În aproape toată lumea, discursul oficial susţine că, în curînd, economia mondială va arăta din nou bine. Trebuie doar să procedăm de cutare sau cutare manieră. De fapt, nimeni nu mai crede asta – nici guvernele, nici megabăncile, şi nici măcar economiştii limitaţi.
Lumea e în depresiune, se clatină, aproape de o prăbuşire cu adevărat importantă. Nimeni, nicăieri nu va fi scutit de efectele negative ale prăbuşirii, chiar dacă vor exista cîţiva norocoşi care vor scoate bani din aceasta. În prezent, grija principală a fiecărui guvern nu e să se asigure că va ieşi cu bine din această încercare, ci să iasă mai puţin rău decît alte state.
Atenţia presei globale s-a îndreptat recent înspre dezbaterile foarte publice din Statele Unite, zona Euro şi China. Aceasta nu înseamnă că alte state – mari sau mici, în creştere aparentă sau stagnare evidentă – nu sunt vizate în egală măsură, chiar dacă au mai puţină putere de manevră ca jucătorii principali.
În luna iulie, după multe zbateri, zona Euro părea să fi realizat un fel de compromis politic. Va ieşi Uniunea Europeană, mulţumită acestuia, “mai puţin rău” decît numeroşii săi competitori? Cred că ar putea. Pentru a putea observa ceea ce s-a întîmplat de fapt, trebuie să privim, însă, dincolo de complicatele decizii economice. Aceasta fiindcă nu pare să existe vreun consens asupra a ceea ce s-a aprobat de fapt, şi încă mai puţin asupra faptului dacă deciziile vor despovăra cît de cît ţările zonei Euro de dilemele economice cu care se confruntă.
Compromisul a fost politic, nu economic, iar principala consecinţă va fi politică. Ceea ce ţările zonei Euro au reuşit să facă a fost salvarea monedei lor unice, Euro. Unii cred că aceasta e minunat; alţii că e un dezastru. Contează doar că au salvat-o. Din perspectiva luptelor geopolitice actuale, Europa va rămîne astfel un jucător important.
Carsten Volkery a făcut în Der Spiegel un rezumat al deciziilor respective: “[Pe 21 iulie,] liderii europeni au reuşit să treacă un al doilea pachet de salvare [bail-out] a Greciei îndatorate, şi anume unul în care participarea privată e suprinzător de mare. În plus, mecanismul de protecţie financiară a zonei Euro a fost întărit cu noi puteri, arătînd în prezent ca un fel de FMI european.”
Dezbaterea economică precedentă despre datoriile Greciei (şi cele ale altor ţări din zona Euro) au conţinut toate ingredientele de bază. La o extremă s-au poziţionat cei care predicau încrederea totală în “piaţă”,indiferent de consecinţe. Cei mai radicali dintre aceştia voiau să scoată Grecia din zona Euro (deşi, din punct de vedere legal, e aproape imposibil). La cealaltă extremă se aflau cei care predicau solidaritatea economică bazată pe sublinierea neo-keynesiană a (re)creării unei cereri eficiente – un “mic plan Marshall”.
Problema politică subiacentă era legată de politica internă a diferitelor ţări implicate. Soluţia keynesiană e cît se poate de nepopulară în Germania, iar d-na Merkel s-a temut, pe bună dreptate, de un dezastru electoral, în cazul în care ar fi susţinut-o. O soluţie neoliberală risca declanşarea unor tulburări populare grave în Grecia, Spania şi, în cele din urmă, în multe alte ţări. În fine, marele susţinător al compromisului s-a dovedit a fi nimeni altul decît Nicholas Sarkozy, care a susţinut acordarea unor noi puteri Facilităţii Europene pentru Stabilitate Financiară (ESFS) şi chiar a celebrat public ceea ce el a numit începutul unui Fond Monetar European. Chiar şi d-na Merkel a fost de acord că această comparaţie nu era tocmai deplasată.
D-na Merkel a cîştigat concesia pe care o dorise – implicarea investitorilor privaţi. Iar Banca Centrală Europeană (ECB) şi-a dat şi ea binecuvîntarea, în cele din urmă. ESFS va emite propriile obligaţiuni, iar cei care deţin obligaţiuni greceşti le pot schimba pe acestea contra celor noi, ale căror dobînzi, se presupune, vor fi mai mici. FMI-ul, prin vocea noii sale directoare, Christine Lagarde, a căzut de acord că efectele acestei măsuri vor fi pozitive pentru toată lumea. Desigur, noul aranjament permite FMI-ului să se implice mai puţin, într-un moment în care resursele sale sînt la limită. Chiar şi Marea Britanie, care nu e un membru al zonei Euro, a aplaudat compromisul.
Să fie aceasta un fel de magie care va “salva” Europa? Nicidecum. În primul rînd, mai sînt jucători care încearcă să anuleze compromisul. Şi mai rămîne să vedem care vor fi consecinţele electorale.
De ce a devenit Sarkozy, moştenitorul postgaullist al lui De Gaulle, arhitectul unui compromis ce duce Europa mai aproape de o structură de guvernare comună? Din două motive, de fapt. Pe de o parte, faptul că Sarkozy a reuşit ceva în politica externă, după o serie de insuccese politice, arată bine pentru alegerile următoare din Franţa. Sondajele franceze indică într-adevăr o creştere a nivelului său de suţinere.
Al doilea motiv e chiar gaullist. De Gaulle se opusese augmentării federalismului în Europa fiindcă era convins că aceasta servea interesele SUA, în detrimentul intereselor Franţei. Astăzi însă, mai mult “federalism” în Europa serveşte intereselor Europei (şi Franţei), în detrimentul intereselor SUA. Un colaps al zonei Euro ar fi eliminat Europa Occidentală ca jucător important în sistemul interstatal – şi ar fi întărit dolarul într-un moment în care dolarul are nevoie de orice ajutor posibil.
Vocile de la stînga stîngii au susţinut mereu că zona Euro e de fapt o instituţie neoliberală care protejează băncile, lezîndu-i pe cei mici. Acesta e un adevăr, în linii mari. Nu am înţeles însă niciodată de ce ar crede cineva că stînga s-ar descurca mai bine într-o serie de state total separate. Din contră, cred că forţele neoliberale ar fi chiar mai puternice dacă Uniunea Europeană ar dispărea.
Concluzia e că UE şi zona sa Euro vor ieşi “mai puţin rău” din colapsul major ce se anunţă curînd. Poate că nu e o mare realizare, însă în cursa pentru bărcile de salvare, Europa s-a asigurat, măcar, că va putea lansa una.
Comentariul Nr. 310, 1 August, 2011
Traducere de Ovidiu Ţichindeleanu