Pornesc de la două întrebări legitime puse în ultimele zile în legătură cu protestele din Piaţa Universităţii. Una îi aparţine lui Florin Flueraş care se întreba de ce refuză media să preia şi pancarte precum cele scrise de el şi de prietenii lui:
Într-una din zile un om de televiziune ne-a spus să plecăm din cadru pentru că mesajul nostru “e foarte mișto, dar crede-mă, oamenii nu-l inteleg” (mesajul era “noi suntem sfârșitul lumii voastre FMI, RMGC, BCE, FED, Guverne, Jandarmerie, BOR).
O altă întrebare vine din partea matematicianului Liviu Ornea (aici) care se întreba unde vede Rogozanu anti-sistemul şi anti-capitalismul de care vorbeşte la televizor. Omul a fost în piaţă şi a văzut alt tip de mesaje. Mai ales anti-Băsescu, dar nu anti-sistem. Aşa cum, compară el, mesajele din 89 erau mai mult anti-Ceauşescu, decît anti-comunism. Asa şi acum: Jos Basescu e mai mult decît jos sistemul.
Aparent, Ornea şi Flueraş se bat cap în cap. Unul se plînge că anti-sistemul nu se vede deşi există, altul spune că nu există deşi i se spune contrariul. Ei sînt expresia celei mai profunde contradicţii în piaţă. Dar şi al unei unităţi de acolo. Unul vrea să se vadă ce există. Altuia nu-i vine să creadă pînă nu vede clar articulat ceva ce nu poate fi la început aşa de clar şi articulat. Starea de “indignare” e încă în logica negocierii democratice, nu e violentă.
Tot insist asupra momentului iniţial de declanşare a revoltei. Domnul Arafat a fost terfelit de preşedinte. De acord, a contat mult momentul. Dar a contat şi critica anti-privatizare a lui Arafat. Cineva cu maximă credibilitate din establishment a ieşit şi a spus că e împotriva privatizării. România, ca şi mainstreamul politic în toată jumătatea noastră de lume a avut aceleaşi obsesii în ultimele două decenii. Refrenul hegemonic a fost contrazis. Ceva important s-a rupt. Numai că e încă undeva în profunzime. Flueraş are dreptul să se plîngă că nu-i e expus mesajul, dar îl înţeleg şi pe omul de la TV care-i spune că e prea subtil. Pentru că o critică a sistemului, ba chiar o simplă privire de la egal la egal a Vestului este deja un “radicalism”. Da, media mainstream va oferi întotdeauna mesajul călduţ, digerabil rapid. Aşa funcţionează, e un mecanism complicat de expresie a puterii financiare şi politice. Complexitatea însă ne mai poate ajuta să găsim breşe.
O anecdotă. Am fost cu grupul Criticatac la Braşov, vineri seara. În timpul discuţiei, Gabriel Chindea pune problema în aceşti termeni: ne tot plîngem de incompetenţa conducătorilor locali, dar de ce nu învăţăm să observăm deficienţele grave ale unor autorităţi transnaţionale, precum agenţiile de rating. Pînă în momentul acela, fusese linişte, stînga era acceptată cu criticile ei, fără mare deranj. Cînd însă Chindea a atins problema complicată şi esenţială („internaţionalitatea” protestului, faptul că nu poţi striga doar împotriva realităţilor ţării cînd ea e cuplată la toate aparatele de supravieţuire externe), cîteva voci s-au ridicat imediat să distingă între incompetenţa de la noi şi incompetenţa în general (ăia fură deştept, noi sîntem doar incompetenţi). Cam la fel, există o majoritate care crede că noi cu un „capitalism românesc” am avea probleme, nu cu ăla marele, vestic. Teza lui Solomon din documentar: capitalismul românesc nu e capitalism adevărat pentru că e făcut de oameni din vechiul sistem. O naivitate, evident. Dar lumina care vine de la Apus e prea puternică.
Totuşi Ceva s-a schimbat. Cînd puneam la îndoială soluţii de tip FMI sau încurajarea furibundă a creditului fără taxarea speculei acum 5-6 ani mi se spunea simplu că sînt nebun. Acum mi se spune doar că sînt „nerealist” sau că „oamenii nu înţeleg”, vorba omului citat de Flueraş.
