TEMA: Gazul de şist. Marele scandal
În urmă cu un an (în aprilie 2012), când am scris primul articol despre gazele de şist, societatea civilă din România obţinuse o victorie fragilă: un memorandum potrivit căruia, cel puţin pentru o perioadă (până la sfârşitul lui 2013), fracturarea hidraulică va fi interzisă. Concluzionam atunci că „bătălia pentru gazele de șist autohtone e doar la început. Iar cei care s-au aruncat entuziaști în luptă trebuie să-și calculeze energii și resurse pe ani buni”1. Afirmaţia se baza pe experienţa monitorizării Afacerii Roşia Montană timp de mai bine de zece ani şi a constatării a numeroase puncte comune. Din păcate, concluzia a fost confirmată. Memorandumul s-a dovedit a fi unul pur declarativ şi a fost încălcat cu doar câteva zile înainte ca (măcar teoretic) să fi expirat. Politicieni care au câştigat voturi importante fluturând stindardul anti-fracking au făcut stânga împrejur, revoltând opinia publică (în iunie 2012, în timpul unei dezbateri la Cluj despre gazele de şist, la care participau şi reprezentanţi ai opozanţilor de la Bârlad, i-am atenţionat asupra acestei posibile schimbări de direcţie şi ţin minte reacţia lor mirată – parcă nu le venea să creadă că e cineva ar fi capabil să-i mintă cu atâta seninătate în faţă – doar o lună mai târziu, Victor Ponta anunţa „norocul extraordinar” de a-l fi întâlnit pe Wesley Clark”) . Între timp au fost relevate alte similitudini cu Roşia Montană, dar şi divergenţe, pe care le voi analiza în acest articol.
Părinţi comuni, drumuri diferite
Afacerea gazului de şist românesc a început în aceeaşi perioadă cu cea a resurselor de aur şi au avut părinţi comuni: grupul din jurul lui Ioan Talpeş, cu Frank Timiş şi Ovidiu Tender în prim-plan, şi cu un „colaborator” din Canada, Stephen G. Roman, în rolul de curea de legătură cu bursele şi fondurile de finanţare de peste Ocean (îndeosebi din Canada). Acest grup a fost unul dintre cele mai active în preluarea resurselor autohtone (naturale şi industriale) în a doua jumătate a anilor 90 şi primii ani 2000. Prin privatizarea Întreprinderii de Prospecţiuni şi Laboratoare (fosta Întreprindere de Prospecţiuni Geologice şi Geofizice) şi transformarea ei în Prospecţiuni SA, Ovidiu Tender a intrat în posesia bazelor de date referitoare la resursele minerale ale României aşa cum erau ele cunoscute după aproape cinci decenii de cercetări. Frank Timiş e un aventurier, care a fost cules din rândurile fostei reţele de traficanţi de droguri constituită de Securitate înainte de 1990 în Australia, iar Stephen G. Roman e o cunoştinţă mai veche a românilor. În anii 80, el a ajuns aici împreună cu tatăl lui, Stephen B. Roman, intrând în afaceri cu Ceauşescu pentru construirea reactoarelor de la Cernavodă. Cum avea să recunoască mai târziu, într-un interviu pentru „The Globe and Mail”2 (Canada), atunci a aflat şi despre depozitele de aur din Apuseni.
Cu hărţile resurselor naturale în mână, grupului nu i-a fost greu să „concesioneze” perimeterele cu aur, dar şi cu gaze de şist (firma lui Timiş Regal Petroleum a ajuns să concesioneze 4% din teritoriul României!). Ambiţiile grupului nu s-au oprit aici. Prin Exall Resources (condusă de Stephen G. Roman) s-a încercat cumpărarea (în 2001) Combinatului Oltchim. În 2003, un consorţiu format din Tender SA, Regal Petroleum şi concernul american Halliburton s-a înscris în cursa pentru privatizarea Petrom. Privatizarea Oltchimului a căzut pentru că Exall Resources nu a reuşit să obţină (şi să plătească) suma la care s-a angajat contractual în momentul câştigării licitaţiei. Războiul început în 2003 între Ion Iliescu şi Adrian Năstase a dus la marginalizarea grupului Talpeş (apropiat de Iliescu) şi, deşi era văzut iniţial ca mare favorit la câştigarea Petrom, concernul Tender-Timiş-Halliburton a fost scos prematur din cursă. Timiş a fost obligat să iasă din Afacerea Roşia Montană (nu fără un câştig consistent, de 70 de milioane de dolari, conform declaraţiilor lui Tender), în timp ce Talpeş a migrat înspre Traian Băsescu. În privinţa concesionării perimetrelor cu gaze de şist s-a aşternut tăcerea. Până în 2011.
