S-au întîmplat nişte lucruri în ultimele zile care merită aranjate împruenă într-un puzzle al crizei: arestări în care sînt implicaţi înalţi angajaţi din bănci, un scandal ciudat cu Ericsson, Sima, Chirieac şi politicieni, cîteva interviuri ale ambasadorului american aflat la final de mandat şi o luptă între companii media puternice care vor să-şi saboteze businessul. De ce merită notate împreună?
Una dintre incantaţiile de bază ale preoţilor şi proteselor anticorupţie are drept fundament ideea de virusare a capitalismului autentic în contact cu corupţia fundamentală autohtonă. Multinaţionalele care investesc şi cîştigă bani în România sînt uneori nevoite să se mînjească, să intre în jocul murdar băştinaş. Însă vine apoi imediat dezicerea de la centru. Faptul că apar fapte de corupţie incredibile la vîrful unor bănci, ale unor companii de tehnologie nu înseamnă cîtuşi de puţin o situaţie inacceptabilă pentru firmele cu pricina, ci simple cazuri de contaminare nefericită în mediul ostil românesc. Asta cel puţin în discursul oficial.
DIICOT şi bancheri. De fapt, a contat mai ales un anume Cercel, vicepreşedinte la BRD, parte din reţea împreună cu şeful de la fondul de garantare din guvern şi alţi funcţionari de prin Ministerul Economiei. Corupţie, scandal, stenograme, cu această notă în plus: un bănuit de la conducerea de înalt nivel dintr-o multinaţională. Pe ce s-a concentrat apărarea venită în zilele următoare fie dinspre banca învinuită, fie dinspre BNR sau analişti economici? Exact pe diferenţa dintre onorabilitatea maximă a băncilor şi “accidentul” corupt dintr-un astfel de caz nefericit. Ce e corupţie e de fapt accident cînd vine vorba de zona financiară. Luptătorii anticorupţie oricum leagă fenomenul strict de bugetari şi de stat chiar şi cînd vine vorba de reţea privată de corupţie. Şi, evident, nu se întreabă niciodată cum se poate obţine legal un avantaj imens prin grupuri de interese. Pentru că aia nu e corupţie. Păcatul cu acest caz a fost simplul fapt că acea reţea lucra totuşi la un nivel mult prea jos (buletine împrumutate de la oameni care şi-au vîndut identitatea din prea mare sărăcie). Un fel de credite cu buletinul altora.
Ericsson. Şi mai interesantă a fost o ieşire a refugiatului ex-broker Sima. El a declarat la o televiziune islandeză că Ericsson, gigantul suedez, ar fi plătit mită politicienilor români pentru diverse contracte. Prin firma WBS Holding a jurnalistului Bogdan Chirieac (implicat şi în alte scandaluri lobbystice incredibile legate de contractele pentru securizarea graniţelor), Ericsson a plătit politicieni români. Iar apoi, răsplata: contractul “112” le-a revenit suedezilor. Ce spune Sima, un excroc căzut în dizgraţie cam ca un star tabloid, contează mai puţin sau deloc – omul se apără împroşcînd orice. Mult mai interesant a fost ce-au spus suedezii după ce au fost întrebaţi de Rise Project (aici) dacă au făcut plăţi vreodată către firma lui Chirieac. Mai întîi au precizat că ei nu au dat niciodată şpagă politicienilor români pentru vreun contract. Apoi, a venit o precizare: totuşi un angajat al lor pe care mai tîrziu l-au dat în judecată a făcut plăţi către firma lui Bogdan Chirieac în perioada 2000-2003:
“O investigație internă a companiei referitoare la o deturnare de fonduri efectuată de fosti angajați Ericsson din România și Suedia a descoperit că aceștia au transferat bani în contul WBS Holding în perioada 2000-2003″
Ericsson mai spune că a inițiat o acțiune în justiție împotriva lui Thomas Lundin, fost manager al firmei în România si ca a si câstigat acel demers care a fost făcut pentru a recupera fondurile care ar fi fost fraudate de către acesta.
Ambasadori americani, francezi au făcut periodic declaraţii despre cum fug investotorii din cauza corupţiei. La o privire deja istorică asupra relaţiei dintre statul corupt şi mari corporaţii, am putea spune că totuşi colaborarea a avut şi momentele ei de maxim succes. Corupţia nu mai e bună doar atunci cînd nu face decît să gripeze mersul banilor – în momentele bune, a acţionat ca un accelerator unanim acceptat.
Mark Gitenstein e la final de mandat şi a făcut o serie de declaraţii pe ultima sută de metri. În principal, aceleaşi cunoscute aberaţii în numele statului de drept. Dar şi o asigurare care a sunat cam ca “I’ll be back” al lui Schwartzenegger:
D.T: Ultima intrebare: care sunt planurile dumneavoastra dupa incheierea mandatului?
M.G: Primul lucru pe care il voi face va fi sa petrec timp cu nepotii mei. Am cinci nepoti, trei dintre ei s-au nascut dupa venirea mea in Romania si abia ii cunosc. Vreau sa petrec timp cu ei, cu prietenii mei, iar apoi, asa cum am spus, fie voi reveni la firma de avocatura pentru care am lucrat, voi merge la o alta firma sau o institutie interesata de proiecte si investitii in Europa Centrala si de Est, in special in Romania.
