Din felul în care un popor mănâncă, și din obiceiurile ce însoțesc alimentația, putem lesne să ne facem o imagine despre nivelul de trai și dezvoltarea economică a unei epoci. Felul în care un popor mănâncă ne arată, de asemenea, nivelul de civilizație atins. Putem spune că ceea ce mâncăm ne arată cine suntem ca popor.
Pentru că în ultimi 20 de ani s-a spus, în mod obsedant, că perioada interbelică a fost apogeul dezvoltării economice și a democrației românești am crezut, cei mai mulți dintre noi, că așa și este. Dorind să știu dacă acesta este adevărul am căutat date statistice, care să lămurească într-un mod obiectiv situația, din perioada la care facem referire. Așadar, după ce mi-a căzut în mână o carte publicată în 1939, care conține multe date statistice oficiale, am putut întrezări tabloul acelor vremuri. Este vorba despre volumul „ALIMENTAȚIA POPORULUI ROMÂN – ÎN CADRUL ANTROPOGEOGRAFIEI ȘI ISTORIEI ECONOMICE” de Dr. Ioan Claudian. Cartea a apărut sub egida Fundației pentru literatură și artă „Regele Carol II”, în anul 1939. Autorul a folosit date statistice din următoarele surse: Anuarul Statistic al României, 1935-36 (Institutul Central de Statistică); Buletinul Statistic al României (Institutul Central de Statistică); Mișcarea Populației României, 1930-33 (Institutul Central de Statistică); Buletinul Demografic al României (Institutul Central de Statistică); Sănătatea Publică. Buletinul Ministerului Sănătății, 1932-36; Statistica Agricolă, 1925-37 (Ministerul Agriculturii și Domeniilor); Statistica Animalelor Domestice, 1937-39 (Ministerul Agriculturii și Domeniilor); L’Agriculture en Roumanie. Atlas Statistique. Ministère de l’Agriculture et des Domaines. 1938. La acestea se adaugă 120 de titluri bibliografice. Așadar, putem spune cu certitudine că datele cuprinse sunt oficiale. În ce proporție acestea reflectă realitatea nu știm, însă cu siguranță datele sunt prezentate mai degrabă într-o lumină favorabilă autorităților de atunci, așa cum se întâmplă în general cu datele oficiale. Chiar și așa se pot trage concluzii clare.
Vom vedea în continuare care era gradul de dezvoltare și civilizație din România interbelică, dar și cum a decurs istoria alimentației poporului român până aici. Un prim aspect crucial este cuprins chiar în prefața cărții unde autorul spune – „Din punct de vedere al hranei păturii țărănești, care cuprinde peste 80% din totalul locuitorilor, țara noastră ocupă în Europa o situație specială”(p.5). Vă rog să rețineți acest „peste 80%”. O primă concluzie este aceea că România este o țară preponderent agrară, deci neindustrializată ori foarte puțin industrializată. Acest fapt este edificator din punct de vedere economic întrucât, țările dezvoltate din epocă sunt cele care și-au construit o economie bazată pe industrie. O altă concluzie se va desprinde de aici în următoarele rânduri, întrucât alimentația „păturii țărănești” este foarte diferită de cea a orășenilor, iar asta ne arată că exista o prăpastie între majoritatea populației și o minoritate care, veți vedea, are alte standarde de viață.
Tot în prefața cărții, autorul rezumă problema alimentației indicându-ne o stare de fapt. „Vom căuta deci, în paginile care urmează, să răspundem la două întrebări care rezumă, pare-se, problema: 1) De ce țin particularitățile alimentației poporului nostru? și 2) Care sunt cauzele subnutriției țăranului român?”(p.6) Așadar, subnutriție. Parcă nu demult auzeam un cor de voci care lăudau vremurile bune din perioada interbelică. Să fie subnutriția o caracteristică a vremurilor bune? Mă îndoiesc. În schimb, acum știu că cei mai mulți vorbeau fără să cunoască realitatea. Dar să vedem și câteva date concrete, fiindcă altfel cădem și noi în păcatul lipsei argumentelor.
Înainte de a parcurge datele referitoare la traiul populației în perioada interbelică trebuie să parcurgem și restul cărții, pentru a ne face o imagine clară a evoluției nivelului de trai. Tot acum vreau să-mi cer scuze pentru întinderea mare a acestei recenzii și a fragmentelor, uneori întinse, pe care le-am citat. Ea se datorează nedisponibiitații cărții la vânzare.
Cartea este structurată, după o introducere referitoare la aparatul științific folosit, în două capitole. Primul capitol este împărțit în două subcapitole Alimentația poporului român în cadrul geografic și Alimentația și genul de viață, care vorbesc despre cadrul natural și influența lui asupra surselor de hrană, dar si de obiceiurile alimentare determinate de acestea. De asemenea, un factor important identificat de autor este evoluția istorică a obiceiurilor alimentare și importanta stilului de viață pastoral, specific românilor. În acest capitol se vorbește mult despre evoluția istorică a alimentației și a stilului de viață. Merită menționat următorul pasaj, care relevă anumite aspecte caracteristice unui gen de viata propriu poporului român –
„În sfârșit, o ultimă caracteristică a păstorilor de oi și cornute este vegetarismul. Etnografii ne arată că populațiile pastorale sunt foarte puțin carnivore ci, dimpotrivă, mâncătoare de lapte și mari consumatoare de cereale și vegetale în general (Tuaregi, Turcomani, etc.). Acest caracter, destul de paradoxal, la prima vedere, este în realitate explicabil. Păstorul, de oi mai ales, nu este dispus să-și împuțineze turma care este propriul său capital, ci se mulțumește cu dobânda, laptele, lâna. Pretutindeni, păstorii nu sacrifică decât animale rănite, uneori bolnave. E sensul vechi al dictonului «manger de la vache enragée». Acest caracter de vegetarism se regăsește la Românii de astăzi care consumă mai puțină carne ca toate națiunile vecine și conlocuitoare. El are și o explicație fiziologică. Proteinele animale sunt furnizate de lapte și brânză. De altfel vegetarismul este, într-o oarecare măsură, un caracter comun întregei pături țărănești de pretutindeni și din toate timpurile. Consumarea zilnică a cărnei ca și a alcoolului este o «invențiune a civilizației urbane». Acet obicei a fost generalizat în Occident foarte de curând, la mijlocul secolului trecut (n.n. sec. al XIX-lea), odată cu industrializarea. E schimbarea pe care era capitalistă a adus-o alimentației. În Orientul Europei, alcoolul industrial a pătruns de mult în stațiile rurale, dar alimentația carnată de tip «burghez» întârzie să se introducă în țară.”(p.48-49)
Observăm din această descriere că există un obicei ancestral în alimentația românilor care explică dieta săracă în proteine animale. Totodată, ne este relevată starea economică a țării, în care beneficiile erei capitaliste „întârzie să apară”. În continuare sunt prezentate diverse caracteristici ale alimentației din care rezultă o dietă proprie lipsei dezvoltării economice.
