Am scos o carte. Îmi fac datoria „de piaţă” faţă de ea, o să-i fac lansări oficiale zilele astea deşi deja a generat deja cîteva recenzii bune şi nişte reacţii neaşteptate prin virulenţă pe care nu le mai reiau, s-au răsdiscutat aici.
Titlul e „Carte de muncă”. Nota nostalgică e imposibil de şters dintr-o astfel de sintagmă. Carte de muncă însemna cîndva siguranţă, comunitate de angajaţi, ceva drepturi. Două decenii postrevoluţionare au reuşit să şteargă cartea de muncă din creierele „progresiste” şi să ofere Schimbarea: flexibilitate, creativitate, tineri plecaţi cu milioanele peste hotare şi alte rahaturi extraordinar de avansate. Ăştia-s cumva şi generaţia mea, sînt primii fără carte de muncă sau, mai rău, cu salariul minim pe noul “carnet de muncă”. Sau sînt primii pentru care singura carte de muncă e paşaportul sau buletinul.
Scopul a fost însă să şterg partea păguboasă din acea nostalgie. Din „carte de muncă” trebuie extrase şi refolosite forţa de coagulare a sintagmei, încrederea, demnitatea, sentimentul de apartenenţă. Nu există carte de muncă pentru indivizi izolaţi, flexibili sau nu, cîştigători sau nu la Românii au talent. Din rezonanţele vechi ar trebui să regăsim vigoarea într-o luptă, e adevărat, aproape pierdută. Cum ne refacem după ravagiile făcute de credinţele neocon şi neoliberale?, că avem creierii muci… Ăia plecaţi în afară se laudă că ei nu vor nici un soi de sprijin social, că sînt îngerii estului care se hrănesc cu aer şi pot hămăli pe nimic. Ăştia rămaşi aici pot să-ţi explice, deşi nu mai găsesc un job ca lumea de ani de zile şi deşi atunci cînd îl găsesc îi calcă patronul în picioare, că vor piaţă complet liberă, că asta e garanţia progresului, că s-au săturat de lipsa de civilizaţie şi de atîta comunism. Da, comunism. Moştenirea mizerabilă a comunismului e însă acolo ca un pai în ochi, e în apartamentele proprietate ale părinţilor noştri şi într-o pensie care, da, există (spre deosebire de viitoarele noastre pensii private), într-o asigurare medicală care e şi ea acolo. Moştenirea „generaţiei noastre” e casă pe datorie cel mult, acces la sănătate doar dacă ţi-a pus dumnezeu mîna în cap şi ţi-a dat un job bun sau dacă ai făcut IT.
Un scriitor tare spunea că după 40 de ani fiecare tip/tipă îşi capătă în sfîrşit mutra pe care o merită, i se cristalizează expresia, figura, nu mai scapă de ea. Eu aş spune că în jur de 40 de ani îţi primeşti politica pe care o meriţi. Asta primesc decreţeii după decenii de naivitate – scuzabilă dacă ne gîndim la propaganda intensă la care au (am) fost supuşi după 90, dar din ce în ce mai greu de înţeles.
Am trăit mulţi ani mai toţi tinerii intelectuali, tehnocraţi, manelişti, it-işti şi ce s-o mai fi găsind într-o stare de imponderabilitate în care ni s-au înmuiat oasele, în care ne-am plictisit mai ceva ca pe o staţie orbitală. Plictiseală a explicaţiilor despre rahatul în care trăim. Am auzit şi vom mai auzi de miliarde de ori că e de la corupţie, de la comunism, de la mentalităţi, de la originea putredă a poporului. Prefer oricînd un conspiraţionism hollywoodian bine făcut. De cîţiva ani, de la spargerea bulei imobiliare am început totuşi să respir politic.
