Nu o să mă pierd în consideraţii teoretice (ce sunt, de unde vin manelele etc), ci o să intru ceva mai abrupt în subiect, vorbind direct despre specificul lor tematic. In raport cu muzica lăutărească, (proto)manelele istorice sau etnopop-ul de la sfârşitul comunismului , diferenţa specifică a genului e circumscrisă de valoarea lui de folclor al tranziţiei. Nuanţând puţin, manelele îmbrăţişează, în manieră naivă, valorile capitalist-liberale ale ‘visului american’ – aşa cum au fost ele înţelese de lăutari romi şi de un public amestecat, aterizat într-o realitate străină, alta decât cea familiară a socialismului. Dacă genurile mai vechi privilegiază teme ca dragostea, părăsirea de către iubit, copiii, viata grea etc, manelele glosează la nesfârşit asupra unor teme capitaliste ca bogăţia, şmecheria, femeia-marfă-de-consum sau neîncrederea în oameni.
Stigma economică bate stigma etnică
Visul american spune că poţi ajunge bogat de oriunde ai porni, chiar dacă esti lustragiu de pantofi, iar Fraţii de Aur (‘Noi nu ne-am născut bogaţi’ ) il exprimă aşa, prin vocea lui Sorin: ‘Eu nu m-am născut bogat / Nici din cer nu mi-a picat / Pas cu pas m-am ridicat / Nimeni degeaba nu mi-a dat / Doar eu ştiu prin ce-am trecut / Nici un sprijin n-am avut / La pământ nu am căzut / Si tot nu m-am dat bătut’. Invariabil însă sărăcia este în trecut, ca în versurile citate, sau în ipotetic (‘Am să-mi leg de gât o traistă / Si-am să bat din poartă-n poartă / Până ajung la fraţii mei / Să cer milă de la ei /…/ Eu frate te-am încercat / M-am făcut că sunt sărac / Să văd dacă ţi-e ruşine / Să stai de vorbă cu mine’ – Gicuţă din Apărători, ‘Am să-mi pun de gât o traistă’). Aşadar sărăcia este proiectată fie în trecut, fie într-un ‘dacă’ contrafactual – dar niciodată în actualitatea prezentului (gen ‘sunt sărac dar mă ridic’). Sărăcia, ca stigmat social, e mai puternică chiar decât stigmatul etnic; în acest sens, maneliştii au înteles lectia nr 1 a capitalismului: să fii sărac este o ruşine, suprema ruşine, care bate de la distanţă orice stigmă: ‘Fără bani n-ai nici un nume / Si ce glume / Fac anume / Cei cu bani pe seama ta / Banii pot să iţi ofere / Si plăcere şi putere / Fără bani eşti nimenea’ (Denisa – ‘Banii, banii’ ). Trebuie să precizez că folosesc termenul ‘manelist’ in sens de reprezentant al subculturii manelelor (aşa cum sunt rockerii pentru genul rock, punkerii pentru genul punk etc), care include atât muzicienii implicati în producerea lor, cât şi publicul care se defineşte prin acest gen.
In a doua jumătate a deceniului 9 masele au acceptat capitalismul
Desi universul tematic al manelelor se precizează în perioada cea mai cruntă de recesiune a României (1996 – 2000), când sărăcirea accelerată şi regretul după Ceauşescu erau – încă – temele cele mai prezente în discuţii, nici una din aceste două teme nu apare în manele; din contră, protagonistul este obligatoriu bogat, iar pesimismul social (care atinsese un maxim istoric în acei ani de insecuritate şi pauperitate cruntă) complet absent, manelele având obligatoriu un mesaj optimist, exprimat printr-o încredere în sine exacerbată a protagonistului, vecină cu grandomania. Cum se explică paradoxul asta?
Se uită că, înainte să intre pe curba prosperităţii, România a avut peste 20 de ani de recesiune şi că, din anii ’80 până la deschiderea spaţiului Schengen, românii au dus-o tot mai rău; comunismul nu a căzut pentru că oamenii de rând vroiau libertate de exprimare şi de mişcare, ci pentru că, după intervalul 1964 – 1980, sistemul nu le-a mai dat ce le-a promis, prosperitate – şi atunci oamenii au început să se îndoiască de el; ei se uitau peste gard la vecinii vestici şi vedeau că sărăcii lor o duc mai bine chiar decât bogaţii nostri. Sunt născut in 1973 şi in anii ’80, când am început să devin conştient de ce se întâmplă în jur, oamenii vorbeau foarte mult despre asta, că e tot mai rău, nu se mai găseste mâncare în magazine, şi ce bine a fost în anii ’70, când se găseau de toate. In anii 90, oamenii vorbeau ce bine a fost în anii ’80, când măcar aveai serviciu şi nişte bani care-ţi veneau lună de lună, şi ca acum e rău, tot mai rău.
S-a tot scris în presa vremii despre asta, că, deşi comunismul a căzut din ’89, oamenii nu au găsit curaj să asume costurile sociale ale schimbării de sistem, votându-i pe cei care le promiteau conservarea vechii stări de lucruri – însă chiar şi aşa, lucrurile au mers din mai rău în mai rău, degringolada socio-economică şi diferenţele economice devenind din ce în ce mai acute (o pătură foarte subţire de oameni bogaţi şi o masă enormă de oameni nivelaţi de sărăcie). Ei bine, a doua jumătate a deceniului 9 a marcat, politic, ieşirea din inerţia postsocialismului şi trezirea majorităţii la realitatea crudă, într-o sărăcie lucie, a capitalismului. Sociologic, faptul a fost punctat prin alegerile din 1996, când mesajul ‘privatizaţi, e singura solutie, şi înduraţi costurile sociale operaţiunii’ a fost acceptat de populaţie (inclusiv de clasa muncitoare, care mult timp a fost învinuită că s-ar opune investiţiilor străine si privatizării); atunci, la alegeri, dreapta a obţinut, pentru prima dată după Revolutie, majoritatea în Parlament.
Capitalismul, văzut ca utopie (a prosperităţii), cum altadătă comunismul
Succesul brusc al manelelor, care au explodat pe piaţă la sfârsitul deceniului 9, dă seama despre această schimbare de percepţie, care în fine investeşte cu încredere capitalismul – însă nu aşa cum este el experimentat în viaţa cruntă de zi cu zi, ci aşa cum se vede de la distanţă, respectiv ‘la capătul tunelului’ tranzitiei, în telenovelele de la tv sau în curtea, apărată de ziduri înalte, a bogatului din comunitate: ‘Of of mor toţi ţiganii / Când apare Leo şi aruncă cu banii // Fac afaceri mari prin ţară / Dar nimenea nu mă doboară // Tiganii vorbesc, vorbesc pe la spate / Că am mercedes tipurile toate / Nu am teamă nici habar / Stiu că nu am adversar’ (Adrian Minune şi Carmen Serban – ‘Tiganii din ţigănie’). Piesa, care apare pe unul din albumele de underground ale lui Carmen Serban şi Adrian Copilul Minune (1996 sau 1997), închinate lui Leo de la Strehaia, un îmbogăţit recent care a sponsorizat albumele celor doi cântăreţi, a fost reluată, într-o versiune simplificată şi cu titlul schimbat (‘Tiganii şi românii’), pe albumul lui Costi şi Adrian, ‘Fără concurenţă’ (2000), cu care manelele au explodat în mainstream. Deja, în această piesă, universul capitalist al manelelor se precizează, anii care vor urma adâncindu-l: protagonistul are ‘afaceri’ şi potenţă financiară, pe care o demonstrează prin etalarea unor simboluri ale prosperităţii (‘mercedes’) şi prin consum ostentativ (‘aruncă cu banii’). In jungla concurenţială a capitalismului, protagonistul este obligatoriu cel mai tare (‘ştiu că nu am adversar’). Invidia şi duşmanii care însoţesc bogăţia sunt de asemenea deja prezenţi (‘se oftică toţi duşmanii’).