Există în acest capitol și alte detalii, care ne arată ca obiceiurile românilor din vechime nu erau foarte diferite de a altor popoare din Europa.
„În privința unei asemănări între hrana Românilor și a populațiunilor italice, există o curioasă afirmație în cronica lui L. CHALKONDYLOS. Cronicarul bizantin din secolul al XIV-lea, vorbind de Dacii din Nordul Dunării, a căror limbă o identifică cu a Vlahilor din Balcani, spune textual: «de Italii nu se deosebesc cu nimic, căci în orânduiala lucrurilor de mâncare, a armelor și a lucrurilor din casă se folosesc ca și Romanii». Se poate presupune că bizantinul va fi fost izbit de asemănarea hranei de tip pastoral pe care o va fi regăsit la populațiile din Nordul Italiei.”(p. 53) Acest aspect este important în a sublinia lipsa progresului pe care o vom regasi mai târziu, la inceputul sec. XX, în țara noastră. Așadar, nu putem spune că în trecut a existat o discrepanță majoră între calitatea vieții din țara noastră și alte regiuni din Europa. Această situație se păstrează și în secolele următoare. „Până prin secolul al XVIII-lea, hrana păstorilor elvețieni amintea într-un mod izbitor hrana ciobanilor noștri. Iată un «menu» al păstorilor elvețieni, notat în 1777: Dimineața: mămăligă de orz cu lapte. La prânz. Pâine usacată, lapte fiert cu făină de ovăz. Seara: fiertură de porumb cu lapte. De altfel, până în secolul al XVIII-lea, fiertura de mei, de ovăz și de porumb, era, împreună cu laptele, hrana de toate zilele a Elvețienilor. Pâinea nu se cocea în anumite văi decât de câteva ori pe an sau numai la Crăciun și la Paște.” (p. 54) Aceiași situație o regăsim și la populațiile din peninsula balcanică. Autorul remarcă în continuare realitatea contemporană cu el. „Dar, așa cum se prezintă astăzi alimentația țăranului român din câteva provincii ale țării, ea pare nu numai o hrană de tip arhaic, ci chiar regresiv.” (p. 55)
Putem deja concluziona că nivelul de trai al celei mai mari părți a populației României, din perioada interbelică, nu numai că a rămas nedezvoltat, arhaic, dar a suferit chiar o regresiune. Detaliile acestor realități ce se desprind din primul capitol sunt interesante și merită citite.
Capitolul al II-lea, ALIMENTAȚIA POPORULUI ROMÂN ÎN CADRUL EVOLUȚIEI ECONOMICE este împărțit în două subcapitole 1. Evoluția alimentației omenești și 2. Alimentația poporului român în cursul evoluțiuei sale istorice. Dintre acestea, al doilea subcapitol ni se pare relevant. Merită însă parcurs și primul subcapitol pentru a întregi tabloul ce se conturează în final.
„Din cele mai vechi timpuri, se constată că pătura conducătoare și mai ales locuitorii orașelor, primele focare de civilizație, au o alimentație, dacă se poate zice, de «tip urban». Consecință a economiei orășenești, a comerțului și industriei, acest fel de alimentare nu se deosebește prea mult de alimentația noastră «civilizată» de astăzi. Se caracterizează prin consumarea zilnică de pâine de grâu, de carne și de alcool. … În același timp, constatăm că hrana zilnică a claselor producătoare, adică a marei mase a locuitorilor lumii vechi, are caractere comune cu alimentația «țăranilor» de astazi” (p. 62).
Această alimentație diferențiată pe clase sociale se menține in Europa de-a lungul istoriei, până la începutul secolului XX: „numai era capitalistă-industrială, de dată recentă, tinde să generalizeze în Occident panificația și hrana de «tip urban». În răsăritul Europei, mai puțin atins de schimbările economice moderne, vechea stare de lucruri s-a schimbat foarte puțin.” (p. 63). Putem deduce, din această ultimă frază, că mult clamata dezvoltare economică interbelică, instituita ca reper după 1989, nu s-a produs atunci.
Al doilea subcapitol ne interesează cu precădere pentru că vorbește despre evoluția istorică a alimentației poporului român. Autorul începe prin a încerca sa creioneze situația celor mai vechi locuitori ai teritoriilor României de azi, despre care, studiile disponibile atunci, afirmă că trăiau într-o societate cu o economiei naturală. Contactul cu alte civilizații, in special coloniile grecesti de la Marea Neagră, își pune amprenta asupra felul de trai al locuitorilor băștinași. Traiul intr-un stat centralizat, de la Burebista până la Decebal, și mai târziu în epoca stăpânirii romane, au dezvoltat economic regiunea, în special prin apariția centrelor urbane. Însă, „această influență a fost destul de limitată și nu putea să atingă pe locuitorii munților și pădurilor, care ocupau pe atunci cea mai mare parte din intinderea ținuturilor noatre și cari au rămas la același tip economic natural, de «o primitivitate neolitică».” Mai mult, „odată cu părăsirea Daciei, a încetat și siguranța vieții pașnice, au dispărut nevoile de schimb, piața, întreținută de nevoile politice, de viața de oraș, de export. În mod firesc, economia strămoșilor noștri s-a întors din noul la vechiul gen de viață și, la economia naturală, care de altfel nu fusese niciodată părăsită în toată întinderea Daciilor. E un fenomen care avea să se manifeste, mult mai târziu, în toată lumea veche, odată cu desagregarea imperiului Roman.” (p. 66) Această stare se va prelungi până spre finalul Evului Mediu. Principala cereală, care constituia masa de toate zilele, era meiul. Autorul da detalii despre aceasta, felul în care era preparat și mâncat împreună cu alte alimente, în special lactatele.