În Piaţa Universităţii s-au adunat în zilele ei bune oameni care cereau acelaşi lucru fără să îndrăznească s-o articuleze. Multe grupuri de acolo ştiu, fără să o enunţe că nu se pot înţelege pe fond, dar au o alianţă convenită tacit împotriva puterii Băsescu. Şi mai au una pe care nici nu îndrăznesc s-o enunţe. Eu nu sînt de acord cu pensii privilegiate pentru revoluţionari cu certificat, de exemplu. Dar înţeleg că alianţa de moment e mai importantă acum decît unele divergenţe. Unii strigă „jos comunismul” şi acum pentru că încă repetă papagaliceşte teoria cu securiştii care ne-au confiscat capitalismul, refuzînd să vadă că ce s-a întîmplat în ultimii 20 de ani e mai curînd capitalism clasic, dereglementare ca la carte, decît cine ştie ce formă atipică de tranziţie.
La un alt nivel, deşi sînt anti-acţiuni RMGC, nu o fac de pe poziţii de apărarea patrimoniului sau în numele unei cauze ecologiste. Îi înţeleg pe cei care militează de pe aceste poziţii. Dar esenţial mi se pare să atac problema din unghiul anti-lobby corporatist, anti-obscurizarea unor înţelegeri cu statul care ar trebui să fie publice. Şi, aşa cum am mai scris aici şi m-am ciondănit amical cu Goţiu, nu pot trece uşor cu vederea drama acelor oameni din zonă care n-au locuri de muncă şi care au ajuns să fie marionetele publicitare ale unor corporaţii – ei trebuie salvaţi şi nu poţi să-i salvezi altfel decît cu demnitatea unui loc de muncă pe care au ajuns să-l implore la TV. Aşadar, şi cu militanţii anti-RMGC din piaţă am puncte comune şi puncte care ne despart. Asta nu înseamnă că nu le apreciez vivacitatea din timpul protestelor.
În Piaţa Universităţii se articulează prima revoltă împotriva unei conduceri centrale cu diverse capete, fie FMI, fie BCE, fie „Merkozy”. Numai că frica e prea mare acum pentru enunţarea unor astfel de lucruri. Sînt „radicale”, sînt „anarhiste”. Aşa ceva nu se poate spune cu toată gura să nu cumva să-i speriem şi să nu ne mai ajute. Dar nu poţi să protestezi împotriva lui Băsescu sau împotriva unei clase politice întregi fără să atingi involuntar exact ce reprezintă ei: angajamente în diverse înţelegeri internaţionale, fără să le critici aroganţa cu care propun austeritate în numele Europei civilizatoare. E mai nerealist să spui eu n-am nimic cu FMI, doar am ceva cu Băsescu. Cum a ajuns “radical” să-ţi pui întrebarea legitimă de ce un preşedinte semnează obligaţii pe care e foarte puţin probabil că le putem respecta? Şi pe care dacă le respectăm ne vom scufunda şi mai mult.
Pauză de Harvey David Harvey rezumă cel mai bine frica de „radicalism” şi felul în care gurile au fost ţinute închise pînă acum:
Problema timpurilor noastre este că majoritatea oamenilor habar nu au cine a fost Keynes și ce a reprezentat el, iar despre Marx nu știu mai nimic. Reprimarea curentelor de gândire radicale și critice, sau mai exact, încorsetarea radicalismului în cadrul strict al multiculturalismului, politicilor identitare și alegerii culturale, creează o situaţie lamentabilă nu doar în mediul academic, ci și dincolo de graniţele acestuia, nu foarte diferită, în principiu, de cea în care suntem nevoiţi să le cerem bancherilor care au produs această catastrofă să o remedieze, folosind aceleași unelte care i-au dat naștere. Faptul că ideile postmoderne și poststructuraliste ce exaltă particularul în dauna unei perspective mai largi asupra lucrurilor se bucură de o largă adeziune nu e nici el de ajutor. Firește că localul și particularul sunt de importanţă vitală, iar teoriile care nu pot ţine seama de diferenţele geografice, spre exemplu, sunt mai mult decât inutile. Dar când acest fapt este folosit pentru a exclude orice perspectivă mai largă decât cea a unei politici parohiale, trădarea intelectualilor și invalidarea rolului lor tradiţional sunt absolute. (sursa)
La noi e mai simplu. Un „tehnocrat” de la BNR povestea zilele astea că avem capitalism în codul genetic. Ce expresia a fatalismului mai mare de atît vrem? Poate poezia cu oamenii care nu se nasc egali? O livrează şi pe aia. De parcă şansele egale şi echitatea ar avea vreo legătură cu inegalităţile din naştere. Despre Croitoru e vorba (aici).
Harvey, cu un discurs desenat fabulos, poate fi urmărit aici. Nu vreau să trăiesc într-o lume în care, pe timp de criză numărul miliardarilor a crescut cu 30%. E o porcărie. Cam asta e ideea:
Minerii și anii 1980?