Manelele, marginalizate de toate elitele
După o perioadă de acceptabilitate socială (2000 – 2002), în care pe posturile de radio şi pe canalul Atomic Tv puteau fi auzite manelele lui Costi Ioniţă şi Adrian, LA (‘Ochii tăi’ ), Minodora la maxim (‘Intoarce-te-n viaţa mea’), Sweet Kiss (‘Alin, Alin’), Sing Sing BB (‘Auleu inima mea’) Cristina Rus (‘Inima mea bate’), Bairam cu ‘Aladin’ (cu celebrul refren ‘Eu sunt Aladin Aladin/Hai fetito freacă lampa mea puţin’) manelele au devenit protagonistele unor dezbateri care, finalmente, le-au exclus de pe canalele media publice (unde sunt în continuare interzise), radiourile FM şi televiziunile cu pretenţii: ele au fost acuzate de kitsch, în primul rând, apoi de vulgaritate, primitivism, incultură şi promovare de false valori. Practic, manelele n-au avut nici o sansă să devină parte integrantă a discursului ‘cultural’, iritând toate taberele – au iritat atât pe continuatorii moderaţi ai naţional-comunismului, care au perpetuat clişeele purismului arhaizant cu iz de Tezaur Folcloric şi au văzut în manele surse de ‘poluare’ culturală (purtătorul acestui punct de vedere s-a făcut la început George Pruteanu, continuat de campanii gen Mişcarea de Rezistenţă, găzduită de Jurnalul Naţional). Au iritat de asemenea elitele anticomuniste, care, orbite de imaginea mincinoasă a Micului Paris interbelic şi de splendoarea unei aristocraţii interbelice inexistente, vedeau în manele o sursă de prostie agresivă şi periculoasă, ‘manelizarea’ (cum a definit-o Gabriel Liiceanu) dăunând occidentalizării ţării. In fine, manelele ar fi trebuit apărate măcar de elitele rome – dar nici acestea nu au reacţionat, păstrând o tăcere jenată şi preferând să se lase reprezentate de cultura de muzeu a muzicii lăutăreşti, în locul unui fenomen viu, contemporan – dar pe care probabil, la fel ca elitele româneşti, nu-l puteau accepta.
Hiphopul, apărat de elitele progresiste ale momentului
Un alt fenomen, cel al hiphopului românesc, a fost de asemenea (si cam în aceeasi perioadă) protagonistul unor dezbateri care au încercat să-l excludă de pe canalelele media importante, în principal din cauza cuvintelor vulgare care apăreau în versurile unor formaţii ca BUG Mafia, Parazitii, La Familia. Cum acuzele au venit dinspre tabăra conservatoare, toţi cei care se simteau destupaţi şi tineri în spirit s-au simtit datori să sară în apărarea lor (formatori de opinie ca Andrei Gheorghe, scriitori ca Alexandru Vakulovski, revista Dilema şi foarte foarte mulţi alţii – e atât de confortabil intelectual să aperi cauze deja girate de Occident). By the way, în manele NU apar cuvinte vulgare, pentru că maneaua e un gen ‘de petrecere’ care se ascultă în prezenţa doamnelor, domnişoarelor şi copiilor, iar lucrurile deocheate sunt spuse eufemistic: nici cel mai hardcore dintre manelişti, Romeo Fantastick regele sexului, nu le foloseşte .
De ce hip-hop-ul da şi manelele nu
Pană prin 2005, nimeni nu a stat să se gândească la similaritătile tematice izbitor de evidente dintre hiphop si manele, venite din originea lor comună, de muzici ale ghetoului: standardul de cool îl face si-ntr-o parte si-ntr-alta smecherul, băiatul inteligent şi lunecos care învârte afaceri la limita legii; la fel ca în manele, şi în hiphop protagonistul vrea pizde mişto, maşini tari, practicând acelasi consumism de show off. Tot aşa, e la fel de egolatru, la fel exaltă puterea, la fel crede că cel mai important e să ‘get rich or die trying’, e la fel de machist şi ‘mafiot’ ca eroul manelelor; cât despre spaţiul economic de joc – e de asemenea gri, ambiguu.
Si totuşi, în pofida similaritătilor, unul din curente a fost acceptat în circuitul cultural oficial, celălalt nu. De ce: hiphop-ul, ca produs de import occidental, beneficia de o aură cool, pe care manelele, ca fenomen ‘născut şi crescut’ aici nu o aveau; hiphop-ul suna american şi global village – manelele local şi etno, un fel de folclor dubios pe instrumentaţie electronică demodată; hiphop-ul era considerat subversiv si underground – manelele conformiste şi pop (‘Romani pop’ sunt ele definite în literatura de specialitate); hip-hop-ul părea rebel şi progresist (vorbea despre droguri, cenzură) – manelele conservatoare (alcool şi familie nu sună tocmai interesant pentru un tânăr destupat); hiphop-ul, ca produs de import venit dintr-un spaţiu cu ceva cultură politico-econimică şi cu oameni mai conştienţi de propriile drepturi, juca pe mesaj , atitudine şi implicare socială – manelele, care creditau în mod naiv şi cu distorsiuni estice visul american, nu. Eroul din hip-hop este un cool kid, ‘băieţaşul de cartier’, care, în spiritul subculturilor 60’s, nu se insoară (desi are ‘femeie’/relatie stabilă) si nu îmbătrâneste – protagonistul din manele e un bărbat matur şi insurat, mort după nevasta şi copiii lui, conştient că tinereţea se duce şi ‘ne aşteaptă o groapă rece’ ; hiphop-ul, in spiritul acelorasi subculturi 60’s, punea in scenă un conflict intre generaţii din perspectiva unui cool kid (‘Că sunt smecher de bani gata / Nu muncesc la fel ca tata’ – Paranghelia, ‘Nu muncesc la fel ca tata’), manelele nu, intrucât modelul de om e aici adultul cu nevastă si copii; hiphoperul pozează în marginal şi ‘dubios’, ‘băiat rău’ – manelistul nu, pentru că, fiind adult, ţine la credibilitatea normalităţii şi la faţada ipocrită a onorabilităţii şi, în consecintă, vrea să apară ca un român sănătos, parte a plictisitoarei majorităţii.
Consecinţa acestor factori a fost că hiphop-ul, care nu reprezenta pe nimeni (decât marginalitatea discutabilă a puştilor şi studenţilor), a trecut bariera oprobiului elitelor, iar manelele, care se bucurau de o reprezentativitate reală, impunându-se rapid ca muzică a celor mai puţin educaţi, nu.
