de serviciile medicale de bază, contribuția trebuie să fie obligatorie și tratamentul garantat pentru toți membrii societății respective dacă vrem ca acest sistem să funcționeze.
Ce îi deranjează la nivel de principiu pe „cei 10%” este că plătesc mai mult decât consumă, deci plătesc altora un serviciu de care ei cred că nu au nevoie. Acest lucru este adevărat. Ce nu se înțelege până la capăt însă este că serviciile medicale de calitate costă mult mai mult decât ne imaginăm, iar pentru a le asigura, în orice moment, unii vor contribui mai mult decât consumă. Acum contributorii sunt într-adevăr „cei 10%”, dar peste 30 de ani când vor ieși la pensie, sau poate mult mai curând dacă se întâmplă să-și piardă locul de muncă, nu vor mai fi tot ei. Vor fi alții care contribuie pentru ce consumă ei. Exact aceasta este frumusețea unui sistem de asigurări sociale. Constatăm că în fața evenimentelor adverse, dacă ne unim forțele, chiar dacă într-un moment dat forțele noastre pot fi mai mici sau mai mari, putem să ne asigurăm colectiv împotriva unui eveniment nedorit care se poate întâmpla oricui mai devreme sau mai târziu.
„Bine bine, dar eu prefer să merg cu „banii mei” la clinica privată unde e curat și frumos”, spun unii. Aici intervine altă problemă, și anume credința sinceră a omului căruia îi merge bine, că i-ar fi mers bine în orice altă situație și că îi va merge bine mereu. Efectiv, unii nu își pot imagina o situație în care nu ar fi ajuns să fie în rândul celor „10%” sau că acest statut nu le este garantat și în viitor. De aceea, consideră că este rezonabil ca ei, cei care contribuie mult și folosesc puțin, să iasă pe cât posibil din sistem și să meargă în cel privat unde își pot trata problemele minore la costuri care par mici.
Prin aceasta, sistemul de stat rămâne fără cei mai importanți net-contributori, adică fără cei care sunt relativ sănătoși și contribuie relativ mult. În consecință, cum în orice moment dat, tocmai cei care pot finanța sistemul „iau o pauză” și revin doar când au nevoie de el, toată noțiunea de asigurare este compromisă de celebrul fenomen de selecție adversă. Adică în loc de a profita de numărul mare de contributori și de cvasi-certitudinea că nu toți se îmbolnăvesc în același timp, sistemul este învins de această formă de miopie socială.
Nu vreau să apăr sistemul de sănătate de stat în starea lui actuală în România. El este fără îndoială subfinanțat și disfuncțional. Ce vreau să spun este că datoria fiecăruia dintre noi, dincolo de contribuția pe care trebuie să o plătim (care oricum este mică și pe care oricum o plătesc foarte puțini), este de a face presiuni pentru îmbunătățirea sistemului și de a nu-l abandona pentru unul paralel. Nu numai pentru că este nedrept, ci mai ales pentru că este nesustenabil.
În ultimul rând, consider că a plânge cu lacrimi de crocodil la „drama” pe care o trăiesc cei „10%”, populația urbană, educată, etc., cei care nu mai pot alege unde să se trateze pe „banii lor” (ceea ce nici măcar nu e adevărat) este obscen în condițiile în care există și restul, adică oamenii care nu au avut niciodată de ales și a căror supraviețuire depinde numai de sistemul de asigurări sociale și de spitalele stat. E corect să deplângem starea sistemului de sănătate și să milităm pentru îmbunătățirea lui pentru toți cei care fac parte din el. Chiar dacă unora li se poate părea că nu au nevoie de el în acest moment, dacă avem o perspectivă mai realistă asupra riscului de îmbolnăvire pe tot parcursul vieții, înțelegem cât de important este sistemul public de asigurări sociale de sănătate, cât de important este să îl finanțăm corespunzător și cât de important este să îl menținem cât mai accesibil pentru toți.
P.S : Aceste considerații se referă la înțelegerea principiului de asigurare socială de sănătate și nu la soluții de implementare, cu furnizori de stat, privați, etc. Argumentele pe care le aduc mai sus nu au aproape nicio legătură cu anunțul Ministrului Sănătății, ci cu comentariile ulterioare apărute în presă și mai ales cu spiritul lor.