În Piaţă au fost mai ales „minerii”. Nu ăia din 90, nici ăia din viitor ai lui Traian Băsescu. Sînt acea majoritate din 90 care nu suportau pe atunci Piaţa Universităţii sau sînt oameni atît de tineri încît nu au auzit de acea revoltă decît din manuale. Sînt reversul discursului despre progres ca privatizare, ca emancipare a „poporului” prin şcoala de corecţie a pieţei libere etc. Iar instinctul normal de reglementare a acestor porniri autoritare nu e ceva „radical”, e ceva normal. Avem un preşedinte care tocmai s-a întors de la Bruxelles şi a anunţat vesel că o să semneze tot, că a luat această „opţiune”. A făcut-o, e adevărat alături de o majoritate zdrobitoare. Pentru că şi acolo se lucrează cu majorităţi zdrobitoare.
„Minerii” din piaţă care nu mai vor înstrăinare a industriilor strategice, care vor democraţie, care vor un stat puternic şi nu minimal mai au o problemă, o frică de fapt. Au o istorie în spate care îi nelinişteşte. Unii au parcurs integral ciclul anilor 60 (prosperitate şi creştere), 70 (declanşarea crizei şi FMI şi declanşarea autoritarismului crunt), 80 (mizerie şi un Ceauşescu care a vrut plata cu supra de măsură a datoriilor externe în pofida propriilor cetăţeni). Ciclul 2000 (prosperitate pe credit) şi 2007-2011 (deocamdată, împrumutul FMI şi austeritate şi lovirea cruntă a mijloacelor democratice de apărare). Speranţa să evităm nişte noi ani 80 sumbri, varianta capitalistă, este din ce în ce mai mică.
Cu o componentă-fitil: dacă clasa de mijloc nu e cooptată în planul „lumii noi” de critică şi de schimbare a sistemului, pericolul e clasic, alunecarea în extremism de dreapta – deja sînt semne de repetiţie a scenariului interbelic în bună parte din Europa.
Cum convingi oameni din clasa de mijloc să rişte cît de puţin ceva, cum îi rupi de cordonul care-i leagă de patroni de cele mai multe ori abuzivi. Cum explici că o mare problemă este alianţa dintre guvern şi sute de companii private care deţin monopol în zone cheie (energia doare, mai ales, acum). Cum explici că e o problemă cînd un guvern acceptă legi scrise de corporaţii. E provocarea stîngii să explice: argumente sînt infinite. Dar și argumentele clasei de mijloc înfricoșate și vulnerabilizate sînt zdrobitoare. Deocamdată li se servesc utopii despre Românii normale, frumoase, fara infractori. Și cam atît. Drumul sigur către o extremă care, culmea, sperie mult mai puțin decît “radicalismele” de care vorbeam mai sus.
Vestul
În fine, ultima provocare rămîne raportarea la Vest. G.M.Tamas scrie un text dur de trezire în ce priveşte relaţia Est-Vest. Pe cît e de viu textul, pe atît e de deprimant. Pentru că el arată încă o dată ruptura dintre colonizaţi şi centru.
Stimate inamic! Tu continui să te uiți la est-europeni de parcă destinul, neșansa cultural-geopolitică i-ar fi condamnat la salarii mici, prețuri și impozite ridicate, iar dacă își exprimă nemulțumirea cu siguranță e pentru că au fost aduși sub influența unei clici politice; nu e suficient ca acești Untermenschen/sub-oameni nu sunt dornici să facă foame și frig, mai vor și telefoane deștepte, internet în bandă largă, muzică de cameră, șampon și traduceri bune, iar acestea, știm bine, se cuvin doar locuitorilor de pe țărmuri atlantice și nord-mediteraneene, dacă sunt suficient de albi. „Est-europenii nu au tradiții democratice,” sunt „anti-piață,” să crape așadar. Nu te-ai plictisit? (sursa)
Piaţa UNiversităţii a fost doar o frînă. Procesul de privatizare a drepturilor de bază continuă. Au reînceput să vorbească de o reformare a sănătăţii, au reînceput să vorbească de liberalizarea unor pieţe unde ar trebui să deţinem poziţii strategice (gaz, energie electrică). Capitalul nu mai poate produce bogăţie, pot doar să fure de la cei vulnerabili, ca să-l rezum frust pe Harvey. Dacă mori e vina ta, nu a capitalului, ca să-l citez cu ce spunea într-o piaţă ocupată în Londra. Deci, cine e “radicalul” în toată schema?
P.S. După o horă cu Blejnar acum cîteva zile, Franks e în aceste momente la Cotroceni gata să elibereze o supapă pregătită de foarte mult timp: o mică mărire pentru bugetari.