La început, manelele şi hophopul au mers împreună
Inainte să fie stigmatizate, întâlnirile dintre hiphop şi manele au fost fructuoase şi au condus la realizări foarte interesante – cum ar fi colaborările dintre cea mai importantă trupă de etnohip-hop românesc, Gashka, şi Adrian Copilul Minune (‘Hai tu vino la mine’, ‘Regele pleacă’) sau Brandy (‘Tigănie’, ‘Vorbeşte lumea’) , precum şi splendida ‘Vine Poliţia’ a celor de la Verdikt, fără discuţie una din cele mai puternice piese ale underground-ului românesc. Insoţită de un fundal ritmic lent şi depresiv, piesa preia tonul de lamentaţie al manelelor ‘de insecuritate’, prin vocea unui manelist care joacă personajul unui bişniţar de valută (‘Vine Poliţia şi-mi ia toată marfa/ Si-mi ia dolarii şi mărcile / Ca să-mi facă negre zilele’). Lamentatia din refren e contrapusă, în pasajele recitate, unei filozofii eroice şi devoalate despre ce înseamnă puterea banului, într-o lume complet nesigură şi fără solidarităţi (‘Plăcerea banului îţi fierbe acum în sânge / Nu-ţi pasă de nimic, dar pentru bani ai plânge / Totul e înşelător / Toţi pe tine / Nu mai ţine / Nu mai suporta / Toţi vor să te înţepe / Dar e clar: oamenii au multe feţe / Tu, smenar, ai banu-n buzunar / Te cunosc, asta eşti: un bişniţar’). Cele două curente, în virtutea afinităţilor tematice, păreau făcute să meargă împreună, condiţiile pentru experimente, fuziuni şi clash-uri păreau îndeplinite: manelele ar fi putut de exemplu să vină cu glamul modului de viaţă îndestulat, manelele cu discursul devoalat, ‘pe faţă’ despre ce înseamnă duritatea vieţii în întunecata tranziţie. Nu s-a întâmplat asta.
De ce manelele şi hiphopul n-au mai mers împreună
Hiphop-ul ‘s-a spălat’ şi s-a îndepărtat de ritmurile de manele preferate de băieţii din cartiere, devenind muzică de centru, iar, în partea cealaltă, hip-hop-ul din manele a rămas ca element pur decorativ, prin voci ca duetul Play AJ – care acompania, prin pasaje recitate, pe solişti, dar fără să aducă un contrapunct real la mesajul glam al manelelor. E o iluzie că manelele ar fi sincere, nu sunt sincere, sunt într-un sens ipocrite, aşa cum e viaţa însăşi; ce se ia drept sinceritate este de fapt ingenuitate; nu există în ele intenţia de a ridica vălul despre lucruri şi a le prezenta în lumina lor crudă, nu există acel ‘tre să spun’ al hiphop-ului. Hiphop-ul este într-un sens idealist, romantic, cu pretentia lui la sinceritate totală – în viaţă, oamenii nu au nevoie de sinceritate totală, iar manelele nu fac excepţie de la asta, dând o versiune a lumii care să-i asigure, primordial, coeziunea morală, aparenţa ei necesară de moralitate. Iar aparenţa asta de moralitate afirmă unele lucruri, dar trece sub tăcere altele sau doar le sugerează ‘obraznic’, fără să le devoaleze dedesubturile dubioase: ‘Multă lume când mă vede / Cum fac banii nu mă crede / Zice că-i vreo şmecherie / Sau vreun tun la loterie // Cum fac banii e secret / Poate-i fac pe internet / Ori ii fac la imprimantă / Că-mi vin banii ca pe bandă’ (Florin Salam – ‘Iar am pus-o’). Nu există mitologie a revoltei şi schimbării în manele, ci doar o filozofie a ‘descurcării’ într-o lume care, aşa ‘rea’, ostilă cum e, nu poate fi schimbată – ci doar pusă să lucreze în favoarea ta, dacă eşti ‘şmecher’, inteligent. Dincolo de excepţia Gashka, incercările ulterioare în zona etnohiphop-ului nu s-au bucurat de audienţă, aşa cum s-a văzut din deja citata piesă a celor de la Paranghelia (‘Nu muncesc la fel ca tata’), care n-a prins la publicul de manele; orchestratia era prea americanizată (cu un negativ de la 50cent) iar, la nivel tematic, lucrurile erau spuse prea pe faţă; versuri ca ‘Trimit fetele afară / Si băieţi la prăduială // Banii frumoşi se fac cu fete / Trimite-le afară fără sentimente // Banii trec din mână-n mână / Iar femeile din pulă-n pulă’, treceau mult dincolo de limitele decenţei maneliste. Gashka a respectat pudorile si idiosincraziile genului, intervenind doar la nivel muzical.
Subversivitatea manelelor
Cu toate astea – sau poate tocmai de aceea, pentru că au avut puterea de a rămâne consecvente/de a adânci universul de discurs afirmat la început – la ora actuală, manelele sună mai subversiv decât leşinatul/intelectualizatul hip-hop românesc al momentului. Ele au un fel de încremenire în universul de libertate individuală extremă şi de insecuritate la fel de mare al atât de anarhistului deceniu 9, chiar şi acum când cadrul social a început să se schimbe, să se umple cu resurse şi să capete în fine atât de doritele contururi occidentale, i.e. ‘urbane’. E drept, în manele nu există protest social şi rebeliune, ca în hiphop, dar maneliştilor li se rupe de ‘civilizare’ şi alte obsesii locale – ce-i interesează din Occident e că acolo sunt bani, foarte mulţi bani: ‘Se-ntorc în ţară / Smecherii iară / S-a-ntors în România / Toată şmecheria / Lire sterline / Si limuzine / Uite, uite valuta / Trece graniţa // Asta facem când pe bani ni se pune pata / Mergem dincolo şi dăm câte-un tun şi gata’ (Florin Minune – ‘Au pus-o românii’). Fapt cu atât mai valabil cu cât, după deschiderea graniţelor, maneliştii au perceput Occidentul ca o alteritate ostilă, un spaţiu alienant la care nu s-au putut adapta, fără nici o legătură cu paradisul identitar promis: ‘Am gustat străinătatea / E mai amară ca moartea / Să fii pe acolo străin / Să n-ai milă nici sprijin’ (Robert Calotă – ‘Afară e viaţa grea’). De ce ai nutri sentimente de afecţiune faţă de matca civilizatoare a Occidentului, de vreme ce nu te simţi bine acolo? La timpul prezent, e mai practic să o vezi ca o vacă de muls. Poate că pe undeva şi noi, ca artişti urbani, la fel o vedem, un fel de ‘hai să le facem jocurile corecte politic ca să ne putem plimba pe bursele şi stipendiile lor prin toată lumea’. Diferenţa, dacă într-adevăr aşa stau lucrurile, e că noi ne jenăm s-o recunoaştem – fiindcă nouă, ca tineri cetăţeni ai satului global, trebuie să ne placă intre cei din Occident, trebuie să ne simţim ca peştele în apă în valorile lor. Manelele nu, şi de-asta sunt subversive.
