Un tragic accident aviatic a avut loc zielele trecute în Ucraina. Cum este firesc, ne întrebăm ce a putut cauza o asemenea tragedie. A fost o rachetă trasă intenționat sau o defecțiune a aparatului de zbor? Dacă a fost o rachetă, cine a tras? Ceea ce este absolut halucinant în războiul ipotezelor incriminatoare declanșat de aceste întrebări este faptul că acum nu mai contează că au murit oameni, ci mai ales cum putem să obținem avantaje din asta. Tot spectacolul mediatic al ultimelor zile seamănă cu o sărbătoare a devorării cadavrelor. Mai trist este că în această eră a hiperinformatizării se abadonează orice standard de deontologie jurnalistică. Încă din anul I stundeții la jurnalism învață că orice informație trebuie verificată din cel puțin două surse. Că nu ai voie să difuzezi doar puncte de vedere care avantajează doar una dintre părțile aflate în conflict. Or, ce vedem noi la televizor? Avem aici[1] doar unul dintre numeroasele exemple în care:
– Se prezintă ceea ce pare a fi un dialog între separatiștii pro-ruși și ofițeri de informații ruși.
– Se prezintă ceea ce par a fi niște reacții de bucurie la doborârea avionului cu civili deasupra spațiului controlat de separatiștii pro-ruși.
Cum e posibil să nu-ți pui problema că nu poți verifica acele informații? Cum este posibil să nu te gândești că acele dialoguri și presupuse reacții sunt oferite publicului de guvernul ucrainian care are tot interesul să arunce vina asupra separatiștilor? Toate școlile de jurnalism, fie că e vorba de educația academică, fie că e vorba de educația informală pe care tinerii o primesc la locul de muncă[2], atrag atenția asupra faptului că orice jurnalist trebuie să fie extrem de suspicios cu informațiile primite. Jurnaliștii trebuie întotdeauna să se întrebe: cine are de câștigat dacă eu difuzez aceste informații? Pe cine avantajez dacă dau publicității aceste lucruri? De aceea mă întreb și eu retoric: oare jurnaliștii Realitatea TV sau ProTV[3] s-au întrebat vreun moment pe cine avantajează de vreme ce:
– Difuzează informații oferite de o tabără a conflictului din Ucraina, respectiv guvernul ucrainian pro-occidental, (presupuse discuții dintre separatiști și ofițeri de informații ruși) fără a avea posibilitatea de a verifica veridicitatea lor. În treacă fie spus, nici măcar nu pot verifica ceea ce difuzează.
– Difuzează doar punctele de vedere ale serviciilor de informații americane ca și cum ar fi purul adevăr izvorât din cele mai nobile intenții.
– Difuzează imagini emoționante cu rudele victimelor și apoi acuzațiile lansate de guvernul ucrainian împotriva rușilor
– Difuzează imagini cu strângerea cadavrelor și apoi, apelul unei mame către Putin să îi trimită copiii acasă.
Suntem încă foarte departe de a afla ce s-a petrecut cu adevărat cu victimele catastrofei aviatice din Ucraina. Dar ceea ce ne va îndepărta și mai mult este abandonarea, voită sau nu, a oricăror standarde deontologice ale relatării jurnalistice. Se tratează chestiuni de maximă complexitate ținând de politica internațională cu o credulitate de-a dreptul suspectă. Eu înțeleg că în România există puternice simpatii pro-occidentale. Înțeleg că mulți dintre noi doresc și cred sincer că Putin este responsabil pentru toate relele din lume, că Rusia este imperiul răului care odată nimicit ne va aduce fericirea eternă. Dar ca junalist nu ai dreptul să ai asemenea viziuni simpliste și naive asupra politicii internaționale. Vei sfârși prin a fi un instrument în războiul manipulării declanșat de ambele tabere și, în cele din urmă, vei lucra împotriva publicului tău, nu pentru el.