Schema comună a tuturor afacerilor grupului este destul de evidentă: acapararea resurselor (naturale şi industriale) prin contracte de concesiune şi chiar prin licitaţii (în condiţii mai mult decât discutabile – în cazul Roşia Montană, anunţul de licitaţie a fost publicat în presă la o zi după ce contractul de concesionare fusese semnat!), urmând ca ulterior să obţină bani fie pentru dezvoltarea afacerilor, fie pentru vânzarea lor „la cheie”. În nciunul dintre cazuri grupul nu a venit cu banii „de acasă”, ci i-a obţinut (sau a încercat să-i obţină) DUPĂ ce au intrat în posesia resurselor. Aici drumurile Afacerii Roşia Montană şi cel al gazelor de şist se despart. Gabriel Resources (care deţine controlul RMGC şi al zăcămintelor de la Roşia Montană) este o companie de tip junior (aflată la prima afacere de acest gen). Chevron (principalul jucător în gazele de şist româneşti) a cumpărat în 2011 concesiunea perimetrelor din Moldova pentru 10,4 milioane de dolari (conform unor surse), respectiv 25 de milioane de dolari (conform altor surse). Afacerea Roşia Montană arată în continuare ca una menită să fie vândută „la cheie” (după ce se obţin toate avizele şi autorizaţiile şi într-un moment favorabil pe piaţă, fără ca acest lucru să garanteze şi exploatarea efectivă), spre deosebire de Chevron, care are capacitatea de a face singură exploatarea gazelor de şist dacă primeşte undă verde (cu menţiunea că specula la bursă cu depozite de resurse naturale e specifică şi marilor companii, nu doar celor de tip junior).
Chevron nu poate aştepta cât Gabriel
Această diferenţă are implicaţii majore. Într-un caz ca cel de la Roşia Montană, tergiversările reprezintă o „afacere” în sine pentru foarte multe persoane implicate. Cele peste 400 de milioane de dolari care s-au „investit” (de fapt, s-au evaporat) de la începerea proiectului, fără a rămâne ceva vizibil de pe urma lor, sunt o dovadă în acest sens. Cu cât se întinde mai mult povestea, cu atât mai mari vor fi sumele răsuflate pe parcusul ei. Un acţionariat foarte divizat (de la companii miniere la „granzi” de pe Wall Street fără vreo legătură cu mineritul) permite multiple jocuri şi practica arată că micii acţionari (de la persoane fizice, fonduri de pensii etc.) sunt cei care suportă factura alături de (într-o măsură deloc de neglijat – 19,31%) bugetul public!
Presiunea acţionarilor în cazul Chevron este însă mult mai mare şi nu va permite o tergiversare similară (de peste zece ani), fiind imposibilă încasarea unor dividente pe un termen atât de lung doar din contabilizarea unui profit potenţial. Pe termen scurt, 2-3 ani, profitul potenţial al exploatării unei resurse poate duce la creşteri spectaculoase a preţului acţiunilor la bursă şi, implicit, la bonusuri masive pentru executivi şi chiar pentru acţionarii care ştiu când să vândă. Prelungirea începerii exploatării, implicit acumularea de datorii fără profituri reale rezultate din exploatare, generează însă, pe termen mediu şi lung, prăbuşiri şi mai spectaculoase. Megascandalul Enron, de la începutul anilor 2000, e un exemplu în acest sens (Enron a „inventat” contabilizarea ca profit a cifrelor din facturile emise încă din momentul emiterii, precum şi profitul potenţial, nu sumele încasate în mod real; printre multe alte mizerii, Enron a contabilizat profitul pe care urma să-l obţină de pe urma construirii unei centrale electrice în India; centrala a fost construită, dar Enron nu a avut cui să vândă energia electrică!). Scandalul Barrick Gold,numărul 1 mondial în exploatarea aurului, care a „spart” aproape 5 miliarde de dolari într-un proiect faraonic la Pascua-Lama, blocat însă pe termen nedefinit, e un alt exemplu aflat pe rol în aceste zile. De la peste 55 de dolari/acţiune în vara lui 2011, şi cumulând şi efectele căderii preţului aurului, Barrick Gold s-a prăbuşit în acest an până la 15 dolari/acţiune. Anunţurile legate de concedieri masive (o treime) la nivelul managementului au reuşit, momentan, să oprească prăbuşirea. Aşadar, e de aşteptat ca presiunile şi eforturile Chevron să fie mult mai mari şi mai puternice în demararea exploatărilor. Iar Chevron dispune de resurse (financiare şi umane, inclusiv la nivel de lobby) mult mai mari decât cele, oricum considerabile, ale Gabriel Resources.