Din secolele XIII – XIV, epoca întemeierii statelor feudale românești, „se accentuează stratificările, se diferențiază clasele sociale.” În ceea ce privește obiceiurile alimentare, „feudalismul nostru agrar se instalează încet, se ivește abia în secolul al XV-lea, e abolit oficial în 1848, va dura însă din punct de vedere economic, cum vom vedea, mult mai târziu” (p. 73). De reținut, persistența modelului feudal până în secolul al XIX-lea. Nu insistăm asupra relațiilor sociale, și nici asupra economiei agrare, caracteristice acelei perioade, foarte bine descrise în paginile 73-88. Câteva aspecte particulare românilor le putem desprindem din următoarele fragmente cuprinse între paginile amintite.
„Noua structură socială a poporului român nu era un motiv destul de puternic ca sa-i schimbe cu totul alimentația, care se sprijinea în epoca aceasta pe aceiași economie naturală, foarte puțin modificată. Hrana va fi totuși, față de epoca anterioară, ușor regresivă, însă nu schimbată în esența ei.” (p. 76-77) „Meiul rămâne baza hranei vegetale a țăranului, desprins încă din preistorie cu această cereală nepanificabilă” (p. 78). „Un misionar catolic care trece prin muntenia pe la 1670 scrie că «tot acest popor se hrânește cu pâine de mei»”(p. 79). „Călătorii din secolul al XVI-lea și al XVII-lea vorbesc, cu entuziasm, de întinderea și calitatea pășunilor noastre. Vitele sunt «necrezut de multe» (GRAZIANI). Oile sunt mari și frumoase. Un singur boier are 24.000 de capete. Multe iau drumul Stambulului (BANDINI). Boii de asemenea se cresc în număr foarte mare. Vitele albe sunt în special avuția boierilor, care le exportă în Polonia și Ungaria. Au avantajul de-a fi căutate în Occident și de-a nu fi cerute de Turci.” (p. 82-83).
Iar în continuare ne spune că „creșterea albinelor pare a fi fost în Moldova excepțional de înfloritoare. BANDINI (1635) vorbește de stupii moldovenești, (…), și de albinăritul care aduce domniei 100.000 scuzi venit. Ceara Moldovei se exporta până în Veneția.” Discrepanța între roadele pâmântului și ceea ce mănâncă majoritatea populației este evidentă. „Dar toate aceste bogății, de care vorbesc drumeții apuseni, nu ne spun prea mult despre hrana țăranului din țările românești. Ele erau în mare parte ale stăpânitorilor și luau drumul exportului.” (p. 83) În privința băuturilor consumate în această perioadă următoarele pasaje sunt relevante:
„După un călător de la mijlocul secolului al XVI-lea, în Moldova vinul era rar. Se bea în schimb mult mied «ca unii ce au miere multă» (REICHERSTOFER). (…) În Ardeal, băutura pare obișnuită până mai târziu «fac mied așa de bun încât se potrivește cu marmazinul» (GR. URECHE, LXXI) E drept că, în această epocă, în moldova viile nu aveau prea mare întindere. Cu un secol mai târziu BANDINI pomenește de viile din Cotnari, Huși, Faraoani, Trebeș (Bacău). (…) Berea rămâne tot timpul o băutură a boierilor și orășenilor, importată din Apus, și care nu pătrunde în obiceiurile țărănești. (…) Băuturile alcoolice distilate, din prune, țuica, și rachiurile de cereale, nu pătrund în obiceiurile poporului român decât în secolul al XVIII-lea. Până în veacul al XVII-lea ni se vorbește numai de vin și de vinul de fructe, în special de mere. Pe la jumătatea acestui secol, începe să prindă tehnica distilăriei, care era foarte răspândită, încă sin secolul al XVI-lea în Apus, în Ardeal, ca și la vecinii noștri Slavi dela Răsărit. (alin.) Dar încă de la sfârșitul secolului al XVII-lea, rachiul «holerca» era, în Moldova, o băutură orășenească, pe care «n’o iubesc decât soldații» (D. CANTEMIR). Mai trebuia să treacă încă un veac până ce industria să pună în valoare livezile noastre și să iveaască un nou pericol social.” (p. 85)
În treacăt, deși nu are legătură directă cu alimentația românilor, vreau să menționez un fragment care ne arată mărfurile de export moldovenești așa cum le descrie Dimitrie Cantemir. „în a doua jumătate a secolului al XVII-lea (D. CANTEMIR, XLIII-a), între produsele noastre exportate prin Galați, abia sunt menționate grânele. Într-un loc se vorbește numai de «sare, miere, unt, ceară, multă lemnărie»”(p. 77)
Punctul 3. al celui de-al doilea subcapitol ne vorbește despre foamete. Astăzi ne este străină această stare și poate că e mai greu să înțelegem ceva la care nu am fost părtași. Există și exemple recente, însă îndepărtate geografic de noi, cum ar fi foametea din Haiti apărută în urma cutremurului din ianuarie 2010, și care, la anumite categorii sociale, persistă chiar și astăzi. Se știe că în Haiti rata sărăciei depășește 50% din populație[1]. În epocile trecute însă, acest flagel era o realitate. Există factori multipli, mai ales atunci când concură, care produc lipsa hranei și cauzează foametea. Aceasta, „bântuia cu furie continentul nostru din primele secole ale Evului Mediu, până către mijlocul veacului al XIX-lea.” (p. 88)
Ca să înțelegem mai bine ce înseamnă foametea redăm următorul fragment. „Istoricul epocelor de foamete din Occidentul Europei, mai bine cunoscute, conține cum se știe, pagini de groază. Nu lipsesc actele de antropofagism. Se înregistrează sute de mii de morți de inaniție.” Greu de imaginat astăzi, foametea, are atât cauze naturale (seceta, invaziile de lăcuste, epidemiile) cât și cauze produse de asctiunile umane. Nu doar războaiele sunt răspunzătoare de ravagiile foametei ci, în bună parte, ele se produc și din cauza „lipsei de organizare economică a vremei” (p. 88). „Structura social-economică defectoasă, și din ce în ce mai defectoasă, îngăduie ca cel mai mic eveniment să sdruncine din temelii, un echilibru economic instabil. Așa se explică de ce foametea e mai rară până în secolul al XV-lea, epocă stăpânită de o economie naturală mai sănătoasă, și se manifestă