Reacţia liberalilor occidentali la revoltele din Egipt şi Tunisia este marcată adesea de ipocrizie şi cinism
Ceea ce este absolut surprinzător la revoltele din Tunisia şi Egipt e absenţa strigătoare a fundamentalismului islamic. În cea mai bună tradiţie democrată seculară, oamenii s-au revoltat pur şi simplu împotriva unui regim opresiv, a corupţiei şi sărăciei aferente şi au cerut libertate şi speranţă economică. Înţelepciunea cinică a liberalilor occidentali, care susţin că în statele arabe adevăratele simţăminte democratice sunt rezervate unor elite liberale, în timp ce marea majoritate nu poate fi mobilizată decât de fundamentalism religios sau naţionalism, a fost acum infirmată. Cea mai importantă întrebare, în momentul de faţă, este ce urmează? Cine va fi noul învingător politic?
Numirea noului guvern interimar de la Tunis, a exclus islamiştii şi stânga radicală. Reacţia aroganţilor liberali a fost: excelent, sunt unul şi acelaşi lucru, două extreme totalitare – dar este oare situaţia atât de simplă? Adevăratul vechi antagonism nu s-a creat oare tocmai între islamişti şi mişcarea de stânga? Chiar dacă pentru moment s-au aliat împotriva regimului, în proximitatea victoriei, unitatea lor se va dezbina, aceştia angajându-se într-o luptă crâncenă, de multe ori mai atroce decât cea împotriva inamicului comun.
Nu am asistat oare exact la o astfel de luptă după ultimele alegeri din Iran? Sutele de mii de susţinători ai lui Mousavi au luptat pentru visul popular care a alimentat revoluţia Khomeini: libertate şi dreptate. Chiar dacă este un vis utopic, acesta a dus la o evoluţie explozivă a creativităţii politice şi sociale, a experimentelor organizaţionale şi a dezbaterilor dintre studenţi şi cetăţenii obişnuiţi. Această deschidere reală care a dezlănţuit o mişcare fără precendent pentru transformare socială, într-un moment în care totul părea posibil, a fost apoi înăbuşită încetul cu încetul prin preluarea controlului politic de către stabilimentul islamist.
Chiar şi în cazul unor mişcări declarat fundamentaliste, trebuie să acordăm o foarte mare atenţie elementului social. Talibanii sunt prezentaţi de obicei ca membri ai unui grup fundamentalist musulman care îşi impune dominaţia prin teroare. Cu toate acestea, când au preluat, în primăvara lui 2009, valea Swat din Pakistan, New York Times scria că aceştia au organizat „o revoltă de clasă care se foloseşte de ruptura profundă dintre un grup restrâns de proprietari bogaţi şi arendaşii lor.” Dacă prin „exploatarea” situaţiei critice în care se află fermierii, Talibanii produc ceea ce New York Times caracteriza ca „un semnal de alarmă cu privire la riscurile din Pakistan, stat care este în continuare feudal, în cea mai mare parte”, atunci ce i-a împiedicat pe liberal democraţii din Pakistan şi, în egală măsură, din S.U.A., să „exploateze” aceeaşi situaţie critică, în încercarea de a ajuta fermierii arendaşi? Oare faptul că puterea feudală din Pakistan este aliatul binecunoscut al liberal democraţiei?
Concluzia inevitabilă pe care o tragem este aceea că ascensiunea islamismului radical a fost întotdeauna cealaltă faţă a dispariţiei stângii seculare în statele musulmane. Cine îşi mai aminteşte, când Afganistanul este descris ca statul cel mai fundamentalist islamic posibil, că acum 40 de ani, acesta era un stat cu o puternică tradiţie seculară, inclusiv cu un partid comunist solid, care a preluat puterea, independent de Uniunea Sovietică? Ce s-a întâmplat cu această tradiţie seculară?
Este esenţial să privim evenimentele din Tunisia şi Egipt (cât şi Yemen şi… tragem nădejde, poate chiar Arabia Saudită) din această perspectivă istorică. Stabilizarea, în cele din urmă, a situaţiei într-o formă în care vechiul regim supravieţuieşte prin oarece intervenţii chirugical-estetice liberale va duce la o contrareacţie fundamentalistă insurmontabilă. Pentru ca principala moştenire liberală să supravieţuiască, liberalii au nevoie de ajutorul frăţesc al stângii radicale. Revenind la Egipt, cea mai scandaloasă şi periculos de oportunistă reacţie a fost cea a lui Tony Blair, aşa cum a fost preluată de CNN: schimbarea este necesară, dar trebuie să fie o schimbare stabilă. Schimbarea stabilă în Egiptul de astăzi nu poate însemna decât un compromis cu forţele lui Mubarak, printr-o uşoară extindere a cercului la putere. De aceea, a discuta acum despre o tranziţie paşnică este o adevărată obscenitate: prin zdrobirea opoziţiei, Mubarak însuşi s-a asigurat ca acest lucru să nu fie posibil. După ce Mubarak a trimis armata împotriva protestatarilor, alegerea a devenit evidentă: fie o schimbare cosmetică, în care lucrurile se schimbă doar pentru a garanta că totul rămâne aşa cum este, fie o ruptură reală.
Aici şi acum este momentul adevărului: nu se mai poate susţine, aşa cum s-a întâmplat cu Algeria acum zece ani, că organizarea de alegeri cu adevărat libere înseamnă cedarea puterii către fundamentaliştii islamici. Liberalii sunt, de asemenea, preocupaţi de faptul că nu există o putere politică organizată care să preia conducerea după plecarea lui Mubarak. Desigur că nu există. Mubarak a avut grijă ca lucrurile să stea astfel, reducând opoziţia la elemente periferice ornamentale, astfel încât rezultatul să sune ca celebrul titlu al Agathei Christie, „Nu a mai rămas niciunul”. Argumentul pro-Mubarak – ori el, ori haos – este un argument împotriva lui.
Ipocrizia liberalilor occidentali este copleşitoare: aceştia susţin public democraţia, dar acum, când oamenii se ridică împotriva tiranilor, în numele libertăţii şi dreptăţii seculare, nu în numele religiei, sunt cu toţii profund îngrijoraţi. De ce să ne îngrijorăm şi să nu ne bucurăm că libertatea are o şansă? Astăzi, mottoul lui Mao Zedong este mai potrivit decât oricând: „E un haos de nedescris pe pământ – situaţia este excelentă.”
Atunci, unde ar trebui să plece Mubarak? Acum, răspunsul este clar: la Haga. Dacă este vreun lider care merită să se afle acolo, atunci el este acela.
guardian.co.uk, 1 Februarie 2011
Traducere de Sanda Watt