Chevron, interese directe
Interesele sunt, de asemenea diferite (între Roşia Montană ţii gazele de şist). La nivel de lobby, cea mai intensă activitate a fost coordonată de la sediul Ambasadei Canadei la Bucureşti (unul dintre foştii ambasadori devenind ulterior membru în CA al Gabriel Resources). Doar în 2007 (în momentul „ameninţării” proiectului de lege anti-cianură) a fost „mobilizată” şi Ambasada SUA3. Implicarea acesteia din urmă s-a intensificat îndeosebi după ce în afacere au intrat miliardari de pe Wall Street (2008-2009) şi apariţia ideii (în 2010, conform unei strategii de lobby în care este pomenit şi numele ambasadorului american Mark Gitenstein) de înfiinţare unei „coaliţii a industriilor”, care să sprijine, în mod specific, interesele companiilor americane în România, dar de care să profite şi restul „investitorilor străini”4. Tot din 2010 au început şi demersurile pentru a primi sprijinul Ambasadei Germaniei, prin interesele companiilor producătoare de cianură şi specializate în închideri de mine din această ţară5.
În cazul gazelor de şist, miza (şi presiunile diplomatico-lobbystice) sunt şi mai mari. Interesele firmelor americane (în frunte cu Chevron) este cât se poate de direct şi nu doar colateral (prin intermediul acţionarilor sau ca beneficiari ai unor acţiuni de lobby generale). La rândul lor, statele dezvoltate din Uniunea Europeană sunt avantajate de eventuala exploatare a gazelor de şist din Est (Polonia, Lituania, România). România nu are, în mod real, o dependenţă faţă Rusia (şi Gazprom) legată de importul de gaze. Ţările vestice au. Germaniei, Franţei sau chiar Marii Britanii le este cum nu se poate mai convenabil ca această dependenţă să fie diminuată (sau chiar eliminată) pe seama ţărilor din Est. Franţa, Germania şi Marea Britanie sunt rezervate în a aproba exploatarea gazelor de şist prin fracturare hidraulică pe propriile teritorii (declaraţiile autorităţilor franceze sunt cât se poate de clare şi ferme împotriva acestui lucru), dar nu au nimic împotrivă dacă alţii sunt dispuşi să-şi asume riscurile şi mizeriile. Decizia Consiliului Europei de a „permite” României (şi altor ţări din Est) fracturarea hidraulică este cât se poate de perversă şi ipocrită. Dublarea exploatării de liberalizarea (a se citi „dereglementarea”) întregii pieţe energetice implică interese şi mai mari în joc (faptul că lui Victor Ponta i s-a făcut cunoştinţă cu Wesley Clark la Viena – locul în care premierul a recunoscut că s-a întâlnit de mai multe ori cu şeful OMV Petrom – nu e doar o simplă „coincidenţă” anecdotică).
