Așa cum se aștepta toată lumea, alegerile parlamentare din Italia de duminică au fost câștigate de partidul radical și populist de dreapta Fratelli d’Italia (FdI). Condus de Giorgia Meloni încă de la înființarea sa de acum un deceniu, FdI este succesorul direct al Mișcării Sociale Italiene, principala organizație neo-fascistă din Italia postbelică. Sigur că elementele evident fasciste au dispărut din discurs și imagine, dar după cum arată un articol de cercetare tocmai publicat, partidul lui Meloni întrunește toate cele patru caracteristici de bază ale dreptei radicale europene de azi: nativism, autoritarism, populism și euroscepticism. Mai puțin se vorbește, însă, despre caracterul de clasă al acestui partid, așa cum reiese din programul economic pe care-l propune și din compoziția socială a celor care-l conduc. Dar până acolo să vedem repede de ce a câștigat alegerile.
Faptul că acum se află în fruntea polului așa-zis „de centru-dreapta” care va guverna Italia nu înseamnă că FdI e un partid de centru-dreapta, ci mai degrabă că familia de centru-dreapta s-a radicalizat enorm în ultimii ani – de la republicanii americani și conservatorii britanici la „popularii” spanioli și, acum, la dreapta italiană. În cazul de față, a fost un proces lent și previzibil prin care dreapta „moderată”, liberal-conservatoare a cooptat la guvernare dreapta radicală, normalizându-i discursul și agenda politică, Meloni fiind ministru pentru tineret în ultimul guvern Berlusconi.
Din păcate, acest proces de radicalizare a moderaților (mai pronunțată decât moderarea radicalilor) nu s-a reflectat și la stânga. Cu excepția relativ efemeră a laburiștilor britanici și mai curând de fațadă a social-democraților spanioli și portughezi, centru-stânga a rămas fidelă status quo-ului neoliberal, participând din plin la consensul de austeritate al deceniului trecut și intrând astfel într-un dramatic declin electoral în majoritatea țărilor europene. În Sudul Europei, de acel declin a profitat inițial „stânga radicală” de tip SYRIZA ori Podemos – de fapt o stângă neo-reformistă care s-a limitat să apere politicile social-democrate abandonate de social-democrație.
Nu și în Italia însă, unde principalul partid al stângii radicale, Rifondazione Comunista, își sabotase singur credibilitatea de alternativă la sistem prin participarea în guvernul Prodi de la mijlocul anilor 2000, ajungând de la 41 parlamentari la 0 în numai doi ani. Astfel, nemulțumirea populară generată de criză și deziluzia față de partidele tradiționale a fost capturată, inițial, de Mișcarea 5 Stele (M5S) – un partid pur populist cu o agendă socio-economică vag de centru-stânga (mai puțin pe imigrație).
Înființat în 2009, exact la începutul crizei euro, M5S a luat peste 25% dintre voturi la alegerile din 2013 și le-a câștigat pe cele din 2018 cu aproape 33%. Participarea sa la guvernare între 2018 și 2019 alături de celălalt partid populist care crescut pe fondul crizei și al austerității, Lega lui Salvini, nu a adus însă nicio schimbare majoră în plan socio-economic. Nici al doilea guvern condus de M5S între 2019 și 2021, de data aceasta în coaliție cu Partidul Democrat de centru-stânga, nu a oferit soluții la probleme structurale ale țării. Consensul neoliberal a continuat ca și până atunci, cu paranteza intervenționistă a statului din timpul primelor două valuri ale pandemiei.
Mai mult, din 2021 și până deunăzi, M5S a făcut parte din guvernul de uniune națională al lui Mario Draghi, adică tocmai cel care ca șef al Băncii Centrale Europe fusese în deceniul anterior unul dintre principalii arhitecți ai austerității care propulsase M5S în topul preferințelor electoratului. Acest guvern „tehnocratic”, care s-a angajat din start să implementeze noile reforme neoliberale cerute de Bruxelles în schimbul fondurilor de reconstrucție economică, a cuprins toate partidele parlamentare cu excepția FdI. Astfel, pe fondul unei stângi radicale care încearcă în zadar de peste un deceniu să găsească o nouă formulă organizațională care să-i inspire din nou pe oameni (și care poate că acum, privind retrospectiv, ar fi trebuit să interacționeze mai mult cu M5S pentru a-l împinge într-o direcție de stânga), partidul lui Meloni a părut pentru mulți singura alternativă la status quo, câștigând alegerile cu 26% dintre voturi.
