Stânga europeană (nu includ aici social-democrația neoliberală) nu a fost niciodată perfect consistentă în ceea privește Uniunea Europeană, însă în ultimii douăzeci și cinci de ani a existat un relativ consens în acest sens (excepție făcând unele partide comuniste ortodoxe și grupări troțkiste): UE poate și trebuie să fie reformată din interior. Numai că, după capitularea Syrizei de acum doi ani, acest consens e tot mai șubred. Partide cândva de-a dreptul euro-entuziaste, ca Blocul de Stânga din Portugalia, au ajuns să spună că exitul din zona euro și chiar din UE e preferabil perpetuării politicilor de austeritate și de obediență față de Troica. Însă există încă o majoritate a stângii europene (e.g. Syriza, Die Linke, mare parte din Podemos etc.) care susține o strategie reformistă față de UE.
E o strategie nu doar falimentară și complet inadecvată la contextul economic dat, ci și profund iresponsabilă în contextul recrudescenței dreptei reacționare, căreia i se oferă astfel pe tavă sentimentele populare tot mai puternice împotriva establishment-ului european. De aceea textul de față face pledoaria unei opoziții de stânga, socialiste, față de UE ca parte centrală a opoziției față de capitalismul neoliberal. Căci, contrar mitologiei de legitimare, UE reprezintă hegemonul neoliberal la nivel european. Mai mult, UE nu este un spațiu neutru care a fost capturat de neoliberalism în ultimele trei decenii și care poate fi câștigat înapoi de forțele progresiste. UE a fost de la bun început un proiect al elitelor capitaliste din nord-vestul Europei, iar ca să înțelegem asta mai bine, trebuie să aruncăm o privire rapidă la contextul internațional de după al Doilea Război Mondial.
UE ca proiect de clasă
Pentru multă vreme, imaginea dominantă a UE a fost cea a unei uniuni de națiuni libere și egale care și-au depășit rivalitățile istorice în numele păcii și prosperității în Europa. Desigur că pacea a fost un scop central al creării Comunității Europene a Oțelului și Cărbunelui în 1951, prima formă de organizare a ceea ce mai târziu avea să devină UE[i]. Însă dorința de pace avea mai puțin de-a face cu pacifismul decât cu capitalismul, căci – cu unele excepții evidente – pacea e mai compatibilă cu maximizarea profiturilor decât războiul. (Acesta nu e decât ultima soluție pentru elitele capitaliste, atunci când diplomația nu mai face față competiției pentru piețe și resurse.) Deci pacea în Europa trebuia garantată în primul rând pentru a garanta maximizarea profiturilor.
Mai mult, înființarea UE a avut loc în contextul reorganizării marelui capital european ca reacție la o serie de realități postbelice:
- Crearea statului social, această concesie istorică a capitalului rezultată din balanța forțelor de clasă după război (concesie demantelată treptat de 35 de ani încoace), a afectat ratele profiturilor prin impozitare crescută și naționalizarea anumitor sectoare cheie, astfel că o piață europeană comună care să asigure libera circulație a produselor, serviciilor, capitalului și forței de muncă era cel mai bun vehicul pentru compensarea acelor pierderi pe plan național.
- Apusul colonialismului european a însemnat o lovitură în plus pentru profituri, cinci dintre cele șase membre fondatoare ale UE (i.e. Germania, Franța, Italia, Olanda și Belgia) fiind foste – sau pe cale de-a deveni foste – puteri coloniale care, în perioada creării UE, își pierdeau accesul privilegiat la piețe și resurse ieftine din Asia și Africa (nu-i o simplă coincidență că Tratatul de la Roma vine la doar un an după criza din Canalul Suez).
