Criza, de la teorie la practică, de la cuget la stau

TEMA: Stânga-dreapta în criză

În campania de pregătire și justificare a războiului din Irak, Donald Rumsfeld a formulat, la un moment dat, un fel de teorie epistemologică devenită celebră ulterior, desigur nu prin caracterul ei subtil sau pătrunzător, ci prin utilizabilitatea ei practico-politică. Există, spunea el, lucruri pe care știm că le știm, lucruri pe care știm că nu le știm și lucruri pe care, pur și simplu, nici nu știm că nu le știm[i].

Unul din aspectele cele mai interesante ale crizei actuale e tocmai regularitatea, consecvența cu care se verifică un fel de mecanism practic și automat de departajare informațională, dacă nu epistemologică, oarecum asemănător celui rumsfeldian: există, în ce privește criza, lucruri pe care știm că le știm, lucruri pe care toată lumea – mai mult sau mai puțin interesată de subiect – a ajuns să le știe, o armată de informații deja arhi-cunoscute și transformate spontan în folclor, și, pe de altă parte, lucruri care rămân, în ciuda oricărui efort de informare și interpretare, iremediabil opace, impermeabile la orice înțelegere.

Pe de o parte, pe partea luminată a lunii, criza a devenit așadar folclor. Un subiect de conversație care rivalizează deja cu fotbalul și starea vremii la popularitate și număr de vizualizări. E la fel de probabil să auzi în bar sau la coadă discuții despre Poli și CFR ca despre agențiile de rating, bonusurile bancherilor și managerilor, recapitalizarea băncilor, fuga capitalului, declinul suveranității statale, socializarea datoriei și privatizarea profiturilor, Occupy, Keynes, neoliberalism, Tatcher & Reagan, datoria SUA, quantitative easing, bail out, FED, BCE etc. Toate acestea sunt lucruri pe care le știm și știm că le știm. Subiecte care au deja acea funcție socială de a umple discuții colocviale în care nu dimensiunea informațională contează – aflarea a ceva nou – ci doar cea comunicațională, de nu chiar comunională: de a depăna împreună fondul de informații și experiențe comune, ceea ce ne unește și știm că ne unește, pe lângă faptul că afară plouă și că Poli e în B.

Asta pe de o parte. Dar pe de altă parte, cea întunecată, rămâne însă din criză ceva iremediabil opac, impermeabil la orice efort de înțelegere. O întrebare frustrată mereu de un posibil răspuns: what the f℗÷Δ is going on?

Cum se explică această departajare rigidă între cunoscut și necunoscut în ce privește criza? Cum se face că, în ciuda puzderiei de informații și interpretări ale crizei economice, aceste date și teorii rămân non-totalizabile, structuralmente incomplete?

În celebra analiză pe care a făcut-o rubricilor de astrologie din câteva ziare americane, Adorno[ii] scotea la iveală curioasa coexistență și departajare realizată în aceste texte între rațional și irațional, mundan și supranatural. La nivelul conținutului practic, horoscoapele sunt grotesc de „raționale”, pragmatice la limita grosolanului: fii prietenos cu colegii, ai grijă ce-i zici șefului, nu uita butelia deschisă, cumpără flori iubitei etc. Și totuși, această desfășurare plată de banale sfaturi practice este autorizată numai prin proiectarea ei pe un fundal cu totul irațional: Venus a intrat în conjuncție cu Saturn, prin urmare ar fi bine să nu uiți să-ți plătești chiria astăzi. Tensiunea și clivajul dintre rațional și irațional la nivelul astrologiei reflectă însă, spunea Adorno, o tensiune și o contradicție la nivelul socialului ca atare: și aici, aceeași departajare între un set de practici sociale cotidiene extrem de „normale”, firești, raționale, dar care se derulează pe fondul unei opacități totale – fetișismul mărfii – a structurării relațiilor sociale în ansamblul lor.