mai des în secolul al XVII-lea și al XVIII-lea, ca să devină aproape endemică în a doua jumătate a acestuia din urmă.” (p. 89) Din acest fragment se poate observa cu ușurință ca schimbarea de paradigmă, abandonarea sistemului socio-economic medieval și trecerea către un nou model economic, cel capitalist, are consecințe dezastruoase asupra clasei sociale sărace. În principatele române cauzele nu sunt întoteaduna aceleași. Din Evul Mediu există consemnări ale foametei, începând cu sec. al XVI-lea, în Letopisețul lui Grigore Ureche, datorată în principal secetei și lipsei de organizare. „Dar foametea mare, care pustiește țările noastre în cursul veacurilor, se datorește în special năvălirilor oștirilor străine.” Dar și de „birurile în bani și natură care erau cerute în special de nevoile militare ale Turciei.” (p. 90) Aceste perioade de foamete au creat obiceiuri alimentare care, cu timpul, devin parte din alimentația curentă fiind considerate normale. De pildă, hrana de foamete se suprapune și peste obiceiul postului de primăvară când, se știe, proviziile de iarnă se sfârșesc. Obiceiul de a introduce în alimentație plante care cresc necultivate, din ceea ce oferea mediul înconjurător, poate avea și o latură pozitivă prin aportul unor substanțe nutritive la alimentatia de zi cu zi, însă acestea nu pot constitui exclusiv alimentația, așa cum se întâmpla în perioadele de foamete. Să nu vă închipuiți că această hrana de foamete era alcătuită doar din plante pe care azi le considerăm sănătoase, urzici, măcriș, lobodă, leurdă, ștevie, și altele pe care azi le putem cumpăra de la piață sau chiar din magazine alimentare. „ANDREAS WOLF, vorbind de foametea din Moldova, din 1795, ne spune că oamenii mâncau coajă de ulm”. Iar în „însemnările relativ recente, care se referă la hrana de mizerie a țăranilor din anumite regiuni sărace din Ardeal, ni se vorbește de mămăliga de coceni de porumb tocați, de mâzga de copaci (KELENI, 1887).” (p. 93)
În punctul 4. al subcapitolului II din al doilea capitol se vorbește de introducerea plantelor originare din noul continent. Dintre acestea, porumbul va avea cel mai mare impact asupra alimentației și economiei.
Întrucât Europa trece în secolul al XVIII-lea prin transformări socio-economice majore, trebuiau găsite soluții la problemele apărute odată cu noua orânduire capitalistă. „Creșterea rapidă a populației, necesitățile crescânde ale organizațiilor politice și cerințele economiei de schimb, care se naște, apăsau clasa producătoare de pretutindeni.” Aceste transformări vor afecta și țările române. „Țările noastre erau expolatate mai mult decât oricând de Imperiul Otoman, care avea nevoie de aprovizionare pentru armatele sale angajate în războaie grele.” (p. 95) Deși principalii vinovați pentru soarta celor mai mulți români sunt autoritățile din Imperiul Otoman, prin intermediul domniilor fanariote, nu putem exclude complicitatea clasei conducătoare autohtone. „O clasă boierească înstrăinată de popor, cu slabă conștiință națională, nu contribuie cu nimic la înbunătățirea soartei clăcașilor năpăstuiți. (alin.) Dimpotrivă, clasa boierească se afirmă, din ce în ce mai mult, ca o clasă exploatatoare.” Măsurile timide și reformele întreprinse, în special pe timpul lui Constantin Mavrocordat, nu pot schimbă prea mult lucrurile.
Situația grea, în care se află Europa și țările noastre, avea nevoie de o soluție. „În această epocă de marasm economic, se ivesc în Europa, ca o soluție așteptată, două plante care aveau să joace un rol de căpetenie în alimentația cultivatorilor de pământ de pe tot continentul: cartoful și porumbul.” Deși culturile de porumb își fac apariția spre sfârșitul secolului al XVI-lea în Italia de Nord, nordul Spaniei și sudul Franței, la noi vor pătrunde ceva mai târziu. „În țările noastre, cultura lui se introduce, poate, cum a arătat N. IORGA încă de la începutul secolului al XVII-lea. Dar se generalizează mult mai târziu, în Țara-Românească pe timpul domniei lui Șerban Cantacuzino (1678-1688) și ceva mai târziu, după 1710 în Moldova, pe timpul lui Constantin Mavrocordat.” (p. 96) Importanța porumbului în alimentația țărănimii rezidă din exclusivitatea cultivării lui de către țărani pentru uzul propriu. „Porumbul nu intra în cerealele de export, sau, mai exact, nu intra în cerealele rechiziționate de Turci sau acceptate de ei.” (p. 97) Din această cauză au apărut chiar și măsuri împotriva cultivării acestei plante, deoarece „cultura porumbului amenință serios economia boierească și economia țării, și măsurile prohibitive se impuneau.” (p. 98) Iată că porumbul devine o unealtă subversivă. Poate așa se explică atașamentul țăranului de cereala care-i izbăviea de foame. Asta nu a însemnat și îmbunătățire semnificativă a felului în care mâncau românii, întrucât țăranii „n-au făcut decât să înlocuiască o cereală nepanificabilă (n.n. meiul) cu o alta, de mare producție, fără să-și schimbe obiceiurile alimentare: mămăliga și turta nedospită.” (p. 99)
În Transilvania măsurile prohibitive au fost mai drastice. Aici porumbul nu e cultivat în aceiași măsură ca și în Moldova sau Țara Românească. „Cultivarea acestei cereale nepanificabilă, fără preț comercial, fără valoare economică generală, ar fi putut periclita economia Imperiului. (…) Se prevedea anume o amendă de 6 florini, pentru cine va semăna cu porumb, ogorul de grâu.” (p. 103-104)
Impactul culturii porumbului a fost important. Iată în ce fel a schimbat cultura noii cereale economia agricolă. „Porumbul rodește aproape îndoit ca sărăcăciosul mei. Cocenii, știuleții dau furaj abundent pentru oi și boi. În sfârșit, noua cereală permite cultura intercalară de leguminoase, etc., care sporește considerabil producția. Față de mei, porumbul aduce, cu un mic surplus de muncă și fără să schimbe obiceiurile alimentare, belșug de grăunțe și o economie de pământ, care se pot socoti la o întreire a venitului.” (p. 103)