Voturile luate de Meloni – care îi vor aduce disproporționat de mulți parlamentari dat fiind bizarul sistem electoral italian – trebuie însă citite preponderent ca un semn al radicalizării electoratului de dreapta mai curând decât al expansiunii acestuia. Cum se poate vedea în tabelul de mai jos, cam două treimi dintre voturile câștigate în plus acum de FdI față de 2018 au venit de la celelalte două partide de dreapta, Lega lui Salvini și Forza Italia a lui Berlusconi. În termeni absoluți, blocul de dreapta format din aceste trei partide a luat doar cu circa 300,000 de voturi mai mult decât în 2018.
În schimb, dacă Partidul Democrat a stagnat, declinul electoral al M5S s-a tradus în cea mai scăzută prezență la vot din istoria țării. Absenteismul e, de fapt, câștigătorul detașat al acestor alegeri, FdI fiind votat de numai 15.8% din italienii cu drept de vot față de cei 36% care nu s-au prezentat la urne. Aceste alegeri spun povestea nu atât a derivei Italiei spre extrema dreaptă cât a deziluziei crescânde a oamenilor de rând față de oferta electorală existentă și sistemul politic actual.
| Alegeri | FdI | Lega | Forza Italia | P. Democrat | M5S | Absenteism |
| 2013 | 2% | 4% | 22% | 27% | 24% | 25% |
| 2018 | 4% | 17% | 14% | 19% | 33% | 27% |
| 2022 | 26% | 9% | 8% | 19% | 15% | 36% |
Sursă: Wikipedia, cifre rotunjite ale votului popular pentru Camera Deputaților
Dacă sub 16% din electoratul italian vede în FdI o alternativă anti-sistem, e pentru că FdI chiar nu e o alternativă anti-sistem. Dacă ne uităm la programul electoral al partidului, vedem că nu e decât un alt partid care reprezintă interesele clasei afaceriste, în special pe-ale capitalului autohton. Printre altele, programul cere următoarele:
- introducerea unei taxe regresive prin care companiile vor plăti tot mai puțin impozit cu cât vor angaja mai mulți oameni – o facilitate fiscală avantajoasă marilor companii care pot angaja mulți oameni;
- construirea de locuințe prin parteneriat public-privat – în traducere liberă, bani de la stat pentru dezvoltatorii imobiliari;
- implementarea de parteneriate public-private în administrație – în traducere liberă, externalizarea serviciilor publice;
- protejarea intereselor băncilor italiene la nivel european;
- stimularea investițiilor publice și private în întreprinderile mici și mijlocii – baza socială a partidului și, în genere, a dreptei radicale.
Tot programul e plin de politici concrete pentru întărirea capitalismului italian. Nu găsim nimic despre taxarea celor bogați ori a marilor companii ca Fineco, Pirelli sau Mediobanca, ale căror profituri au crescut cu până la 160% anul trecut. Programul lui Meloni devine extrem de vag când vine vorba despre drepturile și nevoile oamenilor de rând – în principal, tot reduceri de taxe, de data aceasta pentru familiile cu mai mulți copii ori tinerii care își lansează propriile afaceri (adică tinerii, în imensa lor majoritate, din familii cu bani). Nu pomenește nimic despre politici structurale precum naționalizarea sectorului de energie, în condițiile în care companiile energetice au crescut prețurile la gaz și electricitate cu peste 500% și, respectiv, 400%, făcând din Italia țara cu cele mai mari prețuri la energie din toată Uniunea Europeană.
Dincolo de program, caracterul de clasă al FdI decurge și mai limpede din compoziția socială a conducerii partidului din jurul lui Meloni, în rândurile căreia găsim un amestec de afaceriști, lobby-iști și politicieni cu ștate vechi la vârful puterii, oameni precum:
- Guido Crosetto – dintr-o familie de mari industriași din sectorul metalurgic, co-fondatorul și președintele FdI înaintea lui Meloni. Actualmente, e coordonatorul național al partidului și, totodată, președintele unei companii din industria de armament maritim. De asemenea, reprezintă interesele industriei aerospațiale și de armament în cadrul Confindustria, principala organizație a industriașilor italieni. Se pare că ar fi programat deja o călătorie la Londra ca să asigure marii jucători de pe piețele financiare că nu au de ce să se teamă de noul guvern Meloni.