Cam la fel stau lucrurile și cu criza actuală. Din această perspectivă, criza actuală și efectele ei sociale respectă cu fidelitate binomul adornian rațional-irațional: la nivel micro, toate măsurile și evenimentele care aparțin dinamicii crizei fac sens, sunt logice, explicabile, chiar dacă nu justificabile: de la bula subprime, la variațiile ratei dobânzilor, la acțiunile și inacțiunile liderilor europeni, la înlocuirea lui Berlusconi și Papandreou etc. Dar, pe de altă parte, fundalul pe care se derulează aceste acțiuni și evenimente frenetice este unul cu totul opac: același întunecat Abgrund al întrebării heideggeriene „ce naiba se-ntâmplă?”.

Această opoziție tranșantă între raționalitatea micro și iraționalitatea macro nu este însă un simplu accident provocat de criză, o trăsătură specifică doar crizei, ci ea nu face decât să confirme și accentueze o trăsătură definitorie a modului de producție capitalist și a socializării sale. O trăsătură definitorie care pare să se opună, punct cu punct, ideii încetățenite și auto-legitimante de viclenie a rațiunii capitaliste. În locul situației utopice în care, deși fiecare individ își urmărește interesele private după cum îi dictează mușchii și idiosincraziile proprii, există totuși o logică necunoscută, o mână invizibilă care armonizează aceste decizii particulare și atomice într-o structură generală rațională, avem situația opusă în care, deși la nivel individual toate deciziile și strategiile sunt raționale, la nivel de ansamblu, totalizarea lor rezultă a fi cu totul irațională.

Există, așadar, în criză, cam cum spunea și Rumsfeld, lucruri pe care le știm și știm că le știm; și lucruri – de fapt, aceleași – pe care deși le știm, odată puse cap la cap, nu reușim să le înțelegem. Această departajare nu este specifică momentului actual al crizei economice, ci este o simplă accentuare a modului obișnuit de socializare a capitalismului. Ea este expresia socializării și totalizării deficitare și contradictorii ale capitalismului, în care libertatea sacră și inalienabilă a fiecăruia constă în dreptul său de a se plia și adapta, cum știe mai bine, la iraționalitatea de ansamblu. Să derulăm acum opoziția un pas mai departe.

Departajarea dintre arhi-cunoscut și necunoscut în contextul crizei nu este atât o separație în interiorul cunoașterii, o tensiune, oarecum normală, între deja cunoscut și încă necunoscut, ci o prăpastie care desparte cunoașterea, teoria de exteriorul său intim, de extimitatea sa: practica. Altfel spus, motivul pentru care orice informație și interpretare a crizei intră spontan într-un proces de reificare, de solidificare și fixare într-un lucru-deja-arhicunoscut este tocmai blocajul obiectiv al oricărei posibilități de reacție, de practică, de schimbare radicală. În acest context, în contextul privării de orice finalitate practică, informația și teoria crizei devin automat simplă bază de date, registru de informații, comun, public, tocmai pentru că abstract, inutilizabil. Din starea gazoasă trec direct în stare solidă, fără să lase timp și șansă unui flux de înțelegere-decizie-acțiune. Și, ca la Adorno, acest rest opac, acest fundal întunecat nu este ceva potențial cognoscibil, nu este un rest interior cunoașterii. Nu e ceva ce ni s-ar putea dezvălui dacă am avea acces la mai multe informații secretizate sau am învăța mai cu metodă niscaiva teorie economică. Nu, acest rest, această tensiune reflectă, de fapt, contradicțiile de la nivel social. Și ele rămân ca atare, ireductibile și opace nu din cauza unei deficiențe a interpretării și a teoriei, ci dintr-o imposibilitate obiectivă a practicii: așadar, exact atâta timp – pare-se pentru mult timp – cât trecerea de la preistorie la istorie, din tărâmul necesității în cel al libertății, concret: politizarea și socializarea economiei – nu se vor realiza. Exact atâta timp cât structurarea relațiilor sociale în ansamblu va rămâne supusă operațiunilor automate și inconștiente ale mâinii invizibile a capitalului. Sau, dacă vreți, fetișismului mărfii.

Despre modul actual de reproducere și acumulare a capitalului și, implicit, despre criza actuală știm destule, știm atât cât e omenește posibil și relevant. Ceea ce lipsește însă acestei cunoașteri, ceea ce o împiedică să fie completă este rezultatul său practic, traducerea ei într-o practică revoluționară efectivă.

Ceea ce lasă amprente profunde asupra ambelor tabere ale frontului (anti)capitalist.

