Cum ieşim din neoliberalism?

 Daniela Gabor – Profesoară de economie, Bristol Business School, Marea Britanie.

În România a început să apară pentru prima dată o critică articulată şi foarte diversă a neoliberalismului românesc. Este de asemenea evident că protestele din ianuarie 2012 au adăugat o legitimitate difuză, însă reală, acestei critici. Dar în ce termeni poate fi luat în considerare un proiect de dezvoltare alternativă, care să ţină seama de constrângerile externe şi interne existente? Cu alte cuvinte, cum ieşim din neoliberalism?

Efortul de a concepe alternative realiste care să fie independente de ortodoxia economiei neoclasice în care este ancorat neoliberalismul ne apare ca fiind de imediată necesitate. Este clar că actualul model de dezvoltare a României duce, în cel mai bun caz, spre un sistem socio-economic extrem de expus la volatilitatea pieţelor financiare internationale, pândit de dezechilibre structurale şi care până şi în anii săi cei mai buni excludea milioane de oameni, în vreme ce devora în ritm alert mediul înconjurator.

Susţinem că o posibilă alternativă heterodoxă care este fezabilă pe termen mediu e adoptarea unui proiect naţional de dezvoltare centrat pe recuperarea importanţei statului şi a cetăţeniei sociale. Care ar fi liniile generale ale modelului de dezvoltare heterodox care să ne ducă în post-neoliberalism? Ne limităm la zece ipoteze de lucru principale, inspirate de tradiţia intelectuală keynesiană şi de experienţele concrete ale altor ţări. Fiecare din aceste zece ipoteze urmează a fi discutate în detaliu şi cu referinţele ştiinţifice de rigoare în cursul unor viitoare intervenţii.

 1.Principalul obiectiv al politicii economice trebuie să fie deplina ocupare a forţei de muncă, în condiţiile efortului de asigurare a stabilităţii financiare şi a preţurilor.

În neoliberalism, un nivel al şomajului de până la 10 la sută este privit ca un fel de lege naturală a capitalismului. Credem că tot aşa cum autorităţile ţintesc niveluri fixe ale inflaţiei, la fel ar trebui să ţintească un nivel al şomajului care să nu fie mai ridicat decât oferta de locuri de muncă vacante. Recunoaştem că ţintirea simultană a deplinei ocupări şi a stabilităţii macroeconomice va suscita tensiuni între aceste obiective. Însa situaţia actuală în care milioane de cetăţeni au emigrat şi cifra şomajului rămâne ridicată este tragică din punct de vedere social, dar şi ineficientă din punct de vedere economic.

2. Politica fiscala trebuie sa fie in mod robust anticiclica si adaptata strategiei de dezvoltare (industriala) pe termen lung . Aceasta inseamna Aceasta înseamnă:

(a) Politici fiscale anticiclice. Surplus bugetar când economia este pe o traiectorie de creştere solidă şi folosirea acestui surplus pentru a finanţa intervenţia statului pe timp de recesiune, în scopul menţinerii nivelului cererii agregate.

(b) Intervenţia directă a statului în mărirea ratei de absorbţie a fondurilor europene. Constituirea la nivel naţional şi la nivel local a unui corp de câteva mii de funcţionari publici capabili să asigure absorbţia fondurilor europene într-o proporţie de peste 80 la sută (adică 5,5 miliarde euro anual). Acest corp de funcţionari ar putea dezvolta strategii care să maximizeze folosirea fondurilor europene pentru creşterea cererii agregate interne, evitând situaţia actuală în care o mare parte a acestor fonduri contribuie la creşterea importurilor. În condiţiile şomajului masiv din rândul absolvenţilor de ştiinţe politice, administrative şi studii europene, dar şi a eşecului firmelor private de consultanţă de a mări şansele de reuşită a cererilor de fonduri europene, neconstiturea acestui corp de funcţionari este de neînţeles.