Propaganda Chevron, mai uşor de „livrat”
O altă diferenţă majoră e legată de implicaţiile economice ale celor două tipuri de afaceri. În cazul Roşia Montană, „beneficiile” exploatării aurului îi pot face să zâmbească pe orice şcolar. România nu are o industrie de prelucrare a aurului (nici industrie de înaltă tehnologie, nici de bijuterii). La nivelul UE necesarul de aur industrial se poate acoperi din reciclarea celui deja folosit, iar marii producători („consumatori” de aur) de bijuterii sunt China şi India. În repetate rânduri, BNR a transmis cât se poate de clar că necesarul de aur tezaurizat este acoperit. În fine, cea mai mare parte a „consumabilelor” (tehnologie, cianură şi alte substanţe) necesare exploatării vor fi importate. E hilar faptul că susţinătorii proiectului trec la capitolul „beneficii pentru România” consumul de energie electrică (estimat la 500 de milioane de dolari pe tot parcursul proiectului)! „Uitând” de costurile necesare producerii energiei (într-un moment în care tendinţa generală e de a reduce consumul de energie, nu de a-l creşte); de faptul că marile profituri ale comerţul comerţul cu energie se regăsesc în buzunarele „băieţilor deştepţi” ori de implicaţiile (pentru o piaţă „liberalizată”) a apariţiei unui energofag (cu „privilegii” la achiziţionarea mai ieftină a energiei, „privilegii” suportate apoi de micii consumatori casnici şi industriali).
Ideea unei energii mai ieftine (în cazul gazelor de şist) este, la rândul ei, mai mult decât discutabilă. Din punct de vedere propagandistic e o manipulare care, totuşi, poate prinde mai uşor. Faptul că se „produce” (exploatează) mai mult gaz de şist sugerează scăderea preţului energiei. Premisa e falsă (atât timp cât acesta este exportat, cât nu există reglementări şi restricţii în domeniu şi atât timp cât practica arată că de fiecare dată când o resursă naturală – de orice fel – a început să fie exploatată în surplus, peste noapte au apărut „necesităţi” noi, care au dus preţul în sus), dar „utilitatea” energetică a exploatării gazelor de şist rămâne una mult mai uşor de scos la înaintare decât cea a „utilităţii” exploatării aurului.
Făcând un sumar parţial şi comparând Afacerea Roşia Montană cu cea a gazelor de şist, diferenţele (negative) operează pentru gazele de şist. Interesele (şi sprijinul lobbystic) pentru gazele de şist sunt mai mari. Chevron e presată (şi presează) mai puternic decât Gabriel Resources pentru a porni mai repede exploatările. Propagandistic, manipulările legate de gazele de şist sunt ceva mai „plauzibile” decât cele legate de exploatarea aurului.
Mobilizarea opoziţiei, mult mai rapidă
Recuperarea (şi echilibrarea balanţei) se produce însă la nivel de rezistenţă (într-o măsură destul de importantă datorită precedentului Roşia Montana şi a istoriei opoziţiei în acest caz). Mai întâi, la nivel de mentalităţi colective, lucrurile sunt schimbate în raport cu sfârşitul anilor 90 şi începutul anilor 2000. Chiar dacă nu reprezintă (încă) o opinie majoritară, apariţia „investitorilor străini” nu mai e privită cu acelaşi entuziasm popular colectiv precum în urmă cu 10-15 ani (când imaginea „investitorului străin” era comparată aprioric cu a unui Mecena).
Din punct de vedere al informării, globalizarea are şi câteva avantaje. Printre altele, acela de a releva diferenţele majore între propagandă/discursuri lobbystice şi realitate. Încă de la început, opozanţii au avut la dispoziţie un documentar important („Gasland”), care prezintă efectele exploatărilor gazelor de şist (spre deosebire de efectele cianurilor şi exploatărilor în carieră deschisă a aurului, care au devenit mai vizibile/cunoscute în România, la nivelul publicului larg, doar după trecerea unor ani buni de la începerea afacerii – documentarul „Noul Eldorado”, despre efectele dezastrului de la Baia Mare şi riscurile proiectului de la Roşia Montana a apărut şi a început să circule doar după 2004). La ora actuală, pe numeroasele grupuri româneşti anti-fracking de pe Facebook sunt publicate în fiecare zi articole din mass-media internaţionale despre efectele explorărilor gazelor de şist din întreaga lume (o situaţie din nou diferită faţă de primii ani ai CSRM).