Același impact îl are în nordul Europei cultura cartofului. „La noi, cartoful apare aproape 100 de ani după importarea lui în Europa, adică la începutul secolului al XIX-lea. E adoptat alături de secară, în regiunile de Nord și de munte, acolo unde clima nu permite coacerea porumbului.” (p. 103)
Cu toate beneficiile aduse de cultivarea porumbului, alimentația zilnică a țăranului nu s-a schimbat prea mult. „Gustul bun al fierturii, al mămăligii de porumb, a făcut poate ca turta, mălaiul, de altfel mai puțin sățios, să cadă pe planul al doilea. Porumbul a înlesnit deci, alături de alte împrejurări economice, întoarcerea spre fierturi, în dauna galetelor, care reprezintă un pas spre panificație. (alin.) Este, din punct de vedere al evoluției alimentare, o regresiune, care se va accentua, cum vom vedea, în curând, sub înrâurirea altor evenimente economice.” (p. 106)
De menționat, o informație prezentată la aceiași pagină 106, că datorită unor biruri, producția de miere scade, iar țăranul pierde una din „resursele sale alimentare tradiționale”. „În această vreme, creșterea albinelor începe să dea înapoi, pentru ca în secolul următor să dispară aproape cu totul, odată cu industria zahărului, și nimicirea industriei țărănești în general.” (p. 106)
Al cincilea punct al acestui subcapitol are un titlu care ne scutește de orice concluzie. SECOLUL AL XIX-LEA. «NEOFEUDALISMUL» AGRAR. PAUPERIZAREA CLASEI ȚĂRĂNEȘTI. HRANA REGRESIVĂ.
Să vedem care sunt reperele acestui secol și cum modelează aceste evenimente Europa. Următoarea frază sintetizează destul de bine noile realități economice. „pe plan economic, este instalarea ca proces dominant, al economiei de schimb, cu toate consecințele ei, cu un cuvânt apariția erei capitaliste.” Ce impact au toate aceste schimbări în țările românești aflăm din următorul fragment: „În țările noastre, aceste mari evenimente europene au avut ca urmare de o parte deșteptarea noastră politică și de alta desorganizarea economică și sărăcirea clasei țărănești.” (p. 107)
Datorită cererii mari a grânelor românești pe piața europeană, și a deschiderii porturilor noastre de la gurile Dunării și Marea Neagră pentru navigație, terenurile cultivate cu cereale s-au extins exponențial. „Dispariția pământului de pășune, în folosul ogoarelor, duse la dispariția creșterii vitelor, unul din cele mai însemnate izvoare ale economiei rurale. De atunci și până astăzi, numărul vitelor țărănești scade aproape fără întrerupere (în 1860 se înregistra 1,12 oi de cap de locuitor, în 1935 statisticile dau abia 0,68 oi pe cap de locuitor).” Observăm că numărul oilor aproape s-a înjumătățit în perioada interbelică, în comparație cu secolul trecut. Trebuie spus că de această dezvoltare a agriculturii cerealelor pentru export, care aducea venituri importante în țară, nu au beneficiat țăranii, cea mai largă pătură a populației României. Se confirmă, o dată în plus, că economia bazată pe o singură resursă poate duce la inechitate și dezechilibre majore în societate. „Setea de câștig, prin mărirea exportului, peste putințele firești ale țării, aduse scumpirea cerealelor pe piața internă și a vieții în general. Belșugul de obiecte de import ruină în același timp breslele noastre ca și industria casnică țărănească, făcând pe plugar tributar orașelor și forțându-l la șomajul lunilor de iarnă.” (p. 108) Toate aceste neajunsuri, apărute din situația nou creată, sunt descrise amănunțit în paginile 107-111.
Consecințele sunt următoarele: „Țăranul fiind lipsit de principala sursă de proteine animale – laptele – subnutriția, mizeria alimentară a apărut repede.” Iată cum e descrisă, la 1836, hrana țăranului român «Poporul se hrănește cu mâncări indigestibile, numai prin obișnuință compatibile cu sănătatea, și de băuturi spirtoase abuzează … E restrâns aproape numai la mămăligă … Pe timpul postului mănâncă numai mmămăligă, fără lapte, fără unt» (VÂRNAV: Rudimentum Physigraphiae Moldavie) Referindu-se la alimentația țăranilor români, un alt călător notează: «foarte simplă, spre a nu zice mizerabilă» (UBICINI: L’univers, 1856). După acest citat autorul adaugă „hrana țărănescă, din a doua jumătate a veacului trecut, nu se deosebește prea mult de cea de astăzi.” (p.112) De aici se desprinde o situație deloc acceptabilă pentru mult lăudata, astăzi, perioadă interbelică. Alimentația aproape exclusiv vegetală și, mai rău, bazată pe o singură plantă, porumbul, duce la una dintre gravele boli ale sărăciei, pelagra. „Se poate spune, fără exagerare, că principala cauză care a făcut să se ivească pelagra, … nu a fost atât introducerea porumbului cât suprimarea vitelor. Pelagra endemică este indicatorul mizeriei, alimentației regresive țărănești căreia i s-a răpit laptele și carnea.” (p.115) Doresc să menționez că această boală dispărută în a doua jumătate a secolului XX a apărut recent, izolat ce-i drept, în Vrancea[2]. Lipsa proteinelor animale, din lactate ori carne, este principala cauză a subnutriției țăranului român. Autorul ne arată că acolo unde porumbul e însoțit de alte alimente pelagra nu se poate instala – „în Argentina, țară de pășuni întinse (46,9% din toată suprafața) și de mare consum de carne, cu toată întinderea mare a porumbului, pelagra e necunoscută.” (p. 116)
„La noi, capitalismul, economia de schimb, se instalează brusc și surprinde economia țărănească într-o fază agrară inferioară, feudală, adică neindependentă, și reușește să o desagrege complet. … «prosperitatea» țării merge, mână în mână, cu subnutriția maselor.” (p. 118) Despre un fel similar de „prosperitate” putem vorbi și astăzi.