- Expansiunea capitalului american, care acumulase surplusuri uriașe în timpul războiului și pe care trebuia să le verse undeva, avea nevoie de o întreagă arhitectură instituțională care să faciliteze comerțul liber, din care UE a fost o piesă centrală de la bun început, alături de Banca Mondială, FMI sau Organizația Europeană pentru Cooperare Economică – e mai simplu să investești într-o piață europeană comună decât într-o pleiadă de țări europene cu tarife și reglementări diferite.
- Amenințarea comunistă, atât dinspre Est cât și din interior, unde în țări ca Franța și Italia partidele comuniste erau foarte puternice, a dat un imbold suplimentar creării UE ca contra-pondere la Blocul Estic, spre beneficiul elitelor vest-europene și al puterii americane deopotrivă; nu degeaba după 1989 aderarea la NATO a fostelor țări comuniste a fost vândută la pachet, aproape natural, cu aderarea la UE.
Așadar, la fel ca statul-națiune al secolului nouăsprezece, UE nu s-a născut ca un proiect universal și neutru, care să transcendă diversele interese de clasă, ci ca un proiect hegemonic al elitelor economice și politice din centrul istoric al capitalismului – nord-vestul Europei.
A zis cineva „Europa socială”?
Un alt mit de legitimare al UE, încă împărtășit de mulți stângiști, e că aceasta apără un model mai uman de capitalism, așa-zisul „model social european”, care s-ar opune cumva modelului neoliberal venit din SUA pe filiera UK. Sigur că există (încă) unele diferențe între capitalismul din nordul Europei și cel anglo-saxon, însă nu pentru că în Europa capitaliștii sunt mai luminați ori mai mărinimoși, ci pentru că acolo clasa lucrătoare s-a organizat și și-a apărat mai bine drepturile cucerite în decenii de luptă. Nu există capitaliști buni și capitaliști răi, ci capitaliști care sunt forțați să facă concesii și capitaliști care exploatează mai abitir pentru că mișcarea muncitorească și stânga politică nu sunt suficient de puternice. Dar chiar și în țările scandinave acele concesii încep să se clatine (vezi, bunăoară, privatizările din Suedia din ultimii ani și creșterea dramatică a inegalității veniturilor într-o țară cândva cea mai egalitaristă din lume), tocmai pentru că e în natura concesiilor capitaliste să fie luate înapoi de îndată ce presiunea socială scade ori conflictul dintre ele și maximizarea profiturilor se acutizează, cum se întâmplă în contextul crizei prin care trecem. De altfel, marea contra-reformă neoliberală la care asistăm de peste trei decenii nu este decât procesul istoric de demantelare a concesiilor făcute după Al Doilea Război Mondial.
Numai că UE nu a fost nici un moment vreun stăvilar în fața neoliberalismului, ci principalul său vehicul la nivel european, cel puțin din 1986 încoace, odată cu înființarea Pieței Unice Europene (PUE). Aceasta a luat naștere la imboldul dat de Margaret Thatcher la întâlnirea Consiliului European de la Fontainebleau din 1984, iar documentul său de constituire a fost redactat de comisarul pentru piața internă de la acea vreme, Lordul Cockfield, fost consilier economic al lui Thatcher. Documentul său repeta aproape cuvânt cu cuvânt recomandările făcute în 1983 de Masa Rotundă a Industriașilor Europeni, cel mai puternic grup de lobby al marelui capital european, alcătuit din directorii a 50 de mari corporații. La fel ca UE însăși, PUE a fost, așadar, creația elitelor economice și a reprezentanților săi politici.