Paraziţii case
După cum observa Bogdan Perdivară, pe albumul ‘Nici o problemă’ (1999), Paraziţii au un vers care relevă că cele două curente, la începuturi, nu stăteau nicidecum în opoziţie – ‘băieţii mei ascultă hiphop şi manea’ (‘Aşa cum vreau’). Dar, după ce Paraziţii a fost adoptată ca trupă ‘paysană’ a elitelor, discursul lor a devenit ‘civilizator’ şi au început să dea în proşti, ţărani şi manele, muzica ‘celor fără creier’. Sunt albume întregi în care se spune un singur lucru, ce proşti sunt proştii, ce ţărani sunt ţăranii etc – discursul de băieti macho, care spun pe faţă lucruri pe care intelectualii subţiri (obligaţi, în virtutea rolului lor civilizator, să joace după regulile toleranţei occidentale) nu le puteau spune – decât aşa, subtil, în aluzii condescendente şi relaxate (care au făcut şi încă mai fac tonul general al revistei Dilema). E drept, băietii erau cam ‘cocalari’ – dar în calitatea lor de ‘cocalari’ au înteles scopul nobil al mesajul civilizator şi, pornind de aici, aveau puterea să-l impună oarecum dinăuntru ca pe un cal troian, i.e. ‘obraznic’ şi cu ‘coaie’. Totul ar fi fost frumos dacă, în calitatea lor de cocalari ‘nobili’, civilizatori, Paraziţii s-ar fi oprit aici – dar băieţii, care aveau o misiune şi un mesaj de transmis, n-au făcut-o şi au ţinut să meargă până la capăt. Prin urmare, ca intelectuali, ne-am râs în barbă când Paraziţii, în calitatea lor de igienizatori ai obscenitătii spaţiului public, s-au luat de ‘proşti’, am continuat să râdem discret când au dat în cocalarii ‘răi’, ne-am făcut cu ochiul când au făcut praf maneliştii – dar ce ne facem cu ei când încep să râdă de ‘ciorile’ care le cântă? Eee, aici începem să avem o problemă. Cam asta ar fi morala afacerii Paraziţii – tăcerile jenate din sală.
De ce avem boală pe manelisti. Un prim răspuns
Evoluţia cazului Paraziţii ridică nişte întrebări suplimentare – nu cumva dăm în manelişti fiindcă ştim că nu mai e ok să dăm în ‘ţiganii’, pe care, dincolo de romanţe burgheze gen ‘Satra’ lui Lotreanu, nu am făcut efortul să-i întelegem aici şi acum, adică în (câteva din) ipostazele lor contemporane? Că nu de ‘cocalari’ şi manelişti ne simtim de fapt ameninţaţi, ci – în calitate de ţară cu probabil cel mai mare număr de romi din lume – de ‘ţiganii’ zilelor noastre şi de o filozofie de viaţă foarte contemporană, expusă in muzica lor recentă? Să nu uităm că, în timpul socialismului, romii – spre deosebire de maghiari, saşi etc – nu au fost recunoscuţi ca etnie în scriptele oficiale şi că, deşi foarte prezenţi, nu au avut dreptul la o identitate ‘oficială’. Poate că de-asta detestăm manelele, fiindcă ne sunt atât de intim-diferite în freak-ul lor gipsy pe care nu am încercat, atât în trecut cât şi în prezent, să-l întelegem, încât succesul lor urias ne-a prins pe nepregătite şi ne-a făcut, cum spune antropologul maghiar Gergo Pulay (via Lucian Boia), să ne simtim ameninţaţi ca ‘o cetate sub asediu’. Insă, judecând după acelaşi succes al genului la majoritarii români, nu mai e deloc clar cât de rome şi de specifice sunt aceste valori recente promovate de manele, valori pe care, ‘pe la spate pe la spate’, le-au îmbrăţisat cu delicii maxime şi majoritarii – semn că ‘vinovatele’ oglindiri reciproce sunt o realitate incontestabilă, in care, parafrazând o vorbă mult vehiculată in cercurile subţiri, ‘nu se mai ştie cine-o dă şi cine-o primeşte’.
Similarităti între România şi Bulgaria
Marginalizarea manelelor de către elite nu este o particularitate românească – este de asemenea reactia cu care a fost întâmpinată chalga, versiunea bulgărească a manelelor. Tot aşa, s-a vorbit de kitsch, vulgaritate, incultură; diferenta e ca în Bulgaria au existat voci din mediul elitelor care, fără să se dea în vânt după chalga, s-au aplecat fără prejudecăţi asupra fenomenului (cum e Maria Statelova, cu ‘The seven sins of chalga’). Cercetatoarea vorbeşte despre un ‘complex balcanic’, în care moştenirea culturală turcească devine ‘partea de umbră’ negată, blamată şi refulată, frâna majoră în calea occidentalizării – de care trebuie să faci orice ca să scapi: chalga este văzută ca una din expresiile acestei moşteniri ‘otomane’ ruşinoase care trage în jos în drumul spre emancipare. Nu altfel au stat lucrurile în cazul receptării manelelor, cu câteva diferenţe ţinând de specificul contextului intelectual românesc. Spun asta pentru că, după 2000, când fantomele ‘neocomunismului’ şi ale ‘vechilor structuri’ s-au estompat în discursul inerţios al elitei, s-au putut vedea în fine adevăratele probleme ale societăţii – anarhia inerentă schimbării de sistem, agravată de politicile timide ale unui stat slab, fără autoritate, corupţia generalizată şi lipsa de reguli a jocurilor economice.
Substituirea ‘lichelei’ neocomuniste cu ‘mitocanul’ capitalismului sălbatic
Când Gabriel Liiceanu vorbea despre manelizarea societătii, probabil, într-un fel confuz, asta avea în vedere. Din perspectiva occidentalizării, problema a fost identificată corect – unde s-a greşit e când s-a operat o substituţie nefastă: duşmanul proletar/securist/neocomunist a fost înlocuit cu altul – nesimţitul/mitocanul/necivilizatul, o chestie cu graniţe extrem de fluide căreia finalmente i s-a spus cocalar, un fel de om recent al ‘capitalismului de mahala’, fără scrupule şi needucat. In acest punct, intervin manelele – fiindcă ‘cocalarul’ a fost identificat prin acest gen muzical, pe care de pildă adolescentul sărac din Ferentari îl ascultă la difuzorul mobilului în tramvai, iar adultul îl lasă să bubuie din masina lui străină; manelele, s-a spus, ii exprimă filozofia de viaţă – ceea ce e, iarăsi, adevărat (însă spaţiul nu-mi permite să fac demonstraţia aici). Dar nu rezolvi nimic spunându-i unui om needucat că e ‘prost’ sau, mai aberant, acuzându-l că e needucat şi că muzica/valorile lui (‘tabloide’ sau ‘de mahala’) sunt greşite. E ceva fundamental distorsionant în abordarea asta, în a refuza oripilat orice formă de identificare şi empatie cu problemele lui. In plus, mai e ceva suspect în povestea asta – înteleg că mizeriile comunismului nu te-au atins, deşi te-ai născut şi te-ai maturizat în interiorul lui; dar, chiar aşa, nici ‘mahalaua’ tranziţiei să nu fi lăsat nici o urmă asupra ta? Cum se poate să traversezi neatins şi pur două realităti lungi şi late şi să te formezi doar pe chestii cărora nu le-ai fost martor (trecutul interbelic sau o ‘Europă civilizată’ aflată la peste 1000 de kilometri distantă? Bizar, în orice caz.