Autorul ne spune că situații similare au existat și în alte țări și regiuni (ex. Italia, Rusia, Spania, America de Nord) însă acolo „acest proces a fost atenuat de legiuiri care au încercat să încetinească și să protejeze, prin cooperație și indivizibilitatea loturilor, procesul de transferare al economiei naturale, fie să-l îndrepte spre formele noi spre care în mod fatal evoluează umanitatea: agricultură intensivă și îndrumarea suprapopulației rurale spre industrie.” (p. 119) Aceste ultime măsuri au fost puse în practică la noi abia după al doilea război mondial, în perioada socialistă.
În fine, ajungem la partea cea mai interesantă, a stării economiei și alimentației țărănimii din perioada interbelică.
În primul rând, se arată că există o diferență între Transilvania și Vechiul Regat dată de mai mulți factori. Dintre aceștia, factorii naturali sunt cei care fac deosebirea între felul agriculturii practicate aici. „Structura economică a gospodăriilor țărănești de peste munți se datorește, în parte, și condițiunilor geografice ale acestor ținuturi care nu le vor îngădui niciodată să devină regiuni de mare exploatare agricolă. În Ardeal, terenul de cultură nu cuprinde decât 24% din toată suprafața țării, în bucovina 29%, procent redus, față de 43% cât reprezintă el în Muntenia și Moldova.” Asta face ca agricultura din Transilvania să fie orientată diferit. E o agricultură intensivă bazată pe un sistem de policultură unde porumbul reprezintă abia 30% din totalul semănăturilor.
Asta face ca „întinderea pășunilor naturale și a fânețelor cultivate (vezi harta 4), care cuprinde aici 23,5% din toată suprafața, este factorul economic care contrastează cel mai mult cu structura agrară a Vechiului Regat, unde acest procent e abia 1,5%.” (p.120)
De aici apar anumite diferențe, ca de pildă numărul vacilor cu lapte. „Statisticele Ministerului de Agricultură și Domenii arată că, în 1935, numărul gospodăriilor ardelene care nu aveau nicio vacă cu lapte este de 25,9%. Pentru Vechiul Regat media e de 30%, și crește, pentru județele din câmpia Dunării la 52%.” (p.122) Desigur, toat acestea se oglindesc în alimentația țăranilor ardeleni. „Proporția alimentelor de origine vegetală este și aici exagerată, față de regimul altor popoare, dar totuși mai mică decât în alimentația țăranilor din celelalte regiuni ale țării.” Având un aport mai mare de proteine animale (lactate) și consumând și alte cereale pe lângă porumb, în Ardeal, cazurile de pelagră sunt rare. Iată harta de mai jos intitulată – „Răspândirea pelagrei endemice în România. Mortalitatea prin pelagră, pe județe, în cursul anului 1937” (p. 125)
În anul 1937, o perioadă mult lăudată, se murea de pelagră, o boală a sărăciei. Se vede de aici importanța laptelui în alimentația țărănimii. Dar, și ce dezastru poate provoca cultura extensivă de cereale din părțile, amintite azi, de multe ori cu mândrie, ca „grânarul Europei” interbelice. „Întinderea pelagrei, acest indicator al desorganizării economice, al monoculturii cerealiste cu predominanța porumbului, corespunde unui tip de economie agrară destul de precis. Compararea cartogramelor alăturate ne arată că frecvența cazurilor de pelagră este dependentă de doi factori de căpetenie: sărăcia pășunilor (cu consecința ei, scăderea vitelor de lapte) și întinderea culturii de porumb. Sunt în rezumat caracterele agriculturii extensive de tip cerealist. La acestea vin se se adaoge, desimea populației, lipsa de valorificare a produselor, alcoolismul și o serie de cauze locale sau accidentale, care sporesc proporțiile răului.” (p. 130) Despre acest rău nu vorbește niciodată Andrei Pleșu, ori alți literați și oameni de cultură ai zilelor noastre[3].
Dar, să ne întoarcem la mult lăudata perioadă interbelică și, să vedem încă câteva date oficiale. „După recensământul agricol din 1930, 74,95% din exploatările țărănești au mai puțin de 5 ha de pământ. Suprafața totală a terenului care este în mâinile acestor plugari reprezintă 4.600.000 ha, ceea ce face o medie de 1,87 ha de pământ arabil de gospodărie țărănească. Această întindere este, după toate socotelile, cu totul insuficientă pentru a hrăni o familie, chiar cu mijloacele agriculturii intensive, și cu atât mai puțin cu plugăria, așa cum se practică în cea mai mare parte a țării noastre.” Peste această economie fragilă se suprapun realitățile economice internaționale care au consecințe asupra populației românești. „Răsfrângerea crizei mondiale agrare, care a scoborât și scoboară mereu prețul cerealelor noastre, a venit să dea o ultimă lovitură economiei noastre țărănești. De la 1929 până astăzi [1939 n.n.] prețul cerealelor a scăzut, în medie, cu 53%.” (p.132)
Numărul mare al gospodăriilor țărănești care au sub 5 ha de treren reprezenta majoritatea populației României la acea dată. „După datele din 1930, existau în România 2.460.000 de asemenea gospodării, ceea ce reprezintă 75% din totalul întreprinderilor agricole [ref.].