În cei 30 de ani scurși de atunci, PUE a presupus eliminarea a circa 300 de „bariere comerciale”, devenind cea mai dereglementată piață transnațională din lume. Tratatele de liber schimb cu SUA (TTIP) și Canada (CETA) – primul fiind în suspensie nu atât datorită europenilor cât agendei protecționiste (deși inconsistente) a noii administrații de la Casa Albă, în vreme ce multe corporații americane au oricum filiale în Canada, deci vor putea beneficia via CETA – nu sunt decât continuarea firească a acestui proces de integrare economică. De altfel, unele dintre relele atribuite acestor tratate, precum dreptul corporațiilor de a forța statele în tribunale internaționale să își schimbe reglementările există la nivelul UE încă din 1979 (vezi cazul „Cassis de Dijon”), când a fost consacrat așa-numitul „principiu al recunoașterii mutuale”, conform căruia – cu unele excepții – orice produs care este legal într-un stat membru trebuie recunoscut ca atare în toate celelalte state membre. Apoi, liberalizarea serviciilor a fost facilitată printr-o serie de directive ale Comisiei Europene din anii ‘90 împotriva „monopolului de stat” asupra telecomunicațiilor (1990), căilor ferate (1991), electricității (1996), poștei (1997) și gazelor (1998). Desigur că monopolurile de stat nu au făcut loc acelei competiții libere din textele ideologilor capitaliști, ci unor oligopoluri private, precum în piața de electricitate, care la ora actuală e dominată de numai trei mari corporații (printre care și Électricité de France, în care statul francez are pachet majoritar).
Dacă PUE a forțat retragerea statului din economie, atunci Tratatul de la Maastricht din 1992 și în special crearea Uniunii Economice și Monetare (UEM) a garantat limitarea puterilor bugetare ale acestuia. În primul rând, criteriile de convergență ale UEM presupun ca statele să nu aibă un deficit mai mare de 3% din PIB și o datorie publică mai mare de 60% din PIB. Cu astfel de limitări structurale, bineînțeles că statul social devine nesustenabil, mai ales în condițiile în care libera circulație a capitalului angrenează statele membre – în special pe cele de la periferie, ca România – într-o cursă de reducere a taxelor pentru atragerea investițiilor străine.
În al doilea rând, odată cu adoptarea monedei euro, statele cedează cam singura putere pe care o au pentru a-și reduce deficitul fără să impună tăieri bugetare: manipularea monedei naționale, fie prin devalorizare (ceea ce în principiu stimulează exporturile), fie prin tipărirea de bani. Prin urmare, măsurile de austeritate din ultimii 25-30 de ani și care s-au intensificat de la startul euro-crizei au fost o consecință logică a arhitecturii instituționale a UEM. Însăși criza economică prin care trec țări ca Grecia sau Spania are ca principală cauză faptul că deficitele lor comerciale structurale (i.e. când imporți mai mult decât exporți), care țin de dezvoltarea târzie a capitalismului din aceste țări, le-au făcut dependente de economiile economice cu surplusuri comerciale ca Germania sau Olanda, de la care au fost nevoite să se împrumute încă din anii ’90, dar în special după adoptarea monedei euro, pentru a respecta criteriile de convergență ale UEM.
În al treilea rând, însăși Banca Centrală Europeană (BCE), căreia statele membre ale zonei euro și-au cedat puterile monetare, este o întruchipare a dogmei neoliberale de stabilitate a prețurilor și limitare draconică a inflației, ceea ce a condus la un nivel scăzut al creșterii economice chiar și înainte de criză. Căci un nivel mai ridicat al inflației ar fi stimulat cererea totală, în vreme ce deficite bugetare mai mari ar fi permis investiții publice mai substanțiale, cu atât mai necesare în contextul crizei prin care trece zona euro. Desigur că există multe idei dinspre stânga keynesiană despre cum BCE – care e modelată după Banca Federală Germană, notorie pentru disciplina sa monetară cvasi-religioasă – ar putea fi reformată pentru a stimula creșterea economică și a pune capăt austerității, însă ele ignoră caracterul de clasă al BCE și al UE în genere, care le obligă, în contextul stagnării relative a economiei și a ratelor profiturilor, să se opună oricăror reforme care ar afecta acele rate și, implicit, interesele de clasă pe care sunt menite să le servească (mai mult despre asta în penultima secțiune).