Rezistenţa din cadrul Campaniei „Salvaţi Roşia Montană!” (CSRM) a oferit modele de acţiune (de la cele directe, până la cele în justiţie), care au fost preluate rapid de către opoziţia faţă de gazele de şist. Victoriile obţinute în justiţie de către avocaţii pro-bono ai CSRM reprezintă precedente de care profită toate ONG-urile şi grupurile civice care militează pentru protecţia mediului şi a patrimoniului cultural din România (inclusiv în cazul gazelor de şist). Pe de o parte, s-a instituit (câştigat) calitatea procesuală pentru ONG-uri de a deschide şi/sau interveni/apela la justiţie în litigii care vizează protecţia mediului, pe de altă parte, a relevat acţiunile şi procedurile care trebuie urmate şi instanţele competente în domeniu.
De asemenea, în privinţa transparenţei decizionale, experienţa din cazul Roşia Montană a indicat clar instituţiile (de la nivel local până la nivel central) la care trebuie intervenit şi procedurile care trebuie urmate. Nu e deloc întâmplător faptul că mulţi dintre cei care au început rezistenţa în cazul gazelor de şist i-au contactat pe cei din CSRM încă de la început, iar acest lucru se vede îndeosebi în arderea unor etape (parcurse într-un termen mult mai lung în cazul Roşia Montană). Cele două mişcări (cea în cazul gazelor de şist fiind încă, în formare) au întreprins deja acţiuni comune şi continuă să colaboreze (în limita resurselor umane şi de timp). Până la formarea propriilor reţele autonome de comunicare (şi alternative la media mainstream), mesajele legate de gazele de şist au fost promovate prin intermediul reţelei deja formate în cadrul CSRM. Astfel, problema gazelor de şist a ajuns una de notorietate naţională într-un termen mult mai scurt faţă de cel care a fost necesar în cazul Roşia Montană. Însuşi, faptul că opoziţia societăţii civile (căreia, la începutul anilor 2000, nimeni nu-i acorda vreo şansă) a reuşit să blocheze atâta timp proiectul minier a dinamitat mitul fatalist că „nu e nimic de făcut când interesele sunt atât de mari şi atât de mulţi bani în joc”, încurajând oamenii să acţioneze şi în alte cazuri.
Impactul mult mai extins
Desigur, cel mai important element în creşterea notorietăţii (şi a opoziţiei) faţă de fracturarea hidraulică porneşte de la faptul că zonele şi comunităţile vizate (şi afectate direct) sunt mult mai mari decât în cazul Roşia Montană: de la Bârlad la Dobrogea şi staţiunile de pe litoral şi până în Vest, în Banat şi Crişana, la Băile Felix. Proporţiile dezastrului preconizat, atât la nivel ecologic, cât şi de distrugere al unor dezvoltări alternative (de la agricultură la turism), existente deja sau potenţiale, au avut un impact emoţional mult mai puternic (pentru mulţi români, Roşia Montană are, în continuare, imaginea unui sat „din munţi”, fără a se conştientiza că se află într-o zonă dens populată şi că impactul direct se întinde pe o arie de cel puţin 100 de km; gazele de şist au fost privite, din start, ca o problemă a întregii Românii).
În fine, chiar dacă e departe de a acoperi suficient subiectul, mass-media (şi, în special, presa locală) au acordat, totuşi, spaţii mult mai ample problemei gazelor de şist decât cazului Roşia Montană (e drept, Chevron nu a început încă „investiţiile” masive în publicitate precum RMGC).
Toate acestea au făcut ca afacerea gazelor de şist şi, mai ales, aspectele scandaloase ale acestei afaceri să se propage la nivelul conştiinţei publice cu o viteză greu de imaginat la începutul anilor 2000. Întrebarea rămâne dacă această viteză e suficient de mare pentru a stopa dezastrul (de la nivel ecologic şi până la nivel economic, exploatarea prin fracturare hidraulică a gazelor de şist ori cea în carieră deschisă, cu cianurare, a aurului sunt bombe cu ceas şi exemple de manual pentru colonialismul glamour). Mai exact pentru a obţine o reacţie publică suficient de puternică pentru a influenţa deciziile politice. Şi aici intervine cea mai importantă asemănăre între gazele de şist şi Roşia Montană. Ambele au dovedit că au potenţial de a scoate oamenii în stradă şi să-i mobilizeze în acţiuni pe care, în mod normal, nu şi le-ar asuma.