(c) BNR trebuie să accepte în mod explicit necesitatea de a coordona politica monetară şi fiscală (partea de gestiune a datoriei publice), intervenind în perioade de stres pe piaţa titlurilor de stat, aşa cum au făcut băncile centrale din Anglia sau Statele Unite. În caz contrar, experienţa României din 2009 încoace demonstrează că ridicatele costuri ale finanţării deficitului bugetar depind într-o prea mare măsură de disponibilitatea băncilor de a cumpăra titluri de stat. Insa aceasta disponibilitate pune bancile in pozitia de dominare a pietei care le permite sa extraga dobanzi mult mai mari decat permite nivelul datoriei publice si starea generala a economiei, inconsistenta cu o strategie de dezvoltare pe termen lung. Intr-o asemenea situatie necompetitiva pe piata titlurilor de stat, se pot folosi bancile de stat pentru a reduce presiunea asupra dobanzilor (si costurile sociale tipic asociate cu o crestere rapida a serviciului datoriei publice).

(d) Poltica salarială trebuie să ţintescă un salariu minim sincronizat cu creşterea productivităţii.

(e) Reforma impozitelor şi taxelor. Un sistem de impozitare care să echilibreze raportul dintre muncă şi capital, să stimuleze investiţiile cu valoare adăugată mare şi să asigure un nivel stabil şi just din punct de vedere social al cererii agregate interne. Aceste obiective se pot realiza prin:

(e1) Impozitare axată pe prioritizarea asigurării nevoilor de bază prin TVA mai redus la medicamente şi alimente de bază, dar mai ridicat la produse şi servicii de lux, automobile etc. Consumul de medicamente şi alimente de bază nefiind dependent de ciclul economic, taxarea lor la niveluri reduse nu este doar o formă de politică socială, ci şi o formă de reducere a impactului crizelor economice asupra cererii agregate interne.

(e2) Sistem de impozitare în trepte a veniturilor. Reducând impozitul pe salariile mari, reforma fiscală din 2005 a dus la o cerere mărită de produse de import, lucru care a contribuit la creşterea deficitului de cont curent, creştere care a contribuit, la rândul ei, la dinamica crizei ce a lovit România în 2008-2009.

(e3)  Mărirea deducerilor existente la calcul profitului impozabil aplicat firmelor ale căror investiţii fac dovada integrării bazei de cercetare şi inovaţie autohtone din universităţi şi din sectorul privat. Această integrare este relevantă în politica fiscală, întrucât valoarea adăugată ridicată a acestor investiţii creşte baza de impozitare şi, prin urmare, capacitatea statului de a interveni anticiclic.

(e4) Creşterea nivelului de impozitare al tranzacţiilor în segmente ale pieţelor de capital concentrate în traficul investiţional pe termen scurt, în special al operaţiunilor de pe piaţa valutară.

(e5) Creşterea nivelului de impozitare aplicat exploatării resurselor forestiere, cazinourilor, cluburilor de noapte, caselor de pariuri sportive şi industriei tutunului.

(e6) Creşterea impozitării dividendelor, inclusiv a celor plătite de o întreprindere românească persoanelor rezidente în alt stat membru al UE.

(e7) Impozit de solidaritate socială aplicat veniturilor tuturor cultelor religioase.

(e8) Creşterea impozitării veniturilor obţinute din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal. Spargerea bulei imobiliare constituită în mare parte prin ipoteci denominate în monede străine şi prin importuri masive de materiale de construcţii a transferat costul apărării cursului de schimb şi reducerii deficitului de cont curent asupra masei contribuabililor, prin politica pro-ciclică reprezentată de austeritate.

(e9) Introducerea impozitului pe moştenire şi pe marile averi.

(e10) Mărirea capacităţii de colectare a impozitelor prin mărirea numărului şi calităţii profesionale a angajaţilor de la ANAF şi Garda Financiară. Actualmente, România are cel mai mic număr de personal colector de taxe din UE raportat la populaţie şi la numărul firmelor.

