Zodia Cancerului
Centrul de greutate al Europei trece zilele acestea prin confruntarea cu spectrul prăbușirii monedei unice și al unei recesiuni care se poate converti ușor într-o mare criză economică. Până și țări cu greutate din zona euro au început să fie lovite de primele raiduri speculative, în timp ce întreagă Europă mediteraneană trăiește primele luni ale echivalentului politic al stării de urgență. Keynesian fiind, nu mă mir deloc că austeritatea lansată mai peste tot în Europa și bătută în cuie de Germania ne duce spre dezastru economic și politic. Și nu e vorba aici de vechea obiecție neo-liberala că austeritatea nu a fost bine executată. O știre interesantă pe acest front vine din biroul lui David Cameron, unde se recunoaște că în ciuda unui program model de consolidare fiscală, Marea Britanie se confruntă nu numai cu o creștere amărâtă, ci și cu umflarea deficitului structural, lucru ce va duce la tăieri bugetare suplimentare. Adică exact ceea ce keynesienii și alți economiști heterodocși spun de ani de zile: când sectorul privat își reduce investițiile și consumul, dacă statul (sau piețele externe) nu continuă să compenseze reducerile până în punctul în care sectorul privat își revine, unul din rezultatele probabile este reducerea generală a activității economice și deci venituri bugetare tot mai scăzute care duc la creșterea deficitului bugetar.
De suferința socială antrenată de această ofensivă politică a macroeconomiei neoclasice nu mai vorbesc, că o face deja până și FMI-ul. Vorba regretatului lidei țărănist Ion Diaconescu, spusă într-o reflecție onestă despre terapia de (semi) șoc a guvernului Ciorbea: „I-am chinuit pe oameni degeaba.”
Numai Germania poate salva zona euro
În timp ce cureaua de transmisie între austeritate și căderea în recesiune este la vedere, povestea cu „topirea” monedei unice este ceva mai misterioasă. Tehnic vorbind, dacă zona euro ar avea o bancă centrală adevărată, nu ar există criză euro. De ce? Pentru că Banca Centrală Europeană este singura instituție care are destui bani și destulă autonomie să spună capitalurilor financiare următoarele: ne punem în joc cele 3 trilioane de euro pentru a ține prețul datoriei suverane a țărilor din zona euro sub pragul de nesustenabilitate. Moment în care dacă aș avea un milion de dolari și aș fi rațional nu i-aș paria pe creșterea dobânzilor la titlurile de stat din zona euro.
Motivul pentru care Marea Britanie nu este atacată de piețe dar Spania este nu se datoreza faptului că ar avea o datorie publică mai mică sau o viteză de creștere a datoriei publice mai lentă decât a Spaniei. Dimpotrivă. Explicația este însă în altă parte: diferență între membrii unei uniuni monetare și a non-membrilor ei este că primii emit titluri de datorie într-o monedă pe care nu o pot controla întrucât banca lor centrală nu mai poate devaloriza monedă pentru a reduce costul datoriei. Consecința este că piețele de capital obțin dreptul de a forța falimentul acestor țări. Acest risc apare în momentul în care deținătorii de titluri, înspăimântați din varii motive că nu își vor primi banii înapoi, vând pe nimic titlurile, ridicând astfel dobânda la noi titluri până la punctul în care țara falimentează. Practic în condiții de uniune monetară orice creștere a deficitului pentru a ataca recesiunea cu politica fiscală va fi pedepsită imediat, deținătorii de titluri trecând din faza maniacală, specifică perioadelor de creștere, spre fază panicardă, specifică momentelor de criză. Însă neavând o bancă centrală ci doar un consiliu monetar cu o țintă de inflație, uniunea monetară europeană va asista neputincioasă la un război de gherilă pornit de investitori speriați care încearcă să vândă la început titluri din țările mai slabe și mutându-se ulterior spre centrul uniunii.
Soluția pe termen foarte scurt? Transformarea imediată a Băncii Centrale Europene într-o bancă centrală a zonei euro. Problema? Germania, principalul „acționar” al zonei euro, zice de fiecare data un nervos nein când alte țări membre cer acest lucru. În ceea ce privește conducerea BCE, reacția ei uniform negativă la astfel de cereri suscită singurele momente de culoare socială din această instituție, directorul general trecând de la registrul flegmatic la cel de nervozitate maxim acceptabilă pentru branșa în chestiune. În consecință BCE este ținută nu doar în poziția de a fi simultan cea mai nedemocratică, și cea mai conservatoare instituție a UE care ratează un moment unic de a contribui la interpretarea liberală a mandatului său.
Dacă BCE nu e, nimic nu e
În lipsa intervenției BCE, prin vară speranța UE era că va arma EFSF (fondul de salvare a euro) cu un trilion de euro, fond care depinde de angajamentele țărilor care se puteau împrumuta ieftin. Între timp a survenit criza din Italia și mutarea atacurilor speculative spre centrul zonei euro, adică spre state fără de care EFSF nu este pur și simplu credibil: Franța, Austria, Belgia. BCE a agravat situația refuzând să se angajeze să vireze bani către EFSF în caz de nevoie. Mai mult, asedierea Italiei împinge UE spre limitarea numărului de bonduri asigurate de UE și oferite spre vânzare investitorilor privați și fondurilor suverane ale țărilor BRIC (Brazilia, Rusia, India, China), investitori care, pe bună dreptate, nu s-au înghesuit până acum să cumpere bucăți din acest fond de „salvare.” În consecință EFSF de abia ar putea colecta în acest moment 400 de miliarde, adică o nimica toată față de cât e nevoie pentru a evita colapsul.
