Scriu cu mare greutate acest articol. El nu este doar semnul unui anumit tip de dezamăgire pe care sunt convinsă că ați trăit-o mulți dintre voi, ci și mărturisirea unei înfrângeri. Ani de zile am trăit cu speranța că cercetarea academică poate să schimbe ceva. Cum scrisul e singura armă pe care cred că ar trebui să o folosim, mi-am pus, probabil ca mulți alții, speranța în cercetarea științifică în domeniul științelor socio-umane. Pentru că nu poți face propuneri legislative în absența unor date statistice, a unor cercetări empirice care să le justifice. Prin urmare, mediul academic produce acest tip de cercetări care pot fi ulterior folosite pentru a schimba reglementările existente și deci, soarta celor despre care scrii. Până aici tabloul pare atrăgător. Însă problema pe care eu o văd este că într-un sistem universitar construit în paradigma neoliberală în care primează competiția, individualismul, succesul prin finanțările câștigate se produce o mutație destul de perversă între scopurile și mijloacele cercetării. Astfel, temele cercetării – situația femeilor discriminate, situația săracilor sau a minorităților sexuale – precum și subiecții acestora – devin mijloace de promovare academică.
Așa cum am spus-o și cu alte ocazii, învățământul centrat pe student e o minciună atâta timp cât mie ca profesor mi se cere să câștig finanțări pentru proiecte de cercetare și să public articole în reviste indexate în baze de date internaționale. În grila de evaluare a performanțelor, activitatea didactică are o pondere mult redusă în comparație cu banii (granturile câștigate) și prestigiul (articolele în reviste indexate) pe care le aduci universității. Ce are asta cu eșecul cercetării în a produce schimbări reale? Aparent nu prea multe. Însă, dacă ne uităm atent, observăm că există o cauză comună: centrarea pe succesul individual, și diminuarea importanței ideii de responsabilitate socială. Tot ceea ce e concentrat pe succesul meu academic e răsplătit, tot ceea ce vizează efortul meu de a împărtăși altora cunoștințe are o pondere scăzută. Prin urmare sistemul actual de evaluare a performanțelor academice, măsurarea cercetării științifice în termeni strict cantitativi, însăși redefinirea statutului cadrului didactic ca furnizor de servicii educaționale ne plasează într-o logică de tip corporatist.
Nu e o surprinză faptul că foarte mulți întâmpină cu entuziasm aceste schimbări. Vor să-i vadă cu toții pe profesori trudind din greu, supuși acelorași rigori de tip fabrică de rulmenți ca orice muncitor. E o ură socială cu rădăcini mai vechi. Cam de pe vremea când muncitorilor nu li s-a dat o putere reală și șanse reale de progres, fiind încarcerați într-un regim opresiv pe care mulți l-au numit capitalism de stat. Tot atunci li s-a oferit țapul ispășitor în persoana elitelor intelectuale la care au fost încurajați să se raporteze ca la niște paraziți inutili. După 25 de ani de capitalism s-a ajuns în țara noastră cam la aceeași concluzie, dar asta e o altă poveste. Acest asalt al antreprenoriatului asupra universității are multe efecte nefaste. Două sunt de maximă importanță: apariția unor mecanisme foarte perverse de păcălire a sistemului, și, mai grav, instrumentalizarea unor cauze sociale foarte importante.
Dintre mecanismele de păcălire a sistemului, cea mai răspândită este una care poate fi explicată cu ajutorul Legii lui Ohm (varianta grupului Divertis): Ești om cu mine, sunt om cu tine. Adică: mă citezi în articolele tale, te citez în articolele mele. Lasă că nu are nici o legătură ce scrii tu acolo cu ce scriu eu. O dăm din condei, ce mare lucru! Apoi, cum e important rating-ul (adică numărul de citări) nu numai la televizor, ci și în spațiul academic, poate știu puține lucruri în genere, dar, în particular, am cel puțin o certitudine: Am revistă, am citări! Dacă nu, iaca, pun și eu contributorii să mă citeze, dacă vor să-i public, că n-o fi foc!
Să zicem că acest tip de solidaritate și cooperare în vederea păcălirii sistemului încă n-ar fi foarte gravă. Că doar oameni suntem: ne cităm, dom’le, nu ne împușcăm! Problema apare însă în momentul în care temele cercetării vizează situația cu adevărat dramatică în care mulți dintre concetățenii noștri se află (săraci, femei victime ale violenței domestice, copii abandonați pe la rude de părinții plecați la muncă). Cum ne raportăm noi ca membri ai comunității academice la acești semeni ai noștri? Păi din interiorul unui sistem în care preocuparea constantă nu e interesul public, ci interesul individual, mai concret, adunarea de puncte în fișa de evaluare, nu te poți raporta decât ca la niște mijloace de a câștiga granturi. Bani grei care merg pe studii care privesc situația acestor categorii sociale marginale. Și noi câștigăm, și adunăm puncte și ne facem conferențiari și săracii, agresații și discriminații, rămân tot acolo. Și, dacă stai să te gândești, e chiar mai bine să rămână: tragedia universitarului care cercetează soarta nefericitelor femei agresate sau a minorităților discriminate ar fi ca lucrurile să se îmbunătățească pentru aceste categorii. Păi cum s-ar mai face el sau ea (că nu ne doare mâna să fim corecți politic când scriem cuvinte) conferențiar sau profesor universitar?