UE sau colonialismul european târziu
Apărută în contextul decăderii puterilor vest-europene ca puteri coloniale, UE a devenit noua față a colonialismului vest-european. Povestea despre unitatea europeană e valabilă doar în ce privește relativa unitate a elitelor capitaliste, care și-au dat seama că ar avea de beneficiat de pe urma unei piețe unice. Însă e vorba de o unitate inerent limitată, căci competiția dintre aceste elite este inerentă capitalismului, și devine cu atât mai intensă cu cât criza economică se aprofundează. De aceea Europa nu va putea fi niciodată cu adevărat unită în capitalism, căci unitatea întruchipată de UE se oprește acolo unde se opresc interesele comune ale diverselor elite capitaliste naționale și transnaționale.
Parte a intereselor comune nu a fost doar retragerea statului din economie și slăbirea puterii relative a clasei lucrătoare de după război, ci și subordonarea economiilor periferice din sudul și estul Europei intereselor capitalului din nord-vest. Subordonarea e de mult evidentă în cazul periferiei estice din care facem și noi parte, de la privatizările pe care am fost forțați să le facem pentru a intra în UE la profiturile pe care corporațiile occidentale le fac aici fără să plătească un leu în taxe, pentru că legislația europeană le permite asta. Această subordonare a părut nu doar firească ci și binevenită în contextul ortodoxiei neoliberale care a dominat autoritar partea asta de lume după 1989, ucigând în fașă orice dezbatere reală despre integrarea în structurile euro-atlantice. Caracterul neo-colonialist al UE a ieșit mai clar în evidență odată cu izbucnirea euro-crizei în 2009 și a austerității impuse de atunci periferiei sudice, unde băncile au fost salvate cu bani publici și cu măsuri de austeritate pe spinarea populației.
Desigur, austeritatea a eșuat dramatic, nereușind să rezolve nici problema datoriei externe și, totodată, ducând la rate de șomaj enorme, mai ales în rândurile tinerilor, și la niveluri de sărăcie nemaivăzute de la război încoace într-o țară ca Grecia, unde, în 2012, 60% din populație trăia sub pragul sărăciei conform standardelor europene. De aceea, în ianuarie 2015 poporul grec a votat un partid de stânga, Syriza, care promitea să pună punct austerității. În ciuda mandatului democratic, întărit și de un referendum câștigat în mod categoric, noul guvern grec a fost nevoit să capituleze după numai șase luni (timp în care a continuat să plătească o datorie ilegitimă) în fața rigidității establishment-ului european, cu Germania în frunte. Această rigiditate vine din refuzul capitalului și al reprezentanților săi politici de a face orice concesie majoră care – în contextul crizei economice prelungite – ar putea avea un efect de domino devastator pentru interesele lor de clasă, căci o victorie împotriva austerității în Grecia ar fi fost probabil urmată de victorii similare în restul periferiei. Nimic nu poate exprima asta mai bine decât vorbele spuse de ministrul de finanțe german, Wolfgang Schäuble, omologului său grec de la acea vreme, Yanis Varoufakis: „Ai dreptate în ce zici, dar o să te zdrobim oricum.” În capitalism, democrația e respectată doar atât timp cât e compatibilă cu interesele structurale ale capitalului.
