Cum trebuie să reacționăm la victoria „stângii”

TEMA: Alegerile au fost. Ce ne mai rămîne de făcut?

Cu privire la alegerile parlamentare care tocmai au avut loc, oriunde mă uit în presă (atât în țară cât și în afara ei) aflu că stânga a câștigat alegerile detașat, având mari șanse să obțină o majoritate de două treimi. Minunat, îmi spun înainte de a gândi, căci după prima inferență îmi dau seama că stânga câștigătoare este de fapt aceeași specie de lup ce poartă o blană ne-portocalie ce (de  foarte departe) poate părea de oaie.

Una din problemele majore pe care cei ce sunt de stânga, dar care, în mod evident, nu se consideră reprezentați în niciun fel de PSD și de USL, o vor înfrunta de acum încolo este în primul rând de natură semantică – și anume semantica recunoscută social a însuși conceptului de stânga.

O bună ilustrare a acestei probleme se găsește în declarațiile Andreei Pora, care, după anunțarea rezultatelor, oferea o explicație halucinantă cu privire la orientarea ideologică a românilor. Conform ei, după 1989 poporul român a fost mai degrabă orientat spre a vota stânga decât a vota dreapta. Pora susține că atunci când dreapta a fost pe culmile succesului  nu a câștigat mai mult de 40%, în timp ce stânga a câștigat peste 70% în momentele ei de glorie (conform definiției doamnei în chestie, atât PSD cât și PRM ar fi partide de stânga). Dată fiind această situație, continuă Pora, dreapta a fost, de fiecare dată când a făcut guvern, forțată să intre în fel și fel de alianțe (probabil cu implicația că acesta este motivul pentru care dreapta pură din România nu a reușit să poarte țara pe culmile gloriei liberale dpdv economic și conservatoare dpdv social).

Prima tentație ar fi să ignorăm complet o asemenea declarație, care este în mod evident complet neconcordantă în raport cu istoria recentă și mai puțin recentă a orientării electoratului românesc (unul din cele mai conservatoare electorate din Europa[i]). Intuiția mea este însă că scheletul intervenției doamnei Pora va reprezenta atacul principal al opoziției față de nou constituita majoritate USL, iar această linie de atac are de ce să ne intereseze direct.

Trebuie să subliniem apăsat faptul că de acum încolo nu vom avea un parlament în care stânga are majoritatea, ci doar un parlament în care o alianță conținând un partid social-democrat cu numele, precum și un guvern aferent ce aplică exact aceleași politici din trecut ale portocaliilor tocmai rași; pe scurt, avem de-a face cu o stângă doar nominală, nu și reală.

Chiar dacă ignorăm măsurile (și mai ales lipsa de măsuri semnificative) luate de guvernul Ponta I (de pildă, modul în care timida critică a FMI-ului, pe care o mai făceau pe vremea când erau în opoziție, s-a transformat, o dată cu asumarea guvernării, în absolută supunere; vezi și transformarea criticii deschise cu privire la exploatarea gazelor de șist în acceptare tacită), am putea înțelege ce ne așteaptă din partea guvernului Ponta II doar ascultând câteva din primele declarații ale liderilor USL. În loc să vorbească despre planuri economico-sociale importante, liderii USL sporovăiesc despre crearea unei majorități de două treimi care să se ocupe de schimbarea Constituției sau despre cum nu ajung scaunele din Parlament pentru numărul sporit de parlamentari. Liderii USL vorbesc despre schimbarea legii electorale[ii] în loc să vorbească despre lansarea unei economii sociale în România sau despre felul în care sănătatea și educația (teme clasice pentru social-democrați) pot rămâne și de facto universale, nu doar formal. Ceea ce pare să vrea USL acum este continuarea unor bătălii goale de conținut social-economic. De ce – pentru că nu știe, nu poate sau nu vrea să ia în piept problemele urgente?

În lipsa impunerii clare a mesajului că PSD nu reprezintă stânga, riscul major este ca peste patru ani să ne trezim că auzim din nou discursul anticomunist prin care Traian Băsescu și-a câștigat două mandate de președinte, reluat de forțele pure de dreapta care vor veni să curețe mizeria stângii comunist-ceaușiste românești. Prelungirea discursului despre care vorbesc implică – și asta este cu deosebire relevant – delegitimarea de la bun început a oricărei mișcări politice de stânga. În următorii patru ani, stânga trebuie să evite un discurs global și indistinct distructiv și să treacă la o critică constructivă și diferențiată a fiecărui element major de pe scena politică românească, care, treptat, să se coaguleze într-o construcție politică de stânga dispusă să vină cu propuneri efective.

În lunile următoare, trebuie semnalat cât mai limpede în ce măsură acțiunile noului guvern vor continua linia vechii guvernări – specialistă în inițiative care au accentuat polarizarea economică a societății și privarea majorității de libertatea efectivă de a-și construi viața. Trebuie arătat, în același timp, că nu politicile de stânga sunt cele care sărăcesc oamenii, ci măsuri de dreapta precum universalizarea pieței libere și private.

Altfel, nașterea unei mișcări de stânga reale va fi amânată și de astă dată, iar noi vom rămâne prizonierii vechii vulgate anticomuniste.