Dacă presa europeană salută în general căderea regimului libian şi impulsul pe care-l va avea asupra “primăverii arabe”, ea este în schimb mult mai prudentă cu privire la viitorul ţării. Un viitor în care Europa are un rol important de jucat.
A venit “vremea Libiei”, scrie El Pais, pentru care intervenţia NATO a fost “alegerea cea bună“, chiar dacă ar trebui să ne punem întrebări despre întârzierea primelor decizii şi despre “improvizaţia surprinzătoare” care a însoţit punerea în aplicare a dispozitivului militar. Perioada care urmează în Libia va fi marcată de “incertitudine” şi “nimeni nu îşi poate permite greşeli” : nici liderii rebeli, nici comunitatea internaţională care, “după decenii de politici proaste în regiune, are acum oportunitatea de a contribui la progresul libertăţii”.
“Răsturnarea dictatorilor cere mai puţin timp decât restabilirea normalităţii în ţările care erau sub cizma lor”,scrie în Gazeta Wyborcza editorialistul Jacek Pawlicki, potrivit căruia “judecata dictatorului – dacă va avea vreodată loc – nu va fi decât un mic pas spre obiectivul unei Libii paşnice, stabile şi integre teritorial, un exportator credibil de petrol şi un centru politic important în Maghreb”. O reconstrucţie pe care libienii nu o vor putea realiza “numai cu ajutorul SUA, NATO şi UE”, consideră Pawlicki, care este de părere că şi “China, Rusia, Turcia şi celelalte ţări arabe şi africane” vor trebui de asemenea să participe.
Mai sceptic, confratele lui de la Rczeczpospolita, Marek Magierowski, consideră că “UE poate sfătui libienii despre cum să organizeze alegeri libere, cum să creeze un sistem de partide politice şi cum să le susţină financiar, dar mai devreme sau mai târziu, consilierii se vor întoarce la Bruxelles, fondurile se vor epuiza şi Libia va rămâne singură. Va fi un proces foarte dureros, deoarece, ca şi Afganistanul, Libia este un stat compozit, o constelaţie de 150 de triburi, fiecare cu propriile lor interese. O Libie democratică şi pacifică este o perspectivă atractivă, dar care pare îndepărtată“.
În The Independent, corespondentul pentru Orientul Mijlociu, Robert Fisk, se întreabă dacă viitorul Libiei va fi cu adevărat diferit de trecut. “Sigur”, spune el, ne putem imagina ţara pe post de “superputere din Orientul Mijlociu“, şi o ţară “mai puţin africană şi mai mult arabă”, care “poate va infecta Algeria şi Marocul cu libertăţile ei“. Dar Libia, continuă Fisk, a suferit mult timp “de cancerul lumii arabe: o corupţie morală şi financiară“. Motiv pentru care noii săi lideri desemnaţi vor trebui să fie supravegheaţi cu multă atenţie.
De altfel Fisk consideră că Libia nu va fi ultima ţară care să experimenteze efectele “Primăverii arabe” : Bahrain, Arabia Saudită, Iordania, Yemen şi mai ales Siria, sunt următoarele la rând. Întrucât, întreabă el, “cât timp va trece înainte ca europenii să se întrebe de ce, dacă NATO a fost atât de eficientă în Libia, nu ar putea fi folosită împotriva legiunilor lui Hafez el-Assad în Siria, folosind Ciprul drept portavion“?
Pentru Der Spiegel, învingerea lui Gaddafi este “un triumf pentru Sarkozy” şi “o ruşine pentru Merkel”: “guvernul nu dorea să participe la intervenţia militară împotriva dictaturii lui Gaddafi”, scrie revista, “iar acum ne dăm seama de unele dintre consecinţele acestei decizii proaste“. Soarta regimului Gaddafi este “un succes al lui Nicolas Sarkozy, al americanilor şi britanicilor“, spune mai departe Der Spiegel, potrivit căruia “acum credibilitatea Germaniei pe post de apărător al drepturilor omului şi reputaţia ei ca partener de încredere au fost serios vătămate“.
Potrivit ziarului Le Figaro, operaţiunea libiană este “un succes indiscutabil pentru diplomaţia franceză”. Cotidianul parizian salută de asemenea succesul european al operaţiunii: “Faptul că Paris şi Londra au înlocuit pentru prima oară Washington în conducerea unei operaţiuni NATO nu poate rămâne fără consecinţe pentru viitorul Alianţei Atlantice. În ciuda reticenţelor Germaniei, şi datorită determinării franco-britanice, Europa este capabilă să acţioneze în vecinătatea ei imediată”.
În Corriere della Sera, editorialistul Antonio Ferrari invită totuşi Uniunea Europeană “să nu rămână spectatoare la schimbările care au loc în lumea arabă: ceea ce se întâmplă în lumea arabă ar trebui să răspândească credinţa că există posibilitatea de a transforma ‚revoluţiile de primăvară’ într-o adevărată oportunitate reală, sau trebuie încurajate diferitele ţări pentru a- şi crea această oportunitate. Vecinii noştri apropiaţi ar beneficia de această situaţie ca şi noi”.
Odată cu sfârşitul lui Gaddafi, ţările europene care au contribuit la căderea sa se îmbrâncesc pentru a avea o poziţie privilegiată în relaţiile cu noul regim, explică La Stampa: “concurenţa între ministerele de Externe este de aşa natură încât dacă Sarkozy ar anunţa că trebuie să-l primească la Palatul Elysee pe preşedintele Consiliului naţional de tranziţie (CNT, guvernul insurecţional), Mustafa Abdel Jalil, în 24 august, Silvio Berlusconi ar lucra pe o operaţiune “acord pentru Libia” la Roma în aceeaşi zi sau chiar în ziua precedentă”.
Concurenţa între Paris şi Roma privind cadrul post-Gaddafi se regăseşte şi la nivelul comercial, şi mai ales în jurul petrolului, observă La Stampa, potrivit căruia “Franţa şi Italia nădăjduiesc să facă plinul de petrol libian”. Rusia, China şi Brazilia, ale căror companii petroliere erau implantate în Libia şi care se opuseseră unei acţiuni militare, “ar putea plăti un preţ pipărat”.