- Giulio Terzi di Sant’Agata – actualul coordonator relațiilor diplomatice ale partidului, se trage dintr-o veche familie de nobili din nordul țării. Are în spate o carieră bogată de diplomat, fiind în trecut, printre altele, ambasadorul Italiei la ONU (1993-1998), apoi în Israel (2002-2004) și în cele din urmă în SUA (2009-2011).
- Daniela Santanchè – fiica unui proprietar de companie de transport maritim, a avut de-a lungul anilor mai multe afaceri în media și marketing, inclusiv un contract cu Google pentru gestionarea bugetelor de comunicare ale întreprinderilor mici și mijlocii din Italia.
- Giulio Tremonti – fost ministru de finanțe în nenumăratele guverne Berlusconi, când s-a remarcat prin reduceri de taxe pe profit și moșteniri, acum este director al Institutului Aspen Italia – filiala influentului think tank bazat în Washington DC, din care face parte și Meloni încă din 2013.
- Giuseppe Cossiga – fiul fostului președinte al Italiei dintre 1985 și 1992, Francesco Cossiga, este și el unul dintre cei trei co-fondatori ai partidului alături de Meloni și Crosetto. Deși s-a retras din politică în 2016, faptul că acum este Directorul pentru Relații Instituționale al unei companii multinaționale producătoare de rachete spune multe despre caracterul partidului pe care l-a înființat.
Pe scurt, FdI este un alt exemplu de ceea ce aș numi „elita anti-elită” – vehiculul politic prin care o facțiune a elitei conducătoare se luptă împotriva alteia. Această luptă internă la nivelul clasei capitaliste se poartă de-a lungul mai multor axe care se suprapun parțial: capitalul domestic vs. capitalul transnațional; capitalul industrial vs. capitalul financiar; IMM vs marile corporații; naționaliști neoliberali cu accente protecționiste vs globaliști neoliberali fideli liber-schimbismului. Partidul lui Meloni, ca și restul dreptei radical-populiste care se bate în piept că apără interesul național, apără de fapt interesele capitalului domestic, industrial și al întreprinderilor mici și mijlocii, care vor politici protecționiste în competiția lor pentru profit cu capitalul financiar și corporațiile transnaționale, reprezentate politic de partidele centriste ori tehnocrați precum Draghi. În concluzie, principala luptă de clasă în acest moment e în cadrul clasei capitaliste, nu împotriva ei.
Tocmai de aceea, în ciuda retoricii populiste, guvernul condus de Meloni nu va oferi nicio soluție durabilă la problemele socio-economice ale Italiei: datorie publică de peste 150%, șomaj de 25% în rândurile tinerilor, inegalități regionale uriașe, productivitate scăzută, deficite comerciale structurale în raport cu Germania și Franța, profitabilitate scăzută după adoptarea monedei euro ș.a.m.d. Pentru a distrage atenția de la aceste probleme și incapacitatea sa de-a le adresa, noul guvern se va axa pe atacarea „inamicilor interni”: imigranți, comunitatea LGBTQ+, feminismul, sindicatele. Dreapta populistă clamează împotriva elitelor dar nu se ia niciodată de cei puternici, ci numai de cei vulnerabili.
Însă aceste atacuri nu vor rămâne fără răspuns. Lupta exemplară a muncitorilor de la fabrica GKN de lângă Florența, care continuă de peste un an sub sloganul „Să ne răsculăm” (sloganul partizanilor anti-fasciști pe vremuri) și care a creat o întreagă mișcare socială în jurul său, arată potențialul pentru rezistența la firul ierbii. Preconizatele atacuri împotriva dreptului la avort – pe care FdI le-a lansat deja într-una dintre regiunile pe care le controlează – vor fi și ele întâmpinate de o mobilizare de masă similară cu cea din Polonia de acum câțiva ani. Sarcina stângii extra-parlamentare – concentrată acum sub umbrela Unione Popolare dar care nu a reușit să treacă pragul electoral – este să intervină în astfel de lupte și să le coordoneze la nivel național, oferind totodată un program politic cuprinzător și curajos. Pe măsură ce și mai mulți oameni vor deveni decepționați de falsele soluții oferite de partidele capitalului, e foarte probabil ca în următorii ani Italia să aibă parte de renașterea politică și organizațională a stângii anti-capitaliste.