În absența unui scenariu alternativ pregătit din timp, de exit din zona euro și apoi din UE, și a mobilizării maselor populare în acest sens (trădând astfel o totală lipsă de încredere în capacitatea maselor de a juca un rol central în transformarea societății), guvernul Syriza a fost forțat să semneze un al treilea bailout, incluzând măsuri de austeritate și privatizări la care fostul guvern de dreapta nici nu îndrăznea să spere. În cei doi ani scurși de atunci, Syriza a mărit taxarea indirectă a tuturor produselor, a introdus o reformă neoliberală a pensiilor, a vândut paisprezece aeroporturi unui consorțiu germano-grec și 51% din acțiunile Portului Pireu către COSCO, în vreme ce băncile au fost (iar) recapitalizate din bani publici fără nici o sporire însă a controlului public asupra lor. Mai mult, până se realizează plata completă a datoriei către Troică, Grecia trebuie să obțină acordul acesteia pentru orice măsură pe care vrea s-o treacă prin parlament! Așadar, Stathis Kouvelakis (fost membru al Comitetului Central al Syriza) descrie corect Grecia post-capitulare drept „o țară legată de mâini și de picioare cu lanțuri neo-coloniale și condamnată la statutul de semi-protectorat balcanic neînsemnat și ruinat”. De aceea, adaugă el, „problema ține de recucerirea suveranității ca pre-condiție pentru exercitarea nici măcar de politici anti-capitaliste, ci de politici democratice și progresiste dintre cele mai elementare”.
Mai puțin cunoscute însă sunt raporturile neo-coloniale dintre UE și țările din Africa, Caraibe și Pacific (ACP) sub forma așa-numitelor „parteneriate economice”. În urma Acordului Cotonou din 2000, UE impune țărilor ACP liberalizarea piețelor, eliminarea tarifelor comerciale și dereglementarea investițiilor dacă vor să aibă acces la fondurile de asistență și dezvoltare europene. Printre efectele acestor politici neoliberale (impuse unor țări deja prăduite în trecut de unele dintre țările fondatoare ale UE) se numără, ca și în alte părți, privarea acelor state de o sursă importantă pentru bugetele publice (i.e. tarifele comerciale) și sugrumarea producției locale, în special în agricultură, de către fluxul de produse europene subvenționate din banii UE (deci considerabil mai ieftine). Cu alte cuvinte, la fel ca în cazul periferiilor sale, ceea ce UE dă cu o mână via fonduri structurale ia cu cealaltă, înzecit, prin politicile neoliberale pe care le impune.
Dar nu putem „reforma UE din interior”?
Multe persoane și grupuri de stânga tind să fie de acord cu majoritatea punctelor ridicate până acum, însă propun că UE nu trebuie abandonată, ci reformată din interior, într-o direcție democratică și progresistă. Există și unele propuneri mai concrete în acest sens: stimuli fiscali pentru crearea de locuri de muncă, extinderea puterilor fiscale la nivel european cu posibilitatea de a rula deficite și surplusuri mai mari, majorarea substanțială a bugetului UE (în prezent doar 1% din PIB-ul total al statelor membre) pentru a reduce disparitățile dintre țări și regiuni, încurajarea productivității din statele membre periferice prin politici industriale strategice, o politică de creștere a salariilor în conformitate cu creșterea productivității etc. (pentru detalii vezi EuroMemorandum 2017).
Astfel de propuneri ignoră însă elefantul din cameră: interesele de clasă pe care UE le reprezintă și care se află într-o contradicție fundamentală cu propunerile (relativ moderate) de mai sus în contextul în care criza se prelungește, iar zona euro e departe de o redresare economică susținută. Astfel, argumentele pentru reformarea UE de azi se bazează pe aceeași falsă asumpție ca cele de acum 30-40 de ani ale eurocomuniștilor italieni și spanioli: că UE ar fi un teren de joc neutru, unde politicile depind de pur și simplu de balanța de forțe de la un moment dat. După cum am încercat să demonstrez mai sus, UE este un proiect intrinsec capitalist, ale cărui politici neoliberale și neocoloniale nu țin atât de balanța de forțe actuală cât de întreaga arhitectură instituțională a UE, de la Piața Unică la tratatele de la Maastricht și Lisabona, pentru a căror modificare ar fi nevoie de unanimitate (i.e. 28 de state membre din 28 dornice de o schimbare progresistă).
