TEMA: Sănătatea românească – în moarte clinică?
Cadoul de Crăciun făcut românilor de guvernanţi – proiectul de lege a sănătăţii – a fost retras. Am auzit voci care, deşi se opuneau „reformei”, ar fi preferat ca proiectul sa nu fie retras, să rămână în dezbatere publică şi să i se aducă îmbunătăţiri. Desigur, legea era perfectibilă şi, cu mult efort, putea ajunge la o formă mai bună. Dar, oricâte ameliorări nu i s-ar fi adus, asta nu ar fi schimbat cu nimic problema centrală – şi anume aceea că principiile ce stau la baza sa sunt eronate.
Premisa de la care porneşte legea este că sănătatea nu constituie un bun public, ci o marfă, a commodity. Desigur, nimeni, nici unul dintre vajnicii reformatori care au gândit legea în laboratoarele puterii nu are curajul să îşi asume făţiş această idee, dar ea este singura implicaţie posibilă a faptului că regula cererii şi a ofertei e lăsată să definească structura şi cadrul sistemului de sănătate. Transformarea în marfă este inevitabilă atunci când urmărirea binelui public devine secundară urmăririi binelui privat – profitul. Nu e vorba aici de cantitatea de bani care va rămâne în buzunarul companiilor private, nici dacă putem finanţa, din resursele şi aşa precare, profitul acestor companii – toate astea sunt insignifiante. În discuţie este paradigma în care va opera sistemul de sănătate. Bunurile publice nu au cum şi nici nu trebuie să fie profitabile, pentru că ele caută satisfacerea maximumului de nevoi sociale, deziderat care cel mai adesea intră în conflict cu obiectivul realizării de profit. Exemplul clasic pentru acest tip de incompatibilitate este cel descris de Tony Judt, care explică cum o companie privată va evita să extindă linia de cale ferată (putem înlocui « cale ferată » cu «spitale ») către o localitate marginală, îndepărtată şi cu o populaţie redusă, deoarece acest lucru nu va fi profitabil. O asemenea acţiune ar contraveni pur şi simplu raţionalităţii economice. Compania privată va prefera să construiască căi ferate exclusiv între marile oraşe cu mulţi locuitori, acolo unde potenţialul extragerii de profit este rezonabil sau chiar maxim. Singurul care îşi permite să nu ocolească localităţile periferice este statul, ceea ce presupune, inevitabil, pierderi. Aceste pierderi sunt însă expresia solidarităţii noastre cu cele mai defavorizate categorii de cetăţeni, pierderi pe care consimţim să le suportăm în virtutea dreptului acelor cetăţeni de a avea acces la bunul public în cauză şi în virtutea unei viziuni politice despre societatea în care vrem să trăim. Acest exemplu reflectă diferenţa dintre raţionalitatea economică şi raţionalitatea socială, prima fiind axată pe profit, iar a doua pe scopuri sociale. A aplica criteriile eficienţei economice acelor sectoare al căror scop este livrarea de bunuri publice – în cazul nostru sănătatea, denotă o confuzie a registrelor de gândire şi a conceptelor operaţionale.
Sănătatea, fie este un bun public, şi atunci ţine de responsabilitatea statului şi a societăţii, fie e o marfă, şi atunci e privatizabilă. Pur şi simplu, trebuie să ne asumăm pierderile din sistemul de sănătate dacă dorim ca ea să rămână un bun public! Iar dacă nu dorim acest lucru, trebuie să fim consecvenţi şi să spunem ce înseamnă transformarea ei în marfă – ca orice marfă, cei care nu o vor putea procura, vor fi nevoiţi să sufere de boli, să se trateze cum le-o trece prin cap sau, în cele din urmă, să moară. Da, vreau consecvenţă, vreau să îi aud pe susţinătorii legii afirmând asta!