A fost esenţială găsirea cu prietenii de la Criticatac, a fost şi mai esenţial (sic!) faptul că am putut trăi din presă nemîncînd căcat (ceva merite personale & mult noroc), dar a fost şi evidenţa că după 2007 apăreau din ce în ce mai multe motive de a ieşi în piaţa publică cu apărătorii capitalului de urechi. (Glumesc, de fapt ei ne ţin de urechi fără probleme de atunci şi mai stau şi pe bani publici. Oportunismul ideologic e pentru mine, în astfel de momente, mai scîrbos decît cel mai nenorocit caz de corupţie descoperit vreodată de DNA). Drumul mi se pare acum ireversibil. Asperităţile conflictului cu realităţile dure ale capitalismului au început să lase urme adînci, faliile sociale sînt cu adevărat falii nu mai sînt simple certuri la masa de Crăciun cu părinţii despre comunistul Iliescu. Anii de tranziţie nu mai sînt suferinţă cu promisiuni, cu speranţă. Acum sînt istorie cu victime deja uitate.
Critica de la stînga în România i-a îngrijorat mai ales pe neoconi, i-a nedumerit şi pe aşa-zişii social-democraţi, i-a îngrijorat şi pe oengiştii de bază care vedeau liberalismul luat la întrebări, dar în mainstream organele pentru percepţia unor astfel de critici sînt încă atrofiate. O critică antiamericană, o critică a Bruxellesului sînt fie considerate excentricităţi, fie opţiuni partinice (anul trecut USL se dădea mai eurosceptic), dar ele nu dau, bineînţeles, o identitate stîngii. Cînd e pusă sub semnul întrebării funcţionarea capitalului şi efectele dezvoltării lui în această etapă, ochii se închid sau se măresc.
Am încercat să fac asta, să provoc ideile hegemonice cu puneri în oglindă, să pun întrebări despre marele capital, despre micul şi săbaticul capital autohton, despre tendinţele colonialiste ale celor două centre vestice, despre lobby, privatizări, am încercat s-o dau mai pop, mai literar, mai blogăristic însă întotdeauna pe faţă “angajat” în formularea unor răspunsuri la provocările momentului. (De aceea apreciez foarte mult că Paul Cernat le-a citit nu ca pe nişte efemeride jurnalistice, ci ca pe texte cu miză mare îmbrăcate în haine mai sport, mai pop, mai jerpelite, mai second hand – am pus şi eu ce-am avut).
Mi-am luat tone de flegme de la îmbuibaţii sau rătăciţii momentului pentru propuneri raţionale de reevaluare a propagandei neoliberale, rareori am apucat să propun interpretări radicale ale unor situaţii. Pentru că mai tare îi provoci dacă spui că vrei să fie taxat profitul decît dacă spui că vrei să naţionalizezi tot. La a doua, îşi iau popcorn, o cola şi te privesc ca pe un freak. La o biată constatare că spaţiul public a fost privatizat te trezeşti cu apărătorii capitalismului în flăcări.
Am luat texte publicate pe voxpublica, pe criticatac, esquire, bookmag etc., acele texte pe care le-am văzut la relectură însemnate cu un fir roşu, le-am mai curăţat de zorzoanele scrisului rapid, le-am reînchegat, retopit în cîteva tematici şi aşa s-a născut “Cartea de muncă”. Nu vă livrez cartea asta ca pe un dosar al vreunui efort de dizident, ci ca pe o credinţă simplă că trăim vremuri în care fiecare cu ce are ar trebui să repună marile întrebări: cum vrem să trăim?, de ce să nu luăm gulerele albe la întrebări?, de ce să nu luăm UE la întrebări (că parcă e şi a noastră, am dat mult pe biletul de intrare)?, de ce să nu vrem artă mai socială?, de ce să nu vrem un jurnalism mai angajat?, de ce să nu cerem socoteală cînd ni se mai privatizează un centimetru din buletin? etc. A fost o aventură individuală, sper să nu rămînă nici “aventură”, nici “individuală”.
Cam asta e “Cartea de muncă” şi cam ăsta a fost textul publicitar despre ea.
*Săptămîna asta vor fi două locuri unde voi prezenta teme din această carte. O dezbatere va avea loc:
Miercuri, 20 noiembrie, 2013, Ora: 19.00, la PLATFORMA, MNAC- Anexa (Calea Moșilor 62-68, etaj 1, București – e prin spatele staţiei de tramvai Sf.Gheorghe de lîngă Cocor);
O lansare mai clasică va avea loc la Târgul Gaudeamus:
Sîmbătă 23 Noiembrie, Ora: 17.00, Stand Editura Cartier
Invitaţi: G. M. Tamás, Vasile Ernu, Costi Rogozanu