[Aceste familii de plugari stăpânesc numai 28% din tot pământul de cultură al țării. Restul pământului de muncă, adică 72% din toată întinderea este deci în mâna unei minorități, care reprezintă cam 26% din numărul agricultorilor. Marea proprietate, adică cei care posedă peste 100 ha. Arabile, stăpânește cam 26% din terenul agricol. Numărul acestor întreprinderi reprezintă abia 0,4% din numărul total.]” (p.133)
Această situație obligă țărănimea la căutarea unor mijloace alternative de a-și câștiga traiul. De aici rezultă precaritatea în care își duceau viața. Suprafața mică de pământ nu asigura, de cele mai multe ori, nici măcar nevoile familiei și plata taxelor. Astfel, „bogăția de căpetenie a plugarului român, care nu posedă mai mult de 5 ha, nu stă atât în pământul pe care îl stăpânește, cât în munca brațelor lui. În condițiuni obișnuite, o pereche de oameni nu pot lucra bine decât 2 ha. Cei ce au mai mult sunt siliți să-l arendeze, ceea ce nu mărește prea mult venitul, sau îl lasă pârloagă. Cei ce au mai puțin de 2 ha, vor căuta să-și împlinească venitul lucrând la proprietarii mai mari, în parte sau cu ziua, sau vor căuta putință de trai, prin muncă lăturalnică (cărăușie, lemne, industrie, oraș).” (p. 133-134)
„Izvorul principal fiind brațele de muncă, se înțelege că o familie va fi cu atât mai înlesnită, cu cât va avea mai mulți membri în stare de muncă (copii mari, gineri)”. Asta explică numărul mare de copii din familiile țărănești. E o trăsătura a sărăciei din epoca interbelică. „O altă urmare a acestei cerință de brațe este că țăranca nu se poate îndeletnici cu gospodăria. Munca ei e mai prețioasă la câmp, alături de bărbat. E una din cauzele lipsei de pregătire gospodărească a țărancei române. Ea e în primul rând o muncitoare, nu o gospodină.” Asta face din țăranii propietari de pământ, dacă proprietatea e mică, muncitori agicoli. La fel stau lucrurile și cu cei care nu au pământ. „Cea mai mare parte din micii noștri agricultori, chiar dacă stăpânesc câteva pogoane de pământ, sunt, cum am spus, din punct de vedere economico-social, proletari și uneori proletari în marginea șomajului.” (p. 134)
În continuare ne este prezentat un buget al țăranului român. Din punct de vedere social e important să știm cum sunt distribuite resursele economice ale sărăciei. „La capitolul cheltuielilor, vedem că, transformând valorile în bani, hrana reprezintă 60 – 75% din totalul lor. Proporția aceasta, crește încă la bugetele mai sărace. Restul de 25-45% reprezintă îmbrăcămintea și încălțămintea, care astăzi nu se mai lucrează în casă, impozitele și alte cheltuieli, din care băuturile alcoolice reprezintă un capitol însemnat, care se ridică uneori la 5-10% din totalul cheltuielilor.” Observăm valori fluctuante mari. „Echilibrul [bugetului n.n.] este în funcție de cantitatea recoltei și de prețuri și este foarte variabil ca și acești factori. Foarte deseori, cum atât de bine formulează d. MOISE ENESCU: «echilibrul bugetului la țăran e în funcție de privațiuni».” (p. 135) Așa cum se arăta mai sus, țăranul nu mai este independent, economia naturală e demult uitată, el devenind proletar. Precaritatea vieții țărănești se aseamănă izbitor cu situația muncitorilor din orașe, dependenți, ca și țăranii, de forța brațelor lor. „Echilibrul bugetar al țăranului care nu posedă mai mult de 3 hectare, și care are multe guri și puține brațe de muncă, și care nu are putința unui câștig lăturalnic, este așa de șubred, încât orice mic eveniment economic îl sdruncină adânc. Nu mai vorbim de cauzele de desechilibru bugetar colective, care sărăcesc și înfometează uneori o regiune întreagă, secetă, scăderi mari de prețuri, care merg de obicei simultan cu scumpirea articolelor de consum. (…) Reducerea brațelor de muncă, adică scăderea bruscă a singurului capital real, prin dispariția unuia din indivizii activi (moarte, serviciu militar, boală, divorț), sau o cheltuială neprevăzută (proces, înmormântare, nuntă), moartea unei vite, un incediu, sunt suficiente să sărăcească pentru ani de zile o casă țărănească, al cărei buget nu prevede rezerve.” (p. 136)
Dar să vedem mai exact ce spun cifrele despre alimentația și sănătatea țăranilor români. În situația descrisă mai sus am observat că, în cea mai mare parte, masa zilnică a țărămnimii este asigurată de o singură plantă, porumbul. Știm deja că perioada interbelcă a însemnat și răspândirea pelagrei, mai cu seamă în zona Vechiului Regat, considerată „grânarul Europei”. O zonă extrem de profitabilă pentru clasa exploatatoare, cei puțini care exportau cereale.
