Acum aproximativ un an avea loc ocuparea facultății de Istorie din București. Chiar dacă a mobilizat un număr destul de mic de studenți, evenimentul a respectat tot scenariul evenimentelor similare cu care ne-au obișnuit campusurile universitare din lumea largă: un amfiteatru tapetat cu bannere și afișe protestatare, plin de tineri care discută înflăcărat, până la ore târzii din noapte, destinul lor și al universității. La un geam deschis, de pe hol, se putea chiar fuma – și se fuma intens – în universitate. Diferite personalități publice și politice au descins pe rând în amfiteatrul ocupat, pentru a lua pulsul avântului revoluționar al studențimii și pentru a încuraja, sfătui, îmbărbăta. Articole de presă au relatat entuziast desfășurarea evenimentelor, cronometrând atent rezistența mișcării („100 de ore de la ocuparea Facultății de Istorie”), promovând prompt mesajele ocupanților. În câteva zile însă, totul s-a fâsâit. Nu pentru că mișcarea n-ar fi realizat nimic – nimeni nu se aștepta să realizeze ceva. În fond, important și emoționant era statutul ei de deschizător de drumuri, primatul său absolut în peisajul românesc. Nici pentru că mișcarea nu a reușit să mobilizeze un număr mai mare de studenți, sau să aibă reverberații în alte facultăți și centre universitare – în fond, și asta ar fi fost o așteptare exagerată. Dezolant era însă chiar modul în care se prezentau ocupanții înșiși la întâlnirea lor cu nobilul destin protestatar cu care atâția dintre noi îi însărcinaserăm; deprimantă era chiar nepotrivirea flagrantă dintre cadrul de interpretare prestabilit în care toată lumea s-a grăbit să citească evenimentul – generația creativă ia cuvântul, imaginația la putere, mai ’68 în mijlocul nostru – și desfășurarea efectivă a ocupării amfiteatrului. În cele din urmă, musafirul ocazional Petre Roman s-a dovedit a fi cel mai revoluționar dintre toți cei prezenți. Fumătorii de la geamul de pe hol – cei mai subversivi. Cei câțiva tineri asistenți și lectori aflați și ei printre ocupanții amfiteatrului – cei mai activi în dezbateri, cei mai sensibili la problemele universității și ale studențimii. În rest, studenții, o mică masă cu nimic mai politizată, mai inteligentă sau mai intransigentă decât colegii lor rămași acasă. Jumătate dintre ei visau încă la măreția regatului dacic.
Dar, ca în toate celelalte, gloria și decăderea subită a protestului de la facultatea de istorie nu se datorează calităților sau defectelor personale ale participanților. Speranțele și dezamăgirea pe care evenimentul le-a produs nu trebuie puse pe seama nepregătirii sau neangajării studenților din amfiteatrul ocupat. Ci ele nu fac decât să confirme impasul structural al învățământului și universității. Or, natura acestui impas structural face în așa fel încât chestiunea sistemului educațional actual să nu poată fi abordată – ca să nu mai vorbim de soluționată – numai din interior, doar ca problemă a învățământului. Acest lucru se vede, în fond, în mai toate protestele și mișcările care agită spațiile universitare în ultimele decenii: pe de o parte, avem niște mișcări de o amploare uriașă (să ne gândim doar la dimensiunea și durata protestelor studențești recente din Canada), de o intensitate practic revoluționară; pe de altă parte, avem niște revendicări cu totul modeste și, în lumina contractului social liberal în care am fost învățați să credem, am zice cu totul rezonabile: taxe mai mici, împrumuturi studențești mai generoase, reprezentare mai bună a studenților în forurile de decizie universitară etc. Aceeași ambivalență stranie și în manifestul elaborat de studenții de la facultatea de istorie din București: pe de o parte, o revendicare de principiu, generală și atotcuprinzătoare, dar care rămâne – semnificativ – la modul negativ: universitatea nu e o corporație, educația nu e o marfă; pe de altă parte, un set de revendicări concrete, modeste, de bun simț: mai multe locuri în cămine, burse mai mari, un cuvânt de spus în elaborarea curriculei de studiu etc. Și aici, ca pretutindeni, aceeași incompatibilitate între problema de fond și soluțiile propuse; același hău între avântul revoluționar inițial și pragmatismul reformist final.