Pe de o parte, de partea posibilei opoziții anticapitaliste, acest blocaj obiectiv al practicii duce la inevitabila estetizare și moralizare a practicii politice în general și a protestului politic în special. Nu întâmplător revista Times i-a decernat protestatarului premiul pentru cel mai simpatic și de treabă personaj al anului. Lipsit de orizontul revoluționar care-i conferea posibila sa semnificație, protestul devine finalitate fără scop, politică de amorul artei, lifestyle, tricou cu Che Guevara. (Și o mărturisește unul cu dulapul plin de astfel de tricouri.) În același timp, și din aceleași motive obiective, blocarea practicii revoluționare duce la transformarea protestului anticapitalist în probă de moralitate, declarație de virtute, cu toate neajunsurile acestei poziționări moraliste și moralizante – conștiința nefericită, sufletul frumos – punctate de Hegel în Fenomenologia spiritului. Protestele occupy, mișcarea indignados, violențele din Grecia sunt toate frumoase și tragice, emoționante și înălțătoare, însă din punct de vedere politic și structural, ele rămân fundamental tăcute. Și nu pentru că le-ar lipsi înțelegerea corectă a situației – deși nu de puține ori se întâmplă și asta – ci pentru că situația nu mai admite o înțelegere de ansamblu traductibilă în practică. Dintr-un motiv sau altul, de la un punct încoace, contradicția capitalismului a încetat să mai deschidă o „transcendență istorică”, să mai trimită către alte orizonturi posibile. Contradicția capitalistă a devenit, poate, ceea ce era: o contradicție internă capitalismului.

De cealaltă parte a baricadei, în cartierul general al capitalului, criza a adus cu sine o evoluție interesantă: mâna invizibilă a capitalului a devenit astăzi hipervizibilă, expusă în plină lumină, însă nu mai puțin – ori poate dimpotrivă, mult mai – opacă, mai de nepătruns în temeiul său. Actori și pârghii de decizie care până mai ieri stăteau ascunși în spatele cortinei vizibilității populează astăzi până la refuz primele pagini ale ziarelor și jurnalelor de știri. Agențiile de rating, bancherii de vârf și faimoșii investitori mereu raționali și paranoici – sau care dictează regulile rațiunii comune după puseurile paranoiei lor private – au devenit astăzi materie de cultură generală și discuții cotidiene. Însă deși în prim planul scenei, acești actori minunați și deciziile lor zburătoare își păstrează intactă aura lor de opacitate. Criza dezvăluie și expune astfel mâna invizibilă a capitalismului ca mână invizibilă. Nu întâmplător, oarecum ca la Adorno, ratingurile stabilite de S & P, Fitch și Moody joacă azi rolul de horoscop economic, dar și politic și social, pentru toată planeta. Deciziile și opiniile lor sunt la fel de inscrutabile și totodată destinale ca mesajele lui Jupiter și Saturn. În același timp, criza a adus astfel cu sine un proces de decantare și purificare a capitalismului. Redus la exigențele și imperativele forurilor sale supreme – capitalul financiar – capitalismul bifează astăzi toate trăsăturile a ceea ce, în psihanaliză, se numește supraeu: o lege supremă din care n-a mai rămas decât forma goală, „loi sans dialectique”, „parole qui ne dit rien, loi sans parole”, „au même temps la loi et sa destruction”[iii] și care e cu atât mai imperativă și mai exigentă cu cât vigoarea sa a rămas pur formală, intraductibilă sau contradictorie din punct de vedere politic și social. Eliberat, prin criză, de pretențiile că propria sa acumulare ar fi compatibilă sau chiar favorabilă unei socializări oneste și decente, meritocratică, a bogăției comune, dezvăluit în efectivitatea dominației sale abstracte, capitalul financiar se manifestă astăzi ca o serie de diagnostice, pronosticuri și remedii care nu mai au decât forma cinică, imperativă și totodată aleatorie a lui „tu trebuie”. O instanță supremă care, ca orice supraeu, e cu atât mai crudă și mai capricioasă cu supușii săi cu cât măsurile politice și sociale ale acestora în vederea pacificării ei sunt mai febrile și mai disperate. Și care face din măruntul Bartleby și din al său „I would prefer not to” figura insurecțională a epocii.