Unde sunt cocalare elitele anticomuniste
E foarte simplu să arăti cu degetul şi să decretezi cu o figură tragică: ‘manelizare’ şi apoi să ridici geamul BMW-ului de cinci stele Siegfried şi să te retragi într-o tăcere îndurerată, spunându-le prietenilor tăi: ‘câţi mitocani în jur, România nu ne merită. Noi suntem o insulă de normalitate într-o mahala balcanică’. Poate pe undeva şi tu eşti cam cocalar, când afirmi asta – maneliştii de pildă, se percep ca invariabil buni, în raport cu lumea care-i ‘rea’ sau prietenii care-s ‘perversi’. Si în cazul elitelor, ‘lichelele’, mitocanii au fost întodeauna ceilalţi, la fel cum pentru manelist ‘perversul’ cu două feţe, ‘şarpele’ cu chip de om e întotdeauna în afară. Nu spun însă că elitele sunt vinovate pentru ceea ce finalmente a atomizat peisajul social în România, provocând o ruptură masivă între clase (manifestată prin dispreţul celor educaţi împotriva celor mai putin educaţi, ‘refractari’ la occidentalizare), spun doar că nu şi-au făcut datoria ca elite – identificând cauza problemei şi ieşind din cercul ei. In fapt, elita s-a lăsat manipulată de acelaşi complex de subdezvoltare care îl bântuia şi pe ‘cocalarul’ ruşinat de sărăcia in care trăieşte, şi pe ‘noul îmbogăţit’, ofticat pe vecinul mai avut: în timp ce maneliştii şi-au rezolvat complexul imaginându-se bogaţi sau etalând o bogătie mai mare decat cea reală, elita a făcut-o izolându-se de ‘pulime’ şi imaginându-se diferită de omul de rând, alcătuită din altă substanţă: ea a fost dintotdeauna ‘europeană’, s-a născut cu calitatea asta, mostenind un Bucureşti interbelic european evident fantasmagoric, ale cărei figuri tutelare au fost Alexandru Paleologu, Neagu Djuvara şi alti ‘boieri’ care au scăpat de flagelul îmbogătirii recente şi al necivilizaţiei ‘de mahala’, de ghetou.
Cum s-a ajuns la ecuaţia manele = prostie
Ca fan al manelelor am urmărit, masochist, cum tot discursul ăsta îndreptat împotriva celor mai putin educaţi a prins tot mai multă substantă socială: rockerii vroiau să le rupă capul maneliştilor, prin comentarii absolut odioase în subsolul pieselor de pe youtube, în care rasismul şi elitismul dedigerat, cumulate, au generat adevărate cockteil-uri molotov de ură (luaţi orice manea, la întâmplare). Radu Paraschivescu a devenit vânzător de bestseller-uri şi formator de opinie prin cărţi de pseudoeseuri (‘Ghidul nesimţitului’) în care imita stilul lui Andrei Plesu (şi retorica acră aferentă, dar cu o notă de angajare/sarcasm inabil în plus), şarjând în tuşe groase ‘mitocanul’ şi ‘nesimţitul’. O mulţime de bloguri şi forumuri au preluat un articol de pop science din Gândul în care se spunea că inteligenţa poate fi influenţată de muzică – Mozart creşte IQ-ul, în timp ce manelele, care merg pe stimuli primari, îl scad. ‘Manele’ a devenit sinonim cu prostie, ceea ce deja indică o glisare nepermisă de semnificaţii. In acelaşi Gândul, editorialistul Lelia Muntean a consacrat două editoriale de un sarcasm discutabil piţipoancei şi cocalarului, caricaturizaţi prin accent tigănesc, ‘Guţă-Vali-Adi: bani, dujmani, lanţ la gât, haine de firmă, pileală, gagici, selecauri, celulare, pumnii mei minte nu are, jmekerie’. Un clip de-al lui Sorinel Copilul de Aur, ‘La culcare, noapte bună’, filmat în clădirea Operei Române, a stârnit în ianuarie 2008 un scandal enorm in presă, folosirea asezământului cultural fiind ‘considerată în toate mediile, nepotrivită şi o ofensă adusă prestigiului artistic al instituţiei’, stârnind reactia furibundă a ministrului Iorgulescu şi a inepuizabilul George Pruteanu. ‘Atlasul de mitocănie urbană’, un volum ilustrat prefaţat de regretatul Neagu Djuvara, a încercat să inventarieze, în limbaj ‘subversiv’ de zoologie aplicată, tipologiile cocalarului; volumul a avut un succes imens. Vară-mea m-a sunat din Sibiu să-mi spună ce carte misto e şi ne-a-pă-rat să mi-o cumpăr; e aşa de confortabil să vezi cocalarul doar în celălalt – şi aşa un exercitiu de automăgulire să te vezi diferit de ‘pulimea’ (cuvânt din underground-ul 90’s al elitei) care se expune la mall – de parcă tu urbanul din clasa de mijloc nu te arunci ca nehalitul când dai de superoferte la Viena, de parcă tu hipsterul patetic de OTA nu vrei să epatezi cu ţoalele alternative care ti-au mâncat o jumătate de salariu (‘Oamenii de aici sunt la fel ca la Munchen, uneori chiar mai fancy si mai cu gust decât acolo’, spunea prin 2005 patronul localului OTA). E drept, vară-mea, la fel ca hipsterul de OTA, nu a fost vreodată fan de manele – e, in schimb, fan de house. Dar houserii, in mediile gen OTA, au ajuns de asemenea să fie asimilaţi cu ‘cocalarii de Bamboo’ sau ‘de Dorobanti’; despre rockerii old school se spune de la jumătatea deceniului că sunt ‘mai cocalari’. In România, orice salt de status, orice proiect de emancipare personală trece printr-un stagiu intens de ură de sine, proiectată obligatoriu în afară, asupra entitătii misterioase numite cocalar.
Noile elite de stânga, clone mai subtile ale vechilor elite anticomuniste
Să nu ne amăgim: noile elite, autodeclarate de stanga, sunt doar niste clone mai subtile ale vechilor elite. Ok, nu mai vorbesc de Bucureşti ca de Micul Paris, ci, pornind de la un articol apărut pe un blog de travelling al NY Times ca de Noul Berlin – dar, chiar pornind de aici, e clar că complexul de subdezvoltare ii bântuie şi pe ei. Maneliştii achizitionează haine de firmă, pizde mişto şi mobile scumpe ca să-l rezolve – noile elite consumă mentalităti recente şi gadgeturi tehnologice de ultimă oră ca să scape de el: macintosh-uri, vegetarianism, ecologie, clubbing de avangardă, activisme. Or, e clar că manelele, cu nota lor jalnică de prosperitate constituită din termpane albe şi laminat de plastic nu au ce căuta în ecuaţia asta; şi-ar găsi locul, probabil, dacă maneliştii s-ar lăsa băgaţi în clişeul bietilor romi care trebuie ajutaţi, al dezadaptării şi restul – pe scurt, dacă ar intra în clişeul săracului dezadaptat şi deci inofensiv, aflat într-o pozitie de inferioritate imposibil de depăşit; însă maneliştii se încăpăţânează să practice o retorică a parvenitismului cu iz ‘balcanic’, să facă apologia banilor şi a puterii afirmate agresiv – pe scurt, să fie ‘cocalari’.