Dar hăul nu e deloc accidental, ci structural necesar. Nu e, așadar, vorba de a încerca să moderăm abordarea revoluționară a chestiunii învățământului pentru a o conforma rezonabilității soluțiilor reformiste; nici, invers, de a critica moderația și pragmatismul soluțiilor propuse pentru că ar trăda, cumva, impulsul revoluționar inițial. Problema nu e că există o inadecvare între revoluționarismul și reformismul universitar. Problema e că ambele abordări sunt inadecvate problemei structurale care macină sistemul educațional – și această inadecvare reflectă măcar, la modul negativ, așadar ca inadecvare, adevărul sistemului educațional de astăzi. Iar motivul pentru care orice abordare – fie ea revoluționară sau reformistă, utopică sau pragmatică, maximalistă sau modestă și rezonabilă – a crizei sistemului de educație este una inadecvată e unul cât se poate de simplu: nu există nici o criză a învățământului. Nu există nici o problemă a sistemului de educație, în sensul în care această criză, acest impas, această problemă și-ar avea cauzele, dinamica și expresia lor specifică în interiorul sistemului educațional, în sensul în care ele s-ar declanșa și desfășura în mod autonom față de celelalte domenii ale existenței sociale. Există, însă, o criză a mecanismului de reproducere a structurii sociale în ansamblul său, o criză structurală a capitalismului care afectează și se reflectă poate în mod privilegiat în sistemul educațional, și care criză poate fi sintetizată perfect în cea mai blamată și, chipurile, rigidă formulă a marxismului ortodox: contradicția – de-acum pare-se ireductibilă – între relațiile de producție și forțele de producție.
Că burghezia și-a epuizat misiunea istorică revoluționară de pe la jumătatea secolului al XIX-lea o știm deja de la Karl Korsch. Cu toate acestea, primele decenii de după cel de-al Doilea Război Mondial păreau să deschidă o nouă vârstă capitalistă de aur, în care acumularea capitalului și reproducerea și integrarea socială păreau să meargă mână în mână. În legendarii trente glorieuses,dezvoltarea susținută a forțelor de producție (creșterea nivelului de trai, accesul sporit la educația medie și superioară, extinderea drepturilor sociale și politice etc.) părea nu doar să nu contravină, ci chiar să contribuie direct la acumularea susținută a capitalului și la reproducerea relațiilor de producție existente. Capitalismul însuși părea să se îndrepte către o societate fără clase – fără sărăcie lucie sau bogăție indecentă, o societate compusă numai din clasă de mijloc, cu cetățeni relativ înstăriți, educați, creativi, liberi, responsabili. Vârsta de aur a sistemului educațional, în genere, și universitar, în special, a coincis, deloc întâmplător, cu deceniile de glorie ale capitalismului postbelic. Însă ceea ce a putut părea o evoluție naturală a capitalismului – în care keynesienii continuă totuși să creadă – s-a dovedit a fi o simplă desfășurare conjuncturală: o conjunctură unică și irepetabilă, în care distrugerea masivă din timpul războaielor mondiale, reconcilierea socială postbelică și amenințarea comunistă din Est i-au oferit, dacă nu impus, capitalismului spațiul vital în care să pună în practică un regim de acumulare bazat pe integrare și dezvoltare socială. Astăzi nimic din toate acestea nu mai e valabil. Criza structurală în care capitalismul se afundă din anii 70 încoace face ca reproducerea necesară a regimului său de acumulare să se opună direct imperativelor și exigențelor reproducerii sociale. Dezvoltarea forțelor de producție nu doar că nu mai e necesară, e chiar un impediment major pentru reproducerea relațiilor de producție. Explozia contradicției interne a capitalismului (care face ca, pe de o parte, acumularea plusvalorii să depindă de supramunca depusă de către producători, în același timp în care, pe de altă parte, inovația tehnologică împinge munca necesară a producătorilor către zero) are drept consecință socială o contradicție distrugătoare: pe de o parte, conform legilor „naturale” ale capitalismului, supraviețuirea și reproducerea fiecăruia depind de posibilitatea sa de a se vinde ca forță de muncă; pe de altă parte, conform dinamicii actuale a capitalismului și ca expresie a modificării fundamentale a compoziției organice a capitalului, marea majoritate a populației a devenit absolut redundantă și inutilizabilă ca forță de muncă. Ca întotdeauna în capitalism, piața ofertei de muncă e vitală pentru supraviețuirea fiecăruia; ca niciodată în capitalism, piața nu mai are nevoie de cei mai mulți dintre noi. Cu carte sau fără carte, simpla noastră supraviețuire a devenit o veritabilă aventură prin care răzbește cine poate, cum poate, dacă poate.