O singură bubă. Şi lupta unei generaţii
Dincolo de diferenţele punctuale, sursele problemelor rămân aceleaşi şi sunt sistemice: uriaşa reţea de interese şi de lobby care îi uneşte pe profitorii autohtoni cu cei de pe Wall Street şi cu cei care mişună pe lângă Casa Albă şi pe lângă cancelariile vest-europene; mecanismele de propagandă perfecţionate, menite să împacheteze şi să livreze sub formă de „beneficii” mizeria şi furturile; acceptarea ideii că toate acestea reprezintă „răul cel mai mic” sau „un lucru care nu poate fi schimbat”. Buba e una, lupta e una şi soluţia e, la rândul ei, unică.
Pentru societatea civilă de după 1990 din România, cazul Roşia Montană reprezintă, din foarte multe puncte de vedere, faza de pionerat, de conştientizare a problemelor, de achiziţie a unor instrumente de luptă şi de deprindere cu folosirea lor. Modul în care se va încheia afacerea Roşia Montană şi cea a gazelor de şist vor fi examenul de maturitate. În ciuda atât a pesimiştilor, cât şi a optimiştilor, sfârşitul luptei, în ambele cazuri, e încă departe. La nivelul unui individ, zece sau chiar douăzeci de ani poate să pară mult. În realitate, e mai puţin decât ceea ce, în termeni sociologici, se cheamă a fi o generaţie. Acceptarea (şi asumarea) unei lupte la un asemenea nivel (de generaţie) e o miză cu adevărat reală. Cu efecte nu doar pentru Roşia Montană şi/sau gazele de şist.
***
1 – „Războiul gazelor de șist. De la Frank Timiș la Chevron, o primă (mică) victorie”, Mihai Goţiu, CriticAtac, 5 aprilie 2012, https://www.criticatac.ro/15659/rzboiul-gazelor-de-ist-de-la-frank-timi-la-chevron-prim-mic-victorie/
2 – „How far to go for gold?”, Eric Reguly, „The Globe and Mail”, 28 octombrie 2010, http://www.theglobeandmail.com/report-on-business/rob-magazine/how-far-to-go-for-gold/article1315133/
3 – „O cină la Ambasadă. ”Băsescu își amintește cu căldură de mine”. Coaliția companiilor americane – studiu de caz (pentru a înțelege cazul RM, gazele de șist și altele)”, Mihai Goţiu, VoxPublica, 28 ianuarie 2013, http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/o-cina-la-ambasada-basescu-isi-aminteste-cu-caldura-de-mine-coalitia-companiilor-americane-%E2%80%93-studiu-de-caz-pentru-a-intelege-cazul-rm-gazele-de-sist-si-altele-89534.html
4, 5 – „Gabriel Resources are o bună relaţie cu ambasadorul SUA Mark Gitenstein (“front door ” relationship – n.t.) prin intermediul lui Stu Eizenstat. Mark mi-a mărturisit acest lucru în conversaţii private. Mark mi-a spus de asemenea confidenţial că a pleda cauza lui Gabriel nu va fi nici simplu nici uşor. El speră că Gabriel se va alătura altor investitori din SUA care au probleme similare cu reglementările din România în aşa fel încât în calitate de ambasador poate presa pentru reforme pro-investiţii mai largi care în schimb i-ar asigura platforma pentru a ajuta efectiv companiile individuale precum Gabriel (s.a.). Mark şi eu am discutat despre mediul investiţional din România şi cum afectează acesta companiile americane – el vrea să continue să mă folosească pe post de panou pentru unele dintre ideile sale cu privire la aceste aspecte.” – fragment dintr-un document din 2010, în care e prezentată strategia de lobby a Gabriel Resources, în posesia căruia am intrat în 2011, şi pe care îl voi prezenta mai pe larg în cartea „Morminte în mişcare. 11 ani la Roşia Montană”, aflată în lucru
Temele SocialAtac sînt sprijinite de Fundaţia Friedrich Ebert România 