Cultura urbană nu vrea să fie cool balcanic, vrea să fie copia adibas a Berlinului
E clar că şansa Bucureştiului de a se impune cultural e acela de cool balcanic şi nu de copie adibas a Berlinului – că manelele, promovate, ar avea infinit mai multe şanse să facă o scenă alternativă convingătoare decât minimalul sau mai ştiu eu ce contrafacere occidentală de maxim rafinament. La nivel de discurs, mai nou toată lumea subţire a noii generaţii e de acord că manelele sunt ok – dar de fapt nimeni, nici chiar DJ Vasile, cel mai cunoscut nume pe scena de balcanic cool, nu mişcă un deget să le promoveze; lăutăreasca da, jos pălăria – manele parcă mai bine nu. In toamna lui 2009, am încercat să dau un party de manele şi balcanic cool – am fost refuzat de OTA, MNAC, Traian 42; ok, un răspuns ar fi că cine e şi pulică ăsta de-şi imaginează că poate să dea party la noi. Până la urmă am ajuns în El Comandante (un local mai mainstream, cu acelasi touch închipuit de stânga – Che Guevara), sugerând că s-ar putea să pun şi ceva manele; când asta s-a întamplat, mi-au închis party-ul desi era ascuns la 30 de metri sub pământ şi doar invitaţii mei erau martori la ce se-ntamplă (‘clubul nu vrea să-şi asocieze numele cu manelele’, mi s-a explicat). Cel mai distractiv a fost pe 1 decembrie a.c. la un party ‘conspirativ’ de strângere de fonduri pentru Cauza Verde, cu parola ‘miscarea verzilor’. In spiritul curcubeului tolerantei, party-ul avea si un mic concept – fiecare să vină de acasă cu o piesă de suflet pe care să o playeze la chef (preferabil din zona gipsy, raggae si incă ceva). ‘Chiar orice?’, am intrebat pe facebook, ‘sigur – doar să nu aibă mesaj fascist’, mi-a răspuns convinsă celula organizatorică. Participantii, vizibil intelectuali, nu prea arătau a oameni de pe care să scoti bani – au tras de-o bere si la 11 s-au cărat să prindă metroul. Dar asta nu era treaba mea; am băut, m-am distrat, a fost minunat – si cand, deja beat si cu chef, am dat să-mi pun maneaua, DJ-ul mi-a zis să nu fiu ‘ţigan’ si să nu-l mai hărţuiesc, ‘e party-ul meu, m-am chinuit să adun lume, de ce mi-l strici?’, a suspinat el rugător.
Stânga verde nu vrea manele
Până în 2005, urbanii erau antimanele pe faţă – după aceea, pentru că au virat spre stânga de fitze, au dat-o din ce în ce în ce mai subtilă şi mai ambiguă; ceva îmi spune că conotaţiile negative asociate cuvântului cocalar (la origine un subgrup de romi, cum sunt căldărarii, ursarii etc) e opera urbanilor. Reţin miştourile nesfârşite, materializate într-un suvoi gâlgâitor de parodii ‘urbane’, făcute asupra unui amărât care a postat pe youtube un clip în care, ofticat, vroia să le demonstreze ‘duşmanilor’/prietenilor răuvoitori din ţară că o duce bine în Spania, lăudându-se cu un ‘Audi A seiz cu climă bizonică’ (‘o dar ce este aceasta?… incredibil, un Audi A Seiz… dar cine este proprietarul, ale cui sunt actele masinii?, ia sa vedem…’). Clipul e celebru, a făcut furori între destupaţii români, care, cum am spus, au consacrat nenumărate parodii filmuleţului ce mi se pare de o supremă ‘mitocănie’ e ca tu, om deştept şi cu scoală, să-ţi baţi joc de un om mai puţin educat, pe scurt, să faci misto narcisist de ‘proşti’ ca, printr-un efect întors, să scoti în evidenţă ce spiritual şi inteligent eşti. Opoziţia, pentru noua inteligentsie, s-a făcut (cam pană prin 2008) intre o proaspătă clasă de mijloc, ‘urbanizată’ si fără ‘sechelele comuniste ale vechilor generaţii’, si cocalari, mai exact intre minciunica autoflatantă a unei tinere clase de mijloc ‘occidentalizate’, ‘agresată’ de o masă aculturată de brute semirurale – după cum s-a văzut din campania ‘Români, să dăm Mozart la tot cartieru’!’, din 2006, in care un grup de activisti urbani hâtri din Timisoara a incercat să răspundă cu aceeasi monedă cocalarilor care isi ascultau manelele la sonor maxim. Omagiu (in 2005 sau 2006), revista de vitrină a culturii urbane grupate în jurul Muzeului Naţional de Artă Contemporană, cel care se desparte razând postmodern şi relaxat de trecutul comunist, a bătut şi el pula finuţ de cocalari, într-un articol-pictorial făcut pe litoral, în care aceştia apăreau ca ‘nouveau riche’, fiind caricaturizaţi prin celebrele lanţuri de aur, ceafă groasă etc. In avangarda retoricii care caricaturiza cocalarii a fost, în 2005, un site foarte cool&urban, www.gigel.org, cu miştouri relaxate&finuţe; ulterior, a apărut ‘cocalari şi printzese’ (http://cocalari.com/), care era tot aşa pe nota de-asta de mişto mai light, dar cu o notă de sarcasm în plus; apoi ideea a disimilat în mainstream prin site-ul www.pitzipoanca.org – si, când ideea a ajuns pe mana Jurnalului Naţional, s-a mai văzut doar ura. www.metropotam.com, un site de evenimente cool şi life style urban (motto-ul lor e ‘urbanizează-te’), a ajuns cam la spartul targului, dar tot nu s-a putut abţine să nu consacre, în mai 2008, o pereche de articole tipologiei cocalarului şi piţipoancei , relativ moderate ca ton (tema vindea, chiar dacă începea să fie clar că nu e chiar ok din punctul de vedere al eticii urbane să o mai exploatezi). O capodoperă târzie de wannabe şi de luciditate închipuită este o scrisoare deschisă adresată, în iulie 2010, de echipa de artişti tineri ai Bucharest Bienale (codirectorul Răzvan Ion, Eugen Rădescu şi altii) ministrului culturii cu ocazia tăierii unei părti din stipendiile pentru arta contemporană, ‘o decizie politică amputată moral şi demnă de dispret’; retorica, de un sarcasm scăpat de sub control, este delicios de grandomană (‘organizaţia noastră, considerată una din cele mai importante din Europa, în zona de artă contemporană’), un fel de turbo Liiceanu (i.e. de cocalarism care nu-şi vede bârna din ochi), cu aceleaşi obsesii elitiste de cetate sub asediu, ameninţată de ‘promovarea non-valorilor și manelizarea tuturor actelor de creație responsabile’.