D.T: Asadar, veti pastra legatura cu Romania.
M.G: Voi reveni in Romania. Le-am spus adesea reprezentantilor administratiei centrale si locale ca vreau sa aduc mai multi investitori in Romania si mi-ar placea sa fac acest lucru. Sper sa vin in Romania la fiecare trei-patru luni, tot restul vietii, atat timp cat voi putea circula cu avionul, iar sotia mea isi doreste acest lucru. Asadar, ma veti mai vedea.
O asigurare de mare lobbyst, susţinut cu înflăcărare de toţi teoreticienii marii şi micii corupţii. Tot neaşteptat de “la vedere” a fost şi pomenirea următoarelor joburi în România: mari companii pentru care va fi avocat. Radarul anticorupţie nu indică nici aici nimic de obicei. Pentru că aşa e “normal”. Cum îmi spunea un mare oengist zilele trecute: frate, e război rece, trebuie să alegi, ori eşti cu americanii, ori eşti cu ruşii…
În fine, o luptă deschisă se dă cică „anti-piraterie”. Piraţii sînt nişte siteuri care dau seriale foarte noi şi ceva filme, toate traduse. De unde au piraţii atîta bănet de investiţie iniţială nu se ştie. Dar se poate bănui. Pentru că după, ce ProTV a depus plîngere şi Consiliul Naţional al Audiovizualului a sesizat poliţia, şeful unei organizaţii care include toţi mari distribuitorii de net s-a supărat şi a declarat foarte clar că ce fac piraţii e antreprenoriat pur sînge (detalii despre scandal aici). Ce e de reţinut aici este că distribuitorii au strigat pe faţă că nu le mai pasă de fundamente obsolete precum „drepturi de autor”, „proprietate” etc. Ceea ce au făcut la rîndul lor şi mulţi alţi băieţi din televiziune la momentul potrivit. Iar lupta se duce acum pe două tipuri de taxe: directă, a televiziunilor, şi indirectă, prin abonament, a cabliştilor. Reacţia tupeistă a distribuitorilor vine la pachet cu o atitudine google faţă de piaţa liberă. Vrem piaţă complet liberă din care să extragem doar noi bani, taxă pe acces liber la orice informaţie. Scurt şi simplu, capitalism din cel mai pur. Zilele acestea autorităţile franceze încearcă o taxare a gigantului. Dacă va reuşi să redirecţioneze bani către producătorii de conţinut şi către buget (pentru că Google adoră paradisurile fiscale, evident), atunci lucrurile încă se mai pot schimba într-o direcţie previzibilă. Dacă nu, aventura în necunoscut continuă: pînă cînd va lua google mai tot şi restul din ce în ce mai puţin.
Pirateria funcţionează în mediul controlat în care există posibilitatea redistribuirii. China sau, acum 30-40 de ani, Coreea de Sud au avut aceeaşi strategie – există o perioadă a clonării care e tolerată din motive strategice – mîna de lucru ieftină trebuie anesteziată cu accelerări de acces nelimitat la lumea nouă. Unde există obsesia patentării şi a drepturilor de autor lucrurile se pot bloca grav. Televiziunile mari se plîng că nu-şi mai pot satisface advertiserii cum se cuvine (cu care de altfel au tot soiul de înţelegeri care numai de piaţă liberă nu sînt, înţelegeri cu agenţiile de publicitate prin care au distrus presa scrisă), distribuitorii se plîng că industria nu înţelege enorma evoluţie tehnologică, cea care nu mai are răbdare cu drepturile de autor. Frumos e că se spune pe faţă ce nu s-ar fi recunoscut în veci în mediul de business: vrem monopol, vrem scutiri, nu ne pasă de proprietate cît timp nu e a noastră, pentru că altfel nu putem participa serios la jocul de capital. Capitalul mic şi mediu din televiziuni e călcat în picioare de capitaliştii ceva mai puternici din zona distribuţiei de TV-internet-telefonie. Iar aceştia din urmă îşi iau drept aliaţi pe maimarii google sau facebook spunînd că asta e noua filozofie.
Am ales toate aceste exemple împrăştiate pentru că, fundamental, vorbesc de acelaşi lucru: mecanisme de funcţionare care merg de ani de zile încep să se gripeze nu pentru că s-a trezit justiţia, ci pentru că s-au epuizat stocurile de bani şi putere. Ce numim corupţie, ce numim capitalism? Ce numim drepturi de autor, ce numim antreprenoriat pe internet? Piraţii internauţi au importanţa lor. Accesul la informaţie, la educaţie (da, se fură şi foarte multe cărţi, studii pe net) sînt esenţiale. Entertainmentul a ocupat şi el parte majoritară şi gratuită din mizeria de zi cu zi. Mersul banilor nu este din ce în ce mai viciat, cum cred anticorupţii, ci e din ce în ce mai cristalin, mai crud transparent. Vedem mult mai bine şi ce s-a întîmplat în trecut (Ericsson sau BRD). Să spui că tot ce se petrece vine din corupţie şi nu vine dintr-un mers firesc ştiut mai bine de Gitenstein decît noi toţi începe să devină o nebunie. Vă urez de aceea succes în distingerea piraţilor buni de ăia răi. Pînă atunci profitaţi şi downloadaţi sau vizionaţi tot ce mai apucaţi pentru zile şi mai negre.