3. Politica monetară trebuie să deprioritizeze supraevaluarea permanentă a monedei naţionale, fapt ce reduce competitivitatea exporturilor şi creşte dependenţa de importuri de produse şi servicii cu valoare adăugată redusă, sau care depind în principal de costul redus al forţei de muncă. Prin contrast, o abordare post-neoliberală înseamnă o politică a cursului de schimb competitiv, ancorată într-un model de creştere bazat în principal pe investiţii, care să reducă consumul privat de produse şi servicii de import. Pentru aceasta este necesar ca evoluţia monedei de schimb să reflecte capacitatea productivă a economiei şi nu intrările masive de capital concentrate pe extragerea de profituri pe termen scurt. De accea BNR trebuie să urmeze exemplul ţărilor asiatice, impozitând activitătile  investitorilor nerezidenţi în tranzacţii valutare pe termen foarte scurt şi în instrumente cu venit fix. Adoptarea acestor politici poate fi făcută imediat, dată fiind acceptarea lor de către FMI, începând cu 2010.

4. Politicile de dezvoltare (o noua strategie de politica industriala) trebuie finantate in principal din economisirea interna.  Actuala politică de finanţare a creşterii prin împrumuturi externe a alimentat deficitul de cont curent, unul din mecanismele crizi, dar fără a duce la creşterea investiţiilor până la nivelul cerut pentru o creştere sustenabilă. Dependenţa de finanţare externă a mai dus şi la dependenţa politicilor economice de critica agenţiilor internaţionale de notare a titlurilor de stat, agenţii ale căror preferinţe nu coincide întotdeauna cu priorităţile naţionale de dezvoltare, lucru valabil mai ales în timp de recesiune.

Alternativa la îndatorarea externă este încurajarea economisirii interne şi reducerea celei externe. Aceste obiective se pot atinge nu doar prin politică monetară, ci şi prin intermediul creării unui sector bancar public robust. Un prim pas în această direcţie ar fi oprirea imediată a privatizării băncilor rămase în proprietatea statului şi transformarea lor în banci publice de dezvoltare, pe model german sau brazilian. Această transformare ar trebui să aibă loc prin crearea unui cadru instituţional care să minimizeze ineficienţele asociate cu sectorul bancar de stat din anii nouăzeci.

5. Instituţionalizarea unui sector bancar care să funcţioneze conform paradigmei “capitalului răbdător”, oferind finanţare pe termen lung pentru crearea unei bazei industriale competitive. Criza a demonstrat clar pericolul unui model bancar bazat pe credit de consum sau pentru locuinţe în monedă străină şi finanţat prin împrumuturi pe termen scurt pe pieţele internaţionale de capital sau de la băncile-mamă. Prin contrast, economiile europene şi asiatice bazate pe sectoare industriale competitive internaţional şi finanţate prin bănci de dezvoltare locale (capital rabdator) –adesea aflate în proprietate publică – au readus în discuţie importanţa industriei şi a legăturii ei cu forme de capital financiar aservit dezvoltării.  Această reorientare a activităţii bancare nu poate avea însă loc fără o reaşezare a relaţiei dintre BNR şi sistemul bancar românesc pe câteva paliere. Avem în vedere:

(a) controlarea fluxurilor investitionale pentru a limita expunerea bancilor romanesti la surse de finantare internationale pe termen scurt si substituirea pe termen mediu a acestora cu surse interne in lei pentru a incuraja tranzitia de la credit in valuta la credite in lei, reducandu-se astfel expunerea familiior si a firmelor la volatilitatea cursului de schimb;

(b) o politica a ratei dobanzii care sa reduca diferentialul de dobanda care atrage fluxuri speculative pe termen scurt, si

(c) o noua strategie a BNR de gestiune a lichiditatii in piata monetara care sa ii permita o influenta mai substantiala asupra relatiei dintre bancile comerciale si investitorii nerezideinti. Memoria atacului speculativ asupra leului in Octombrie 2008 e inca proaspata, si sugereaza ca abilitatea investitorilor nerezidenti de a paria pe (si presiona pentru) deprecierea leului depende de disponibilitatea bancilor romanesti de a le oferi finantarea pe termen scurt in lei. BNR trebuie sa isi intareasca pozitia de creditor a sistemului bancar pe piata monetara.