Manelele, în pierdere de audienţă
Ei bine, se pare că, în fine, stigmatizarea manelelor a început să dea rezultate. Mai nou, băietii din Ferentari se uită urât la tine dacă le spui manelişti, insistând că ei preferă muzica lăutărească şi că manelele sunt ‘aşa, doar de bairam’. Cel mai respectat lăutar de manele, Florin Salam, nu mai vrea să fie numit manelist, iar Dan Bursuc, creierul industriei muzicale rome, vrea ca de acum înainte manelele să fie numite muzică de petrecere si, ascultând de cei care consideră versurile pieselor de gen ‘jalnice’, inculte şi vulgare, declară că s-a orientat spre poeţi profesionişti, ‘oameni de specialitate’ ca Vadim Tudor. Un poster cu Lele, ultima descoperire a lui Bursuc, îl arată pe băieţel citind dintr-o carte a bardului, cu cotul sprijinit pe tomuri ale acestuia (printre care şi ‘Europa creştină’). Insă ceva – cum ar fi de exemplu referinţa la Obama, în piesa titulară a albumului (‘Muzica în sânge’) – îmi spune că Dan Bursuc, unul din cei mai inteligenti oameni din show-bizz-ul românesc, doar joacă sarcastic umilinţa, ca să provoace şi să obţină atenţia mass media, i.e, publicitate pe gratis pentru albumul ultimei sale descoperiri (un fel de ‘ok, atâta mi-aţi repetat că manelele-s cretine că am ajuns să vă cred; preferaţi atunci să mă îndrept spre un om de cultură adevărat, cu poezii fără vorbe proaste, aşa cum e domnul Vadim’?). Nu s-ar putea spune însă că, pe undeva, nu am merita această reacţie, diabolic de bine ţintită, a producătorului.
In fapt, toate aceste reacţii venite din interior dau seama despre debutul unei crize a industriei muzicale a manelelor. Deşi au făcut mult timp mainstream-ul, manelele se află în pierdere de public, tot mai multă lume tanără orientându-se spre house, gen care a detronat manelele de pe poziţia 1 a audienţei muzicale, în rândul tinerilor. Sau poate că procesul, cu sau fără izolarea manelelor, e oricum inevitabil, întrucât lumea tanără se americanizează prin forţa lucrurilor. Incercarea de a ţine pasul cu timpurile forţează genul să se americanizeze şi ‘reformeze’ dinăuntru – o parte din manele au început să sune mai dance, house, raggae(ton), raggae dub, r&b, funk, world music (gen Bregovic) şi mai ales europop (gen Eurovision) etc. Genul, aşa cum a fost el definit muzical in anii 90 – 2000, pare să intre în disoluţie.
Excepţiile
Singurul reprezentant al elitei care a încercat să spargă cercul închis al stereotipurilor asociate manelelor a fost antropologul Vintilă Mihăilescu. Articolele, cu rol de pionierat in domeniu, evită tonul condescendent al revistei unde au apărut (Dilema), tratând manelele cu seriozitate. O acţiune cu iz activist a fost făcută, în 2005, de neobositul Cristi Neagoe, care, în două numere consecutive ale Suplimentului de Cultură (aici şi aici), a făcut un dosar in care a adunat opinii manele-friendly, aparţinând unor intelectuali ca Andrei Oişteanu, Florin Dumitrescu, Cosmin Manolache, Bogdan Perdivară şi alţii. Cea mai serioasă aprofundare publică a fenomenului a fost făcută la Muzeul Tăranului Român anul trecut, in cadrul Conferintelor de la Sosea, printr-o discuţie la care au participat antropologi, etnomuzicologi, istorici si antropologi; dezbaterea a asezat in fine intr-un cadru academic discutia despre manele. Insă la MTR intre timp s-a schimbat echipa managerială si au intrat alte proiecte pe rol. La sfarsitul anului trecut, Centrul Naţional al Dansului a găzduit un party cu manele, făcut de lăutari din Ferentari – cu un succes neasteptat in randul hipsterimii. Party-ul a fost sustinut de un tanar ong rom fara prejudecati, Reteaua Nationala a Tinerilor Romi http://rntr.comli.com/, semn ca lucrurile, in randul noilor elite rome, se schimba. Insă CNDB se află la un pas de a rămâne pe drumuri, în urma lucrărilor de reconsolidare a clădirii Teatrului Naţional. Vestea bună e că Cristi Neagoe n-a făcut încă cancer.
Exotizarea cocalarului
Si totuşi, nu se poate nega ca percepţia negativă asupra manelelor nu s-ar mai fi relaxat, cam din 2009 încoace – de fapt s-a relaxat ‘panica morală’ şi mentalitatea de cetate sub asediu vizavi de chestiune (schimbare marcată priin replici ca ‘nu ascult manele, dar cred că sunt ok’, link-uri cu manele amuzante, discuţii despre micile exotisme&curiozităţi ale industriei maneliste etc). A contribuit la asta atât sentimentul de securitate pe care l-a dat plasa de siguranţă a UE, cât şi interesul occidentalilor faţă de manele, care occidentali s-au arătat relativ dezinteresaţi de ceea ce am încercat să scoatem în faţă (ţradiţiile româneşti, arta adibas a urbanilor gen poneiul roz). In februarie anul trecut, Sorinel Copilul de Aur a fost protagonistul unui documentar al canalului franco-german Arte, în cadrul celei mai trendy emisiuni a postului, ‘Yourope’. Lele, descoperirea lui Dan Bursuc, a devenit, împreună cu şeful său, protagonistul unui scurt metraj, ‘Muzica în sânge’ care a fost selecţionat la Cannes-ul scurt-metrajelor, Festivalul de la Clermont. Un album de francezi în 1997 cu necunoscutul Nicolae Guţă – pe atunci vedetă doar în jurul Petroşaniului – a prins un prestigios loc 4 într-un top Le Monde al celor mai bune albume de world music ale deceniului.
Pornind de aici, presa a început să pună surdină retoricii antimanelele, iar urbanii au început să le privească cu ochi mai binevoitori (în special partea mai lăutărească improvizatorică de tip ‘raggaeton’, reprezentată de Florin Salam). La această schimbare a contribuit si faptul că vechea jucărie a clubbingului s-a văzut tot mai puternic concurată de una cu miză etică, a activismelor – ecologiste, în primul rând, dar şi prominorităţi (gay si romi). Succesul recent al party-ului de la CNDB semnalează că manelele au şanse să intre pe orbita unui gen de cool urban – însă, din nou, termenul cheie nu e cocalar, ci rom. Din păcate, interesul care se profilează-n această zonă nu funcţionează prin identificare (‘ascult manele pentru că am crescut cu ele şi mă reprezintă’), ci prin exotizare (‘(mă interesează manelele pentru că sunt rome şi deci exotice’). So, what’s next? Exotizarea cocalarului?