Pe acest fundal, care este soluția propusă de Germania? Răspunsul Berlinului este adoptarea unei uniuni fiscale în zona euro. Ce înseamnă uniune fiscală? Coordonare și supraveghere a politicilor fiscale în zonă plus – și aici e clenciul – pedepsirea celor care încalcă limitele de îndatorare și deficit bugetar. Cum? Prin Curtea Europeană de Justiție și intervențiile unui super-ministru de finanțe european însărcinat să administreze amendarea automată a țărilor care încalcă aceste reguli.
Nu este clar însă care este valoarea soluției propuse de Germania. Dacă trecutul ne poate servi drept ghid, procesul de unificare fiscală este estimat chiar de germani la câțiva ani. Însă dată fiind natura urgentă a unei strategii de apărare a statelor suverane împotriva atacurilor speculative, chemarea la uniune bugetară este o invitație adresată posesorilor de capital speculativ de a paria pe fragilitatea unei părți din Europa care până recent constituia o parte importantă a miezului capitalismului global. De ce vrea Merkel acest lucru dată fiind presiunea unei soluții imediate la criza uniunii monetare?
Un posibil răspuns ar fi că Germania se pregătește să propună un târg celorlalte țări membre: uniune monetară în schimbul acordului de a participa la emisiunea de euro-bonduri (măsură prin care toate cele 17 state membre ar garanta datoriile statelor în dificultate, mișcare care ar descuraja atacurile speculative actualmente în plină desfășurare). Însă data fiind că această alternativă este acceptată de SPD (social-democrații, actualmente în opoziție) și respinsă de actualii săi aliați, Merkel ar trebui să formeze o mare coaliție cu SPD. Precedentul există în Germania și în condițiile vremurile excepționale prin care trecem nu aș fi mirat să îl văd reeditat. Dar până și realizarea acestui scenariu ar lua cel puțin o jumătate de an, timp în care cei care capitalul financiar își va extinde ofensivă dinspre PIIGS spre economii considerate până acum sigure.
Inflexibilitatea poziției germane nu este însă lipsită de constrângeri externe. Cea mai importantă dintre acestea este capacitatea sa de a-i ține în front pe aliații săi întru austeritate: Olanda, Austria, Finlanda, Suedia. Ori de la Haga și Helsinki se aud deja murmure. Odată ce Franța și Austria au intrat în colimatorul capitalurilor speculative, miniștrii de finanțe din aceste două state au început să ceară posibila intervenție a BCE, singura instituție care are destui bani să oprească atacurile, dar pe care Germania refuză să o lase să acționeze că o adevărată bancă centrală, invocând, monetarist, teama de o inflație care a murit în Europa de vest acum treizeci de ani.
Dar de ce ar fi în interesul Germaniei să salveze moneda unică? De ce să nu se întoarcă Berlinul la marca sau să-și decupeze o mică uniune monetară în nord? Unu, băncile sale au dat împrumuturi masive în zonă euro și prăbușirea ei ar antrena costuri enorme pentru guvernul federal. Doi, euro a servit Germania bine în vremuri de creștere, surplusul său comercial în zona euro crescând de aproape două ori și jumătate în perioada 2001-2007. Trei, euro servește Germania la fel de bine în criză, creându-i condițiile unei monede subevaluate. Consecință: dacă ar fi avut marca, creșterea exporturilor ar fi fost de 10 la sută între 2009 și 2011, și nu de 18 la sută cât a fost în realitate. Ce are de a face asta cu periferia? Dacă spaniolii ar fi avut pesete, nu euro, reacția lor rațională la criză ar fi fost devalorizarea monedei pentru a crește competitivitatea exporturilor spaniole în loc să recurgă la austeritatea cerută de sistemul euro. În fine, odată începută criza, Germania a devenit destinația investitorilor speriați de posibilitatea neplății în periferie. Rezultatul a fost că guvernul german s-a putut împrumuta la nivele record ale dobânzii (2 la sută). Practic în acest fel criza a dat Germaniei un stimul monetar implict.
Dar în loc să vorbească deschis despre aceste avantaje, Germania a scos de la congelator mituri despre psihologia popoarelor și predici de morală. Încă nu e prea târziu pentru o schimbare. Guvernul german este mai flexibil decât pare și a a început să accepte idea că nu doar cetățenii pot fi forțați să plătescă pentru greșelile de fabricație ale uniunii monetare, ci și sectorul bancar. Altfel cum se poate justifica presiunea făcută de Merkel asupra băncilor ce au cumpărat titluri grecești să accepte o pierdere de 50 la sută pe aceste titluri? În cele din urmă Germania nu va avea de ales decât să accepte costurile care vin cu hegemonia sa economică în Europa. Însă chiar dacă Germania și BCE vor opri „contaminarea,” zona euro și mai ales periferia ei sudică nu a primit până acum de la elitele ei politice și economice decât strategii care, în afara spațiului scandinav, au dus doar la creșterea șomajului, sărăciei și inegalității chiar și înainte de 2008. Seria economică neagră a economiei europene poate continua și armistițiul postbelic între democrație și capitalism poate fi supus unor revizuiri din ce în ce mai neliberale pe fondul destrămării solidarității sociale. Cum remarca recent Jurgen Habermas, această criză a capitalismului european scoate la vedere faptul că, pentru prima data în istoria UE, asistăm, ici și colo, la primele faze ale demontării democrației. Dacă aceasta se va întâmpla, Germania va trebui să trăiască cu o responsabilitate pe care probabil liderii săi nu ar dori să și-o asume.