Faptul că această asumpție greșită despre caracterul UE persistă printre stângiști de toate culorile chiar și după capitularea Syrizei nu face decât să arate cât de profundă e auto-colonizarea ideologică a unei bune părți a stângii. Într-un episod din CSI văzut acum câțiva ani, detectivii prind un criminal în serie și îl întreabă cum le convingea pe victime să vină cu el și să facă ce le spune, la care criminalul răspunde: „Le dădeam o fărâmă de speranță că ar putea scăpa cu viață și făceau tot ce le ceream”. În cazul stângii europene, moderată și pretins radicală deopotrivă, speranța s-a numit „reformarea din interior a UE” și construirea „Europei sociale” – o speranță la fel de deșartă ca însăși ideea că putem reforma capitalismul, că-l putem face să funcționeze pentru toată lumea. Dar când insiști să reformezi un sistem pe care nu-l poți reforma, atunci o să ajungă el să te reformeze pe tine, iar mutația Syrizei dintr-un partid auto-intitulat „radical de stânga” într-unul care implementează măsuri de austeritate brutale reprezintă exemplul ideal în acest sens. De altfel, dezbaterea din cadrul stângii cu privire la UE nu e decât o reactualizare a vechii dezbateri despre reformă sau revoluție. Numai că, în contextul dat al crizei, chiar și succesul reformelor depinde de disponibilitatea de a lua măsuri radicale, socialiste și nu doar social-democrate, astfel că întrebarea care se pune, de fapt, e capitulare sau revoluție?
Alternativa: nici pseudo-internaționalism, nici naționalism
Argumentul ultim al stângiștilor pro-UE e că, cu toate relele sale, UE e de preferat naționalismului – o falsă dihotomie care nu face decât să servească establishment-ului neoliberal și dreptei naționaliste deopotrivă. Ce a facilitat revirimentul ideilor și forțelor reacționare de-a lungul și de-a latul continentului dacă nu politicile neoliberale și nedemocratice ale UE? Șomajul structural, salariile mici, slujbele precare, privatizarea serviciilor publice, tăierile bugetare pe care UE și neoliberalismul în genere le promovează neîntrerupt de peste 30 de ani stau la baza euro-ostilității (euro-scepticism e deja un eufemism) care alimentează succesul forțelor reacționare. Faptul că această euro-ostilitate e adesea exprimată în termeni naționaliști și xenofobi are mai puțin de-a face cu vreun presupus apetit al maselor pentru falsa alternativă propusă de dreapta populistă și fascistoidă cât cu incapacitatea stângii de a prelua tema anti-UE și de a oferi alternativa pe care tot mai mulți oameni o caută. Ca de atâtea ori, succesul dreptei e de fapt eșecul stângii.
Așadar, stânga trebuie să se opună UE nu în ciuda dreptei naționaliste ci tocmai din cauza ei, pentru a nu abandona în mâinile acesteia nemulțumirea crescândă a oamenilor față de caracterul neoliberal și nedemocratic al UE. Dacă e să facem paralele relevante cu anii ’20-’30, atunci să ne amintim că partidele fasciste au cucerit puterea în timpul unei alte crize structurale a capitalismului, în care stânga social-democrată și comunistă deopotrivă au eșuat să confrunte status quo-ul și să ofere o alternativă credibilă. În schimb, au luat apărarea acelui status quo în numele anti-fascismului și al democrației, însă această complicitate i-a făcut pe fasciștii italieni ori pe național-socialiștii germani să pară cu adevărat „revoluționari” și „radicali” – unica „alternativă” la un sistem compromis (sistem care, desigur, i-a apropriat și instrumentalizat foarte repede). Știm cu toții ce a urmat și, cu toate acestea, mare parte a stângii pare să nu fi înțeles lecția acelei tragedii istorice. În timpul actualei crizei structurale a capitalismului, pe care elitele capitaliste sunt incapabile s-o rezolve, stânga are datoria să nu-i permită dreptei reacționare să pozeze în „singura alternativă” la status quo, ci să devină ea însăși acea alternativă.