Suntem epifenomene ale complexului de subdezvoltare
All în all, ce vreau să spun cu articolul ăsta e că pe toţi ne bântuie acelaşi complex de subdezvoltare de Lume a Treia, că suntem expresii, epifenomene ale aceleiasi ruşini bazale de care vrem, cu disperare, să scăpăm – doar că-i dăm solutii diferite, în funcţie de nivelul de educaţie şi cultura în care ne-am format. Insă nimeni nu găseşte curajul de a-l asuma, aruncând tot timpul în afară, asupra celorlalţi, chestiile negative de care vrea să scape. Maneliştii îl rezolvă imaginându-se deja bogaţi sau devenind bogaţi wannabe – iar datul la gioale, ţepele, sunt aruncate asupra ‘duşmanilor’ sau falşilor prieteni; vechile elite l-au rezolvat, întâi, imaginându-se dizidenti, în afara jocurilor din sistemul trecut şi deci impecabili din punct de vedere etic – şi aruncând ‘sechelele comuniste’ asupra ‘lichelelor’ securiste sau activiste de partid, iar ulterior, când capitalismul românesc a luat forma ‘capitalismului salbatic’, imaginându-se central-europeni, continuatori ai unei tradiţii culturale prestigioase ce a luat forma mitului Micului Paris interbelic – şi aruncând, în consecinţă, partea ruşinoasă a lipsei de civilizaţie asupra ‘mitocanilor’, noii îmbogăţiti sau săracii din mahalale semirurale care, uitându-se la Taraf Tv şi la vedetele din Libertatea, visează la bogăţie, în loc să asculte simfonii pe Radio România Muzical. Noii stângişti wannabe îl rezolvă imaginându-se occidentali, sincronizaţi cu tot ce se întâmplă în avangarda culturii anglo-americane, ca şi cum ar fi deja de acolo, şi proiectând chestiile uncool asupra cocalarilor; invariabil, comparaţiile se fac cu Berlin, Londra, New York, Tokyo în locul comparaţiilor de bun simţ făcute cu capitale din proximitatea geografică şi economică (Sofia, Zagreb, Budapesta, Istanbul etc); activismele ‘tinerei clase de mijloc’ nu sunt interesate să afle cum au depăşit alte state emergente, cu o istorie asemănătoare, obstacole similare. Impresionanta cresterea economică a Turciei (devenită deja a 17a economie a lumii), care. pe timp de recesiune, a reusit o crestere economică impresionantă de 7% , dublă decat a Germaniei (3%), campioana comunitară a cresterii economice, i-a lăsat rece pe urbani – caci, nu-i asa?, ce anume am putea invăta, noi, snobii occidentalizatii, de la o specie si mai ‘retardă’ de cocalari, cu muzici chiar mai proaste decat ale noastrei?
Pragmatismul agresiv, realismul blazat şi individualismul cinic (care însă nu atinge ‘realitatea ultimă’ a familiei) al cocalarilor români au devenit uncool in mediile urbane fiindcă ne amintesc ceea ce suntem cu adevărat şi de unde venim, că suntem calici din Est intraţi de curând pe o curbă emergentă şi, prin urmare, o ţară încă low budget, care nu-şi permite activisme ecologiste pe picior mare, automobile pe curent, mâncare bio, acţiuni caritabile făcute la mama dracului în Antilele Olandeze. Disparităţile sat-oraş, carenţele învătământului rural, abandonul scolar, lipsa infrastructurii, noul cod al muncii şi mai ales migraţia economică a românilor care în cele mai multe cazuri se duc afară la slujbe mult sub calificarea lor reală etc., toate astea sunt neesentiale, e mai important să iei atitudine faţă de dispariţia micilor plantaţii de cafea din Antilele Olandeze, să sabotezi Nestle şi Mc Donalds, să faci duminica tururi ecocicliste. Agenda activistă a clasei de mijloc românesti contează mai mult prin efectul ei terapeutic şi sentimentul estetic de occidental – decât prin rezultate practice.
Cocalarul, brand de ţară
Insă, indiferent ce am vrea, inhibaţi ca ţăranul în casa boierului, să demonstrăm, nu urbanii plecati in excursii psihedelice la Berlin sau falangele emigrante de doctori şi informaticieni din Canada se văd ca imagine a românului tipic, ci ‘căpşunarii’ in trening care ascultă manele şi coboară in şlapi din maşini scumpe. Imaginea asta, atât de reală in adevărul ei statistic, s-a lipit in afară ca stereotip despre români şi e greu de crezut că ceva ar putea s-o dezlipească curând.
Ceea ce nu e neapărat nedrept. Parvenitismul şi reperele valorice occidentale învătate din mers sunt realitatea în care trăim cu toţi – inclusiv elitele, chit că nu recunosc; cu toţi am iesit dintr-o ţară închistată într-unul din cele mai autiste sisteme socialiste din Est, o ţară care, mai mult de un deceniu după căderea comunismului, a fost ţinută în carantină de vecinii ei bogaţi de la Vest – prin urmare, de unde atâta ‘transparenţă’ şi ‘cultură critic-liberală’? De unde atâta ‘civilizaţie urbană’, într-o ţară agrară in care orasele au fost populate semnificativ abia cu 30 – 40 de ani în urmă, de bunicii sau părinţii urbanilor de azi? Să nu mai vorbim că şi pentru sărac şi pentru bogat acum e mai bine economic şi e omeneşte să vrea mai mulţi bani. De asemenea, e de inteles să vrei să te spargi în bani după ce ai stat peste 20 de ani cu foamea-n gât, tot aşa cum nu văd care e problema cu faptul de a fi ‘îmbogăţit recent’ – venim dintr-o societate, cea comunistă, în care clasele din interbelic ((oricum fragile si vai steaua lor) au fost făcute varză si reconfigurate după alte principii, mecanice şi mai egalitariste, iar mobilitatea socială de acum, i.e. parvenirea, e un lucru foarte frumos. In plus, nu toţi am avut şansa elitelor de a ocupa poziţii cheie în sistem care să ne permită să ne protejăm de insecuritatea oribilă a vieţii în deruta tranziţiei sau să privim superior la cum – după ce s-au deschis graniţele Schengen – se chinuie ‘pulimea’ să iasă din rahat, rupându-şi spatele în construcţii în Spania şi Italia ca să işi cumpere un Audi cu ‘climă bizonică’ cu care să se laude-n concediile petrecute acasă la ţară. E de inteles să etalezi chestii când atâta vreme ai fost privat de ele, e firesc să fii mai agresiv după ce peste 20 de ani de recesiune ai luptat, închis în ghetoul tău de 23 de milioane locuitori, să pui mâna pe resurse tot mai limitate, e normal să fii mai sălbatic şi ‘necivilizat’ când vreme de zeci de ani te-ai zvârcolit în mizeria ta de păduche complexat din Estul Sălbatic si nu ti s-a dat voie să-ti atingi fratele ‘civilizat’ din Occident. De asemenea, de ce ţi-ar fi ruşine că eşti smecher şi mai lunecos? La urma urmei nu e chiar atât de simplu să aderi la etica occidentală a capitalismului – iar smecheria si tupeul pot fi citite, in aceeasi logică liberală occidentală, ca ‘creativitate’ si ‘determinare’; in plus, nu avem nici banii, nici stabilitatea şi nici plasele sociale de siguranţă ale altora, iar peste 10 de ani de derută, spaime sociale şi insecuritate n-au cum să nu lase in urmă o neîncredere bolnăvicioasă în oameni – dar si un cinism în ultimă instanţă sănătos. E absurd să te raportezi atât de obsesiv la Bruxelles si la un Occident cu care ai afinităti limitate, in loc sa te uiti mai atent la state emergente din vecinătate, cum ar fi Turcia, adevărata capitală a regiunii si, pe timp de criză, model de reusită economică – sau, de ce nu?, la Rusia, unde ceea ce noi numim ‘cocalari’ sau ‘noi imbogăţiţi’ au fost botezati, admirativ, ‘glamur’.
Suntem cocalari cu toţi, asta e brandul nostru de ţară emergentă, obişnuiţi-vă cu ideea.
Cât despre elitele mai vechi şi mai noi, vorba unui amic – ‘unde vă credeţi? mai dă-vă şi-n pula mea’.