TEMA: Alegerile prezidențiale
Colegul Viski a publicat recent un articol în care propune o analiză a candidaturilor feminine la alegerile prezidențiale ce urmează. După o scurtă discuție istorică a poziției sexului feminin în politica românească a cărei concluzie este că femeile sunt subreprezentate politic, iar atunci când au funcții politice acestea sunt marginale, oferindu-se de cele mai multe ori „poziţii care reproduc rolul femeii în societate”, autorul ne oferă propria analiză a semnificației candidaturilor feminine auto-situându-se în relativă opoziție cu teza conform căreia „cele două candidaturi […] nu ar reprezenta un succes al ideii feministe deoarece programele oferite de acestea nu au nimic a face cu problemele femeilor din România sau cu ideile feministe”.
De la bun început, e de remarcat cum contextul de la care pornește analiza este unul al datelor statistice despre prezența politică a sexului, nu genului (astfel de date statistice nu exista, oricum, căci, dacă acceptăm distincția sex/gen, cea din urmă este o categorie cu valențe pronunțate interpretative), feminin în politica românească[1]. Această contextualizare anunță tipul de feminism la care autorul aderă, conștient sau inconștient. Nu este vorba nici de un feminism de stânga, un feminism care identifică dinamica complexă dintre relațiile de gen și cele de clasă, dar nici de un second-wave feminism liberal centrat pe crearea unei imagini pozitive a trăsăturilor social-preexistente ale genului feminin.
În schimb avem de-a face cu un pseudo-feminism centrat conceptual pe fizicalitatea sexului feminin, nu pe gen, ca element social-construit. Dintr-o astfel de perspectivă, devine ușor de asumat o poziție de tipul: <<Da, într-adevăr, aveți dreptate, femeile ce candidează la președinție nu au nici în clin nici în mânecă cu promovarea agendei politice feministe, dar măcar sunt femei. Măcar astfel femeile din România, sistematic discriminate, au parte de binele de a vedea o candidată cu care au ceva în comun: sexul feminin. Iată deci, un pas înainte!>> urmată de un vis liberal-optimist: „candidata pe care o aşteptăm cu toţii s-ar putea să apară mai devreme decât ne aşteptăm”.
Departe de a fi emancipator, un astfel de discurs îmi pare a fi colonizator sau, în funcție de persoana ce îl emite, auto-colonizator. Este ca și cum în cazul în care o femeie este omorâtă prin lapidare, dacă loviturile de pietre sunt administrate de alte femei execuția este puțin mai feministă și deci mai ușor de acceptat. Nu contează că politicile promovate de candidatele feministe neoliberale sunt implicit patriarhale, că distincțiile de gen sunt reproduse de ele, nu contează că, spre exemplu Udrea și Macovei consideră competiția economică ca fiind benefică pentru funcționarea sistemului de sănătate, sau că statul ar trebui să lase economia liberă, nu contează nici măcar (asta ar trebui să conteze totuși și pentru feminismul liberal) că ambele candidate nu știu dacă femeile ar trebui să aibă libertatea de a decide asupra chestiunilor legate de avort[2], contează doar un singur lucru: ele sunt femei.
Urmând o tradiție discursiv-antagonistă specifică unui anumit tip relativist de studii culturale, autorul îi acuză pe cei ce nu văd candidaturile Elenei Udrea și Monicăi Macovei ca feministe de esențialism: <<Cu ce drept își permit niște bărbați să califice candidaturile femeilor ca feministe sau nu în funcție de programul lor asumat?>>. Aici este însă o neînțelegere majoră: candidaturile sunt calificate ca nefiind feministe nu în virtutea sexului/genului subiectului ce le consideră astfel, ci în virtutea observației (corecte sau nu) pe care subiectul o face cu privire la tipului de relații sociale produse/reproduse conform programului și pozițiilor candidatelor. Astfel, problema nu este una a identității ci una legată de tipul de procese sociale (ce pot întări distincțiile de gen deja existente sau nu) pe care candidatele și le asumă într-un fel sau altul. În contextul acesta acuza feminist-liberală tip: <<Tu nu faci parte din categoria marginalizată, deci nu te poți exprima cu privire la această problemă.>> nu își are rostul.
A fi feminist/ă (o limbă în care substantivele nu au gen ar fi utilă aici; nu voi adera la practica comună a scrierii cuvintelor declinate la toate genurile atât din motive de economie de timp cât și dintr-un motiv teoretic: îmi pare că acesta nu este un act semnificativ, nu pentru ce înțeleg eu a fi feminismul) nu ține de sexul subiectului, ci de practica socială a acestuia (vezi aici). Astfel, având sexul feminin poți atât să fii feministă cât și să nu fii; este la fel și în cazul în care ai sexul bărbătesc. Toate cele patru variante sunt posibile. În fapt poziția naiv-esențialistă este cea a autorului, o poziție care transformă un discurs cu potențial emancipator ce are a deconstrui relații opresive de gen și de clasă într-un discurs obsedant identitar în care fundamentală este apartenența la categorie: <<Nu contează că toate politicile tale sunt anti-feministe. Rămâi o feministă pentru simplu fapt că ești o femeie>>.
Întrebarea mea pentru autorul textului rămâne următoarea: Dacă Udrea și Macovei ți se par puțin feministe cum de Ponta nu ți se pare puțin socialist, doar vine din Partidul Social Democrat? Puși în fața situației absurde de a alege între personaje patriarhale de sex diferit trebuie să refuzăm alegerea și să cerem imposibilul, nu să începem să facem calcule mărunte cu privire la care e opțiunea mai bună.
[1] Desigur, aceste date sunt importante. Departe de mine sugestia că datele statistice de acest tip sunt inutile. Însă aici, ele semnalează cadrul central al așa zisului discurs feminist al autorului. Datele menționate în articol sunt interesante și important de înțeles, însă interpretarea în cadrul căreia ele sunt folosite este problematică.
[2] Vezi răspunsurile candidatelor la chestionarul aplicației http://www.votulmeu.com/.