O supoziţie fundamentală a neoloberalismului, ideologie care stă la baza legii în dezbatere, este aceea că prin comportamentul raţional al unei persoane se va ajunge întotdeuana la maximizarea utilităţii individuale, pe când acţiunea colectivă este eminamente iraţională, deci păguboasă. Prin consecinţă, dacă lăsăm individul să îşi urmărească singur scopurile (de exemplu să încheie o asigurare privată în loc ca statul să se ocupe de sănătatea sa), interesul acestuia va fi mai bine servit. Suma unor scopuri individuale bine urmărite se va transforma, în cele din urmă, într-un beneficiu pentru întreaga societate. Cu toate astea, realitatea contrazice această dogmă. SUA au un sistem de sănătate bazat în cea mai mare parte pe asigurări private, acoperirea programelor guvernamentale fiind modestă. Americanii, lăsaţi să îşi urmărească interesul ca în biblia neoliberală, adică în mod individual şi raţional, ajung să aibă, iată, cele mai mari costuri de sănătate (6.102$ per persoană) din rândul statelor avansate, dar şi un sistem medical reputat ca fiind deficitar. Acolo unde sănătatea e tratată ca un bun public universal, costurile se reduc la jumătate sau chiar mai puţin (3160$ Franţa şi 2508$ Marea Britanie), accesul la serviciile medicale este mult mai extins, iar speranţa de viaţă e mai mare. Rezultatul aplicării dogmei neoliberale în sistemul medical american este acela că nici interesul individului, nici cel al societăţii nu este bine servit: dintr-un amalgam haotic de scopuri înguste şi egoiste nu are cum să rezulte o construcţie armonioasă. Suma raţiunilor individuale nu coincide, în mod obligatoriu şi automat, cu raţionalitatea colectivă şi nici măcar cu satisfacerea maximă a propriului interes. Spus pe şleau: când ne gândim doar la propria piele, tocmai de aceea s-ar putea să rămânem fără ea.
Dacă obiecţia descrisă anterior are ca obiect “filosofia” din spatele legii, cea de-a doua critică, pe care o voi dezvolta în continuare, se referă la însăşi fezabilitatea proiectului. Este oare posibil ca nefunctionalităţile sectorului public să fie rezolvate de sectorul privat? Poate piaţa să găsească soluţii acolo unde statul eşuează?
Cel mai frecvent contra-argument adus unui sistem public şi universal de sănătate este acela că România nu e Suedia. Cu alte cuvinte, ceea ce prinde acolo, crapă la noi, pentru că statul român nu este totuna cu cel suedez. Nimic mai adevărat… Dar tocmai de aceea, tocmai pentru că statul este disfuncţional, transferul responsabilităţilor acestuia către privat reprezintă o falsă ieşire din situaţie. Şi asta pentru că în absenţa unui stat funcţional, nu putem avea o economie de piaţă funcţională! Piaţa liberă – în sensul eliminării oricărei forme de intervenţionism statal – este o utopie; orice piaţă are nevoie de un stat puternic care să stabilească reguli şi să vegheze la respectarea lor, care să reducă pe cât posibil arbitrariul şi să asigure condiţiile pentru o reală concurenţă. În absenţa unor instituţii cu rol de reglementare, aparţinând sferei politice, piaţa tinde să o ia razna, să comită abuzuri, să nu mai funcţioneze în interesul consumatorului şi să genereze, finalmente, catastrofe al căror preţ e plătit de întreaga societate. Imaginaţi-vă cum ar arăta libera competiţie în lipsa unui Consiliu al Concurenţei; sau cum ar funcţiona relaţiile de piaţă fără un cadru legal care să protejeze proprietatea privată. Fără un stat puternic, fără un stat de drept, piaţa liberă devine un coşmar pentru ea însăşi şi pentru societate. Un stat debil înseamnă o economie de piaţă debilă, un stat captiv nu poate coexista decât cu o piaţă captivă. Or, numai stat puternic şi stat de drept nu avem în România! Capturat de “elitele de pradă”, statul român a ajuns să funcţioneze ca un SRL profitabil pentru clientela politcă şi atunci, cum nu ne putem aştepta ca tocmai el să acţioneze ca o instituţie neutră, aptă să creeze reguli şi să vegheze la respectarea lor?! Condiţia imperioasă pentru ca piaţa să deservească interesul consumatorului este competiţia reală dintre agenţii economici, iar aşa ceva statul român nu poate asigura, pentru că este prea hrăpăreţ şi vulnerabil la corupţie, la presiuni şi la tot soiul de momeli. SRL-Statul Român va conlucra de minune cu firmele private, instaurând o nouă formă de monopol – monopolul public-privat – care va urmări excluisv maximizarea profitul fiecărei părţi pe spinarea contribuabilului/pacientului.
În acest punct, pot să întorc argumentul adversarilor unui sistem public de sănătate – care corect remarcă că statul român nu e totuna cu cel suedez – şi să le spun că economia de piaţă din Olanda nu e nici ea acelaşi lucru ca cea dâmboviţeană. Ceea ce a funcţionat în Olanda, aducând un plus de calitate pacientului, nu va merge la noi, aducând doar un plus de comisioane pentru campaniile politicienilor şi profituri frauduloase companiilor private. Aceasta e tot cu ce ne-am fi ales noi, cetăţenii, din marea reformă a sănătăţii.
michigan humane society
ford fusion 2013
downtown san diego
edible arrangements coupon code
bone marrow donation