Amintirea atacului speculativ asupra leului din octombrie 2008 e încă proaspătă şi sugerează că abilitatea investitorilor nerezidenţi de a paria pe deprecierea leului depinde de disponibilitatea băncilor româneşti de a le oferi finanţare pe termen scurt în lei. BNR trebuie să-şi întărească poziţia de creditor a sistemului bancar pe piaţa monetară şi, astfel, posibilităţile de a influenţa relaţia dintre băncile româneşti şi investitorii nerezidenţi.

6. Reorientarea politicii pieţei muncii spre crearea directă de locuri de muncă şi adoptarea de legi care să întărească negocierea colectivă, protecţia angajatului şi pregătirea profesională în cadrul învăţământului public.

Principala cauză a şomajului este nivelul insuficient al cererii agregate. De aceea, reducerea şomajului este în primul rând o problemă macroeconomică. Drept urmare, politicile de ocupare nu trebuie să invite la reducerea rolului negocierii colective şi/sau la precarizarea condiţiilor legale de muncă.

Experienţa ţărilor cu somaj redus şi economii industriale competitive arată că nivelul de competenţă tehnică a salariaţilor este un alt aspect crucial al succesului acestor economii în a crea locuri de munca de calitate. Prin urmare, sugerăm adoptarea imediată a unor programe de extindere a învăţământului tehnic la nivel pre- şi postuniversitar, în paralel cu crearea unei infrastructuri instituţionale care să coordoneze eficient nevoile industriei cu strategiile instituţiilor de învăţământ tehnic.

 7. Mărirea bugetelor învăţământului, sănătăţii, asigurărilor sociale şi culturii, în paralel cu reforma pensiilor private.

 Drepturile sociale şi accesul universal la serviciile publice sunt parte a cetăţeniei sociale şi respectarea lor este asociată cu consolidarea şi aprofundarea democraţiei. Efectul pozitiv al cheltuielilor sociale asupra reducerii sărăciei este evident, însă se uită că acestea afectează pozitiv şi dinamica economiei, având un efect de stabilizare automată a nivelului cererii interne în caz de recesiune economică, prevenind degradarea socială produsă de şomaj, boală şi lipsă de acces la educaţie adecvată. O finanţare adecvată pentru învăţământul public este decisivă nu doar pentru reducerea inegalităţilor de şanse şi cultivarea angajamentului politic critic al cetăţenilor, dar şi pentru creşterea productivităţii forţei de muncă şi a capacităţii de inovaţie, două variabile cruciale în dezvoltarea economică.

Tot aşa cum BNR ţinteşte inflaţia, instituţiile competente vor avea ţinte sociale integrate în programe multianuale. O politică socială post-neoliberală va trebui să ţintească reduceri progresive ale sărăciei, analfabetismului, mortalităţii infantile şi a altor indicatori ai calităţii reduse a vieţii. În acelaşi timp, este necesară intervenţia statului pentru a reduce inegalitatea, aceasta din urmă fiind nu doar injustă, dar având tendinţa de a fi puternic asociată cu inegalitatea de şanse, o caracteristică a societăţilor cu puţine şanse de dezvoltare în condiţiile actuale. Pledăm, de asemenea, pentru obligarea fondurilor de pensii private la garantarea ajustării în conformitate cu inflaţia a pensiilor ce urmează a fi plătite din pilonul doi, sub sancţiunea transferului contribuţiilor viitoare în contul sistemului public de pensii.

 Foto: Statuia functionarului public (Reykjavik, Islanda)

8. Crearea unui corp birocratic autonom şi meritocratic, capabil să conceapă şi să implementeze politici industriale pe termen mediu şi lung în colaborare cu bănci publice de dezvoltare şi firmele din industrie.

 Experienţa economiilor de export din Europa şi Asia sugerează că transformarea României într-o economie industrializată înzestrată cu o capacitate proprie de cercetare şi dezvoltare, capabilă totodată să concureze în economia globală fără a se baza pe costul redus al forţei de muncă şi nivelul redus al impozitării, nu se poate face în absenţa politicilor publice care să asigure credite avantajoase pentru sectoarele de vârf şi să stimuleze investiţia în cercetare şi pregătirea forţei de muncă.