Primul pas ar fi recuperarea suveranității, ceea ce nu ține de naționalism ci, după cum zice și Kouvelakis, de cea mai elementară noțiune de democrație, adică dreptul unui popor de a-și alege în mod democratic un guvern pe baza unui program pe care apoi acel guvern să-l și poată implementa. Însă un exit pe baze capitaliste, fie și keynesiene, ar fi într-adevăr o catastrofă socio-economică, mai ales pentru o țară mică precum Grecia. Grexitul ar fi fost viabil doar pe baza unui program socialist, pe care organizații de la stânga Syrizei, ca Xekinima (secțiunea CWI în Grecia), l-au susținut la vremea respectivă: control asupra capitalului, care să prevină fuga banilor din țară; introducerea unei noi monede naționale, care ar permite finanțarea de noi proiecte publice și ar scoate economia din recesiune; anularea datoriilor micilor afaceri (dintre care jumătate s-au închis de la startul crizei!) și acordarea lor de împrumuturi ieftine; naționalizarea marilor întreprinderi și a serviciilor publice; planificarea economiei în serviciul oamenilor, al nevoilor reale ale economiei și ale comunităților; înființarea de comitete democratice de planificare în fiecare sector al economiei, cu accent pe cele cu un potențial deosebit, ca agricultura și turismul; instaurarea controlului democratic al lucrătorilor în fiecare sector și la fiecare nivel al economiei; mobilizarea claselor lucrătoare și ale mișcărilor de stânga din restul Europei pentru solidaritate și pentru lansarea unei lupte comune împotriva UE și în vederea unui front internațional socialist.
Desigur că, într-o țară ca România, problema exit-ului nu are mare sens în acest moment, când nu există nici o forță politică de stânga semnificativă. Însă dacă o astfel de forță ar ajunge la guvernare pe baza unor politici structurale de stânga, fie și social-democrate, atunci ele ar intra inevitabil în conflict deschis cu arhitectura neoliberală a UE și cei care o administrează, iar dilema „exit sau capitulare” va deveni brusc relevantă și în cazul nostru.. O mostră în acest sens ne-a fost oferită de curând, când noul prim ministru Tudose a renunțat rapid la ideea de a taxa cifra de afaceri a corporațiilor străine (în condițiile în care legislația UE le permite să-și exporte profiturile în țările de baștină ori în paradisuri fiscale ca Luxemburg) în urma întâlnirii de la Bruxelles cu Președintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker (întâmplător, unul dintre arhitecții paradisului fiscal din Luxemburg).
De asemenea, un exit socialist ar avea nevoie nu doar de un partid de stânga la guvernare pur și simplu, ci de un partid de stânga care să mobilizeze masele populare în sprijinul programului său și al nevoii obiective de a ieși din UE pentru a-l putea implementa. Cu alte cuvinte, ar fi nevoie de un partid revoluționar, ceea ce Syriza nu a reușit să fie, deși referendumul din iulie 2015 îi oferise o oportunitate foarte bună în acest sens, al mobilizării populare pentru un Grexit socialist. Desigur că, după decenii de hegemonie neoliberală și în contextul actual al propagandei capitaliste împotriva Venezuelei, un astfel de scenariu pare de-a dreptul utopic; însă e infinit mai puțin utopic decât încercarea sisifică de a reforma ceea ce e de nereformat – nu doar UE, ci capitalismul în genere. Adevărații realiști ai vremurilor noastre nu sunt prizonierii iluziei că pot convinge cumva status quo-ul să fie mai bun, ci cei care sunt gata să îl înlocuiască cu unul mai bun.
[i] De dragul simplității, voi folosi „UE” pentru a mă referi la toate etapele dezvoltării ei din 1951 încoace.
Acest articol a apărut într-o formă modificată, în limba engleză, în Caietele Echinox, volumul 32, 2017: „The EU is Naked: The Progressive Clothes of a Capitalist Project”.