Asistăm de mai bine de o săptămână la o bătălie mediatică al carei subiect sunt medicamentele în general şi absenţa morfinei în particular. Taberele beligerante s-au poziţionat rapid: pe de o parte asociaţiile de pacienţi, cărora li s-au alăturat aproape imediat mass-media şi medicii pe de alta Guvernul României, în mod particular prin reprezentanţii săi din Ministerul Sănătăţii Publice şi Casa Naţională de Asigurări. Arsenalul a fost scos imediat – reportaje, talk-show-uri, declaraţii de la pacienţi loviţi de o boala nemiloasa, aflaţi la limita între disperare şi revoltă, liste de asistente medicale care cumpără cu bani strânşi din chetă “Domestos” (este vorba de un detartrant pentru spălat gresia nu despre un medicament), semnale privind epuizarea stocurilor de medicamente dintr-un spital (mai multe spitale), medici care au decis cumpărarea de medicamente fara a mai respecta prevederile legale (“e păcat domnule, este vorba de bolnavi, trebuie sa avem suflet”), contra replici – guvernul a scos la bătaie 150.000 de euro, cât să cumpere morfina pentru două săptămâni, explicaţii, replici ale secretarului de stat Cepoi şi ale preşedintelui Duta, etichetat cu un condiţional “eşti un dobitoc”, cerinţa premierului de a se analiza situaţia şi de a se asigura “medicamentele esenţiale” şi lucrurile par a se afla abia la început.
Ca un simplu observator ce sunt mă miră faptul că în iureşul luptei nici una dintre parti nu vrea să explice în amănunt dar pe scurt, ce se întâmplă. În mod paradoxal, se pare ca nimeni nu vrea sa puna punctul pe I – fiecare din motivele sale proprii.
Ce se întâmplă de fapt? România se află la capătul unui foarte lung sir de ajustări pe piaţa, controlată de stat, a medicamentelor. Măsurile luate (toate justificate, toate însă excesive, inabile, lipsite de fineţe) au mers de la reduceri de preturi (trecând de la preturi umflate la preţul minim din Uniunea Europeana), la întinderea termenului de plată (de la 60 de zile până la aproape un an), la refuzul de a introduce noile medicamente pe lista de compensate şi gratuite de mai bine de 1000 de zile şi până la introducerea şi mai ales colectarea taxei claw-back (prin care orice depăşire de buget încasată trebuie să fie returnată integral statului român). Consecinţa acestor masuri excesive, grosiere, luate evident de oameni lipsiţi de profesionalism, nu aveau cum sa nu-şi arate şi consecinţele negative. Pur şi simplu, industria (neomogenă şi ea, cu firme mai puternice şi firme mai mici) a trebuit să bată în retragere şi să facă ceea ce i s-a cerut, să-şi diminueze promovarea produselor pentru a nu da de pomana ceea ce se vinde peste bugetul limita luat ca reper. O firma mai putin vizibila pe piaţa românească a decis ca în aceste condiţii România nu mai prezintă interes şi şi-a închis reprezentanţa. Consecinţă a fost ca dispărând forţa de vânzare – reprezentanţii medicali – nu a mai avut cine să bată la usa farmaciştilor să-i roage să achiziţioneze o anumită forma de morfină şi drept urmare nu au comandat-o deşi puteau s-o faca. Au comandat alte 6000 de repere dar au ratat unul. Ministerul, CNAS, Guvernul, nu au absolut nici o vina în aceasta privinţă, situaţia fiind rezultatul direct al masurilor anterioare nu a unei lipse de decizie sau de finanţare!
A fost insa ocazia sa se vadă prin usa întredeschisă ceea ce ştiam de mult: în spitale pacienţii cumpără “la greu” medicamente cu banii jos, de la farmaciile private, pentru ca bugetul spitalului este prea mic pentru a-şi face menirea – tratarea pacienţilor; autorităţile nu fac uz de pârghii adecvate pentru a stăpâni un sistem care, în absenta unor masuri adecvate pe termen lung, pare a fi scăpat de sub control managerial; industria, strânsă cu usa, se apropie de punctul în care va fi forţată sa nu mai facă nici un fel de compromisuri şi va aplica şi ea legea la litera, oprind furnizarea de medicamente atunci când nu este plătită exact aşa cum este scris în contracte. Soluţiile găsite de autorităţi – concedierea personalului şi aşa insuficient, importarea de medicamente de către stat (care nu are capacitatea de distribuţie şi personalul adecvat), evocarea ameninţării cu trecerea utilizarea numai a “medicamentelor esenţiale” sunt tot atâtea semne de incompetenta şi inabilitate. (Am vaga impresie ca cei care au folosit aceasta sintagma nu stiu ce înseamnă conceptul de medicamente esenţiale – folosit de OMS în special pentru unele din tarile africane aflate la limita supravieţuirii).
Pacienţii ocolesc şi ei abordarea tranşantă a realităţii – pe care o cunosc însă – tocmai pentru a nu fi acuzaţi ca ţin partea industriei desi, în acest caz ar trebui s-o facă.
Exista soluţii însă: regândirea radicală şi imediată a sistemului de medicamente compensate şi gratuite oferite populaţiei. Avem motivele, avem ocazia să facem o schimbare de paradigmă: prefigurarea crizei, un premier aflat la începutul unui mandat foarte scurt dar cu ambiţii politice foarte mari, anul electoral în care ne aflăm, criza economică – toate ne spun că ACUM este momentul să încercăm să facem ceea ce trebuie pentru ca populaţia sa nu sufere. Urmează sa vedem ce arme se vor folosi în aceasta încercare – informarea versus dezinformare, competenţa versus incompetenţă, cooperare versus autism şi mai ales – cu ce folos.