Însă experinţa aceloraşi economii arată că astfel de politici riscă să se transforme în modalităţi de spoliere a banului public în lipsa existenţei unui corp birocratic autonom şi meritocratic, capabil să conceapă şi să implementeze politici industriale pe termen mediu şi lung, în colaborare cu bănci publice de dezvoltare, sectorul privat şi organizaţiile sindicale. Existenţa unor insule de excelenţă şi oferta abundentă de absolvenţi calificaţi la nivel competitiv în ţară şi în străinătate oferă premise încurajatoare pentru constituirea unei astfel de birocratii în România, iar abundenta practică internaţională poate inspira modalităţile concrete de constituire a acestui corp birocratic.

9. Menţinerea în sectorul public a monopolurilor naturale neprivatizate.

 Costul energiei este unul dintre cele mai importante în conturile sectorului de export. Prin urmare, controlul public asupra acestuia trebuie menţinut şi negociat la nivelul UE. În sine, controlul public este insuficient, însă trebuie impus, dată fiind capacitatea sectorului privat de a capta aceste resurse energetice la preţ redus. Sugerăm în acest sens adoptarea unei legi care să stipuleze că resursele naturale aflate în proprietatea statului pot fi exploatate doar cu profit împărţit egal între toţi cetăţenii ţării, împreună cu depunerea unei părţi din acesta într-un fond suveran de investiţii.

10. Redirecţionarea investiţiilor publice în autostrăzi, turism şi sport către:

(a) proiecte care reduc importurile de energie, decongestionează traficul şi contribuie la sănătatea publică (centuri ocolitoare, transportul feroviar interurban şi urban etc.)

şi

(b) proiecte de construcţie şi modernizare de grădiniţe, spitale judeţene, dispensare rurale, cămine studenţesti şi locuinţe sociale.

Evident că acest proiect hererodox va trebui să ţină cont de limite structurale externe şi interne. Există constrângerile finanţei internaţionale şi există constrângerile ce rezultă din calitatea de membru al UE. De pildă, tranziţia propusă de noi, de la un model de dezvoltare bazat pe împrumuturi externe şi remitenţele emigraţiei la unul bazat pe economisire internă, nu se poate face decât gradual. Politicile publice vor fi constrânse de preferinţele atât de volatile ale celor ce deţin titluri de stat emise de statul român şi ale agenţiilor internaţionale de notare a acestor titluri. La fel, până la revizuirea sa, pactul fiscal al Uniunii Europene semnat de România în decembrie 2011 va constrânge în mod substanţial politica macroeconomică.

Obstacolele interne sunt şi ele majore. Nu este vorba aici doar de rezistenţa reţelelor de “elite de prada” din sectorul public sau de interesele sectorului privat, care culeg rente şi profituri din neoliberalismul cu caracteristici româneşti. Ci este vorba şi de predictibila dificultate de a convinge clasa mijlocie de faptul că nivelul actual de impozitare a consumului privat şi investiţiilor imobiliare nu se impacă uşor cu nevoia de a conferi prioritate asigurării unor bunuri publice de calitate (sănătate, învăţământ, transport public, stat social), precum şi unei oferte suficiente de locuri de muncă decente.

Însa nici globalizarea şi nici integrarea europeană nu sunt nişte prese mecanice. Există suficient spaţiu de manevră şi multe oportunităţi de dezvoltare bazate pe un model alternativ care să modeleze constrângerile externe după politicile publice şi institutii inspirate de o gândire heterodoxă, ori pur şi simplu pragmatică. De pildă, chiar şi în condiţiile acestor constrângeri externe, la negocierile de la Bruxelles, România s-ar fi putut alia cu ţări care cereau politici fiscale anti-ciclice, în loc să se înroleze cu entuziasm în coaliţia pro-austeritate formată în jurul Germaniei şi Băncii Centrale Europene.

Da, ieşirea din neoliberalism pe calea heterodoxă schiţată aici cere schimbări politice, instituţionale, economice şi intelectuale de natură sistemică a căror coordonare este extrem de dificilă. Însă dezbaterea despre alternative realiste este urgentă. În acest sens, sperăm ca demersul nostru să contribuie la un inceput de reflecţia cerută de conceperea unei alternative mai echitabile din punct de vedere social şi mai eficiente din punct de vedere economic.