Ceea ce spectacolul media din ultimele zile ne arată este un lucru altminteri banal: progresul tehnologic nu conduce la progres social. Avem mijloace sofisticate de interceptare și difuzare a informației. Dar nu ne servește la absolut nimic! Asta pentru că nu avem o dezbatere autentică despre modul în care trebuie reglementată presa și informația în genere. Pierduți într-o mare de informații neverificate și neverificabile (cum pot eu să știu că acele dialoguri sunt ceea ce se pretrinde că sunt) vom sfârși prin a ne situa tot mai departe de realitate. Și asta pentru că mijloacele sofisticate de informare și comunicare în masă sunt exact ceea ce ne spune numele lor: mijloace, adică unelte. Dacă nu avem o dezbatere cu privire la modul în care trebuie reglementată utilizarea lor, nu ne folosesc la nimic. Sigur, îmi veți reproșa că doresc limitarea dreptului la liberă exprimare. Nimic mai departe de intențiile mele. Nu e liberă exprimare când difuzezi informații neverificate și punctele de vedere ale unei singure tabere. Nu e liberă exprimare când prezinți doar ceea ce declară tabăra pe care o simpatizezi. Fiindcă în aceste condiții basmul pe care îl scrii respectă întru totul structura narativă a Scufiței Roșii:
Niște cetățeni nevinovați (Scufița Roșie) s-au urcat în avion și lupul cel rău (Vladimir Putin) a tras în ei și i-a omorât. Or, concluzia e una singură: să vină vânătorul să-i răzbune!
Acest nivel rudimentar al analizei nu poate fi depășit decât prin prezentarea unor puncte de vedere mai nuanțate și mai lucide cu privire la intențiile marilor puteri. Dar, ne place sau nu, piața informației lăsată de capul ei, nu ne poate duce singură în direcția asta. Prin urmare, cred că avem nevoie de dezbateri foarte serioase cu privire la rolul CNA-ului și a reglementărilor mass-media.
Un alt aspect foarte problematic privește portretizarea victimelor accidentului întrucât aici se depășește cea mai joasă limită a ridicolului. Doi studenți la medicină au murit în accident. Reporterul o întreabă doamna rector a universității în care cei doi învățau: “Erau studenți buni! Da, vă pot spune că erau buni.”[4] Cam cât de penibil poți să fii să pui asemenea întrebări? Ce relevanță au? Care e presupoziția latentă? Că dacă erau slabi la învățătură nu aveam voie să-i regretăm? Insistând asupra carierelor strălucite ale celor care au pierit în accident se subliniază, voit sau din pură obtuzitate, altceva: iată oamenii buni și puri, simboluri ale civilizației ucise cu sânge rece de o mână de barbari. Concluzia: acești barbari trebuie să fie la rândul lor uciși (cu mai mult sau mai puțin sânge rece). Or, dați-mi voie să cred că orice viață e valoroasă în sine.
Închei această analiză prin a face o mărturisire. Am scris aceast articol în primul rând pentru că mă simt într-o oarecare măsură responsabilă pentru ceea ce se petrece actualmente în presa românească. Am predat ani de zile la facultăți de stat și particulare etică mass-media, tehnici de informare și comunicare, introducere în științele comunicării, etc. Degringolada actuală este din presa noastră mi se datorează cel puțin în parte, și mie și colegilor mei profesori la facultățile de profil, oricât de trist ar suna. Probabil că o sursă a schimbării este legată de de rolul și locul pe care le oferim deontologiei în planurile noastre ce învățământ.
[1] http://www.realitatea.net/jurnale.html#emisiune18Iulie2014-1800
[2] Aici e o întreagă discuție. Multă vreme în România s-a considerat că n-ai nevoie de școală să devii jurnalist, ci doar de talent. Adică mama natură era unica responsabilă a înzestrării unui tânăr cu atributele necesare pentru a deveni un bun jurnalist. De aceea mulți s-au specializat după Revoluția din 89 direct la locul de muncă.
[3] http://stirileprotv.ro/stiri/international/catastrofa-in-ucraina-2.html
[4] http://www.realitatea.net/jurnale.html#emisiune18Iulie2014-1800