Iată cum mâncau românii din Vechiul Regat înainte de Primul Război Mondial. „Cercetările asupra alimentației țăranului întreprinse, în Vechiul Regat, înaintea reformei agrare (C. POPESCU-AZUGA, 1986; N. LUPU, 1906; GH. PROCA și KIRILEANU, 1907), arătau că, din punct de vedere dinamic, rația alimentară este, în general suficientă, dar că există un accentuat desechilibru calitativ (…) După acești autori, 65-66% din proteine și 60-52% din grăsimi sunt furnizate de mălai. Pentru a satisface nevoile fiziologice, e nevoie de o cantitate enormă de mămăligă, incompatibilă cu o funcție digestivă normală. Ar exista deci o subnutriție prin imposibilitate de digestie.” Prin comparație, în perioada interbelică avem următoarea situație: „Anchetele recente, întreprinse în diverse regiuni ale țării, de NITZULESCU, SIBI, BENETATO, D. GEORGESCU, ENESCU și RADENSCHI arată că și astăzi hrana țăranului român, cam de peste tot, e caracterizată prin același grav desechilibru calitativ, desechilibru care este însă mult mai accentuat în anumite regiuni, cum este Vechiul Regat și o parte a Basarabiei, adică tocmai zona de pelagră endemică de care am vorbit.” (p. 138) Deși cifrele ne arată că economia României este în creștere spre sfârșitul deceniului 3 al sec. XX, viața majorității populației e mai rea decât înainte de Primul Război Mondial. „Astfel, peste tot, caloriile furnizate de substanțele de origină vegetală, față de cele de origină animală, sunt într-o proporție covârșitoare și neatinsă în nici o altă țară din Europa (82% în Ardeal, 85,5% în Basarabia).” Cu alte cuvinte, românii mâncau mai prost decât orice altă națiune din Europa, în perioada interbelică. După aceleași studii, menționate mai sus, „cantitatea de mămăligă, consumată de un om, atinge uneori, în anumite ținuturi, cifre neverosimile (3 kg pe zi).” (p. 138)
Totuși, exista carne și în alimentația țărănimii, ea nu era exclusiv formată din vegetale și lactate. Însă carnea era un aliment de „sărbătoare”, putem spune, se mânca extrem de rar, în cantități minime. Așa cum reiese din carte, „după statisticele Ministerului Agriculturii și Domeniilor pe 1926-1935, consumul de carne pe cap de locuitor, pe an, e de 2 kg 87 în mediul rural, față de 52 kg 159, cât este în mediul orășenesc” (p. 140) De aici putem trage câteva concluzii clare. Practic vorbim de două Românii, una a sărăciei extreme, a precarității, a unei vieți asimilată supraviețuirii în condiții extreme, iar cealaltă, o Românie urbană, aproape normală, dar atât de nesemnificativă în raport cu marea majoritate a populației. Nepotrivirea între cele două lumi, care trăiau în aceiași țară, este enormă. Orășenii, luați împreună, mâncau în medie de 25 de ori mai multă carne decât un țăran român. Dacă luăm cantitățile date de statisticile României din perioada interbelică, și le împărțim la zilele anului rezultă un consum zilnic de 5,7 gr de carne, pe zi, față de 143 gr cât mânca în medie un orășean din aceiași perioadă. Am fost curios să văd ce înseamnă asta și am cântărit cele 5,7 gr. Am obținut o felie și jumătate dintr-un cârnat de casă, așa cum se vede și în imaginea de mai jos. După cântărire le-am mâncat, a fost ca și când aș fi mâncat o mostră la supermarket. M-am gândit apoi cum ar putea trăi un om mâncând 2-3 kg de mămăligă pe zi, în fiecare zi, la care adaugă o mostră de mezel așa cum se oferă ele la supermarket. O altă concluzie ce se poate desprinde de aici, e aceea că larga majoritate a populației, și nu mă gândesc doar la cei peste 80% care formau populația rurală ci și la clasa muncitorilor de la oraș, trăia extrem de prost. În România se trăia prost, la limita sărăciei extreme, în timp ce țara noastră era considerată grânarul Europei. O mândrie tembelă, care are ecou și astăzi.
Ce înseamnă această cantitate infimă de carne în alimentația românilor ne explică autorul în fragmentul următor. „Carnea reprezintă, chiar în unele regiuni din Ardeal, abia 0,52% din valoarea calorică totală (BENETATO), față de 11,8 și 17,76 care sunt cifrele respective pentru țăranii francezi și germani.”(p. 140). Comparativ cu alte țări ale Europei din aceiași perioadă, românii, în majoritatea lor subnutriți, nu se puteau lăuda că sunt europeni. De 22 de ori mai puțină carne în alimentație decât țăranii francezi, și de 34 de ori decât țăranii germani, e o cifră care ne arată clar unde era locul românilor între națiunile europene, în perioada interbelică.
Deși produsele lactate compensează lipsa cărnii din alimentație, nici ele nu se ridică la nivelul regimurilor alimentare din alte țări. „În anumite gospodării țărănești din Vechiul Regat, cantitatea de lapte care revine de cap de locuitor pe zi e minimă (100 – 250 gr)[4]. Același lucru în ce privește ouăle.” Toate acestea în timp ce carnea e aproape inexistentă în alimentație.
„În general, regimul e foarte monoton: în anumite medii se mănâncă mămăligă și fasole 133 – 200 zile pe an. Zahărul e o raritate; se citează cifrele de 1kg,5 – 2 kg pe an, de familie (s.n.). În sfârșit, la acest desechilibru, se adaogă consumul exagerat de băuturi alcoolice care accentuează denutriția, și carențele multiple de vitamine.” (p.140) Acum putem întregi o imagine de ansamblu a felului în care mâncau, și trăiau, majoritate românilor în perioada interbelică. E un tablou al mizeriei, dublat de mândria tembelă a unor realizări, exporturile de cereale. Una din concluziile autorului cu privire la situația alimentației e rezumata așa: „Este un regim al tipului social de «proletar agricol» și care amintește alimentația «de foamete» din Occident.” (p. 141)
Cu singuranță autoritățile de atunci erau conștiente de situația dezastruoasă și căutau soluții. Dar, aceste soluții, ori nu aveau efect ori erau imposibil de implementat. Ca și acum, autoritățile interbelice aveau înclinația de a da vina pe cel sărac pentru starea în care se afla. „Toate măsurile care, țintesc schimbarea vechilor obiceiuri alimentare, propagandă pentru cultura zarzavaturilor, educație gospodărescă, etc., sunt mult mai puțin eficace sau rămân de-a-dreptul inoperante, dacă nu țin seamă de starea economică reală a țărănimii. (…) Nu trebuie să se uite că desorganizarea gospodărească, ca și analfabetismul, alcoolismul, lipsa de igienă, sunt în mare parte urmarea sărăciei claselor agricole.” O ultimă concluzie, care încheie acest volum, este un semnal de alarmă. Ne arată neputința regimului interbelic și mizeria în care se afla majoritate populației României. „În căutarea acestor soluții, nu trebuie uitat o clipă că vitalitatea poporului nostru este astăzi serios amenințată” (p. 143).
[1] Pentru detalii vezi: https://www.huffingtonpost.com/entry/haiti-earthquake-anniversary_us_5875108de4b02b5f858b3f9c
[2] Vezi știrea din Adevărul, 13 Iunie 2002: http://adevarul.ro/news/societate/zece-cazuri-pelagra-vrancea-1_50abb2397c42d5a6637ebd7c/index.html
[3] Despre rău – festival de științe umaniste; Ed. a III-a, Arad, 27-30 aprilie 2017 (invitați: Augustin Ioan, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir, Marius Lazurca, Teodor Baconschi, Adrian Papahagi, Doina Jela, Cristi Puiu.)
[4] Asta înseamnă între o jumătate de cană și o cană întreagă de lapte.