Această contradicție profundă a mecanismului actual de reproducere socială nu putea să nu aibă efecte în interiorul sistemului educațional. La urma urmei, ca spațiu de prelucrare a forței de muncă, sistemul educațional se află tocmai la intersecția dintre reproducerea socială și acumularea capitalului, adică tocmai în punctul a cărui ruptură succesiunea accelerată de boom-uri și crize din ultimele decenii o înregistrează fidel. Toate problemele recurente cu care se confruntă învățământul, la noi sau aiurea, sunt expresii și efecte ale acestei contradicții fundamentale pe care se întemeiază sistemul educațional: de la incompetența tot mai vizibilă a cadrelor didactice la violența crescândă din școli, de la birocratizarea tot mai mare a procesului de cercetare la irelevanța practică a cunoștințelor predate, de la creșterea taxelor școlare și dispariția efectivă a învățământului gratuit la crash-ul ce va să vină al împrumuturilor pentru studenți și generațiile întregi de tineri care intră în câmpul muncii nu doar ca inutilizabili, inexploatabili, ci ca direct falimentați. Niciuna dintre aceste probleme ale învățământului nu poate fi soluționată izolat, pe terenul său, pentru că niciuna nu stă pe propriu său fundament, fiind doar expresia și reflecția contradicției structurale de ansamblu a mecanismului de reproducere socială. În acest context, nici o reformă a sistemului de învățământ nu e mai mult decât o compresă cu apă rece pe călătorii unui tren deraiat. Cu clasă pregătitoare sau fără, cu bacalaureat profesional sau fără, cu autonomie universitară sau fără – tot aia e. Dar nici abordarea revoluționară – „universitatea nu e o corporație, educația nu e o marfă și învățământul nu trebuie să se plieze pe cerințele pieței” – nu are mai multă priză asupra situației. Problema nu e că educația este o marfă – marfă a fost ea întotdeauna în capitalism. Problema e că această marfă privilegiată, unică, de care depinde supraviețuirea fiecăruia – forța de muncă – nu o mai cumpără nimeni. La fel, problema nu e că universitatea se supune dictatelor pieței și capitalului. De supus s-a supus ea întotdeauna acestor imperative aparent externe și meschine. Chiar și în anii de aur ai universității (epoca burgheză clasică, dar și deceniile de welfare state de după război), aparenta autonomie a sistemului educațional față de constrângerile pieței nu era decât expresia integrării sale line în sistemul diviziunii sociale a muncii impus de capitalism. Nu era vorba de nici o autonomie a cunoașterii de dragul cunoașterii, a culturii libere și a cercetării dezinteresate, ci era expresia capacității capitalismului de a integra pături tot mai largi de clasă de mijloc și a nevoii sale obiective de dezvoltare a forțelor de producție. Astăzi nu mai e cazul. Astăzi, nici dacă am vrea să refacem o astfel de oază de neatârnare universitară, n-am mai putea – și, în fond, nici nu văd de ce ar trebui să vrem așa ceva, de ce ar fi corect sau justificat să-i scutim astfel de stresul supraviețuirii prin muncă pe cei care au avut „meritul” de a se naște mai inteligenți, mai capabili să-și achite taxele de școlarizare și mai feriți, de la bun început, de imperativul intrării în câmpul muncii. Atâta vreme cât nu e însoțit de o revendicare a emancipării sociale și a egalității materiale a tuturor, acest ideal al universității ca oază spirituală ferită de constrângerile pieței libere rămâne un ideal pur burghez. Din fericire, acest vis aristocratic al burgheziei, visul rezistenței sale culturale la cinismul propriei sale lumi, s-a terminat și el. În ultimele sale convulsii, capitalismul mătură tot ce-a mai rămas din iluziile culturale și iluministe – odată cu cele politice și istorice – ale burgheziei. Ce-ar mai putea face, în acest context, învățământul? Nimic altceva decât să ruleze mai departe, din inerție, să modeleze pentru viață și să lanseze în lume generații după generații de indivizi hipercalificați, și totuși absolut redundanți, inutili, superflui. Că învățământul nu iese bine din această misiune imposibilă nu-i deloc de mirare.
A fost odată – ca niciodată – când munca și școala, leafa și cartea mergeau mână-n mână. Azi nu mai e cazul. Societatea, într-o măsură covârșitoare, a devenit astăzi un simplu cost inutil pe fișa de acumulare a capitalului. Iar acolo unde imperativele absolute ale acumulării capitaliste se opun fățiș nevoilor relative ale reproducerii sociale, sistemul educațional, pe cont propriu, nu mai poate reconcilia ceea ce contradicția noastră epocală desparte atât de violent. Cu siguranță nu e vina lui. Și-atunci, dascăli din toate țările, vorba lui Petre Roman: să continuăm deci a ne preface că lucrăm, cât mai putem.