Criza care n-a avut loc niciodată

Timothy Mitchell – Carbon Democracy  – Political Power in the Age of Oil

Verso, 2011

Capitolul VII

Criza care n-a avut loc niciodată

Ordinea petrolieră postbelică şi prosperitatea adusă de aceasta păreau să se fi prăbuşit mult prea uşor. Evenimentele ce-au ajuns să fie cunoscute drept Criza petrolieră din 1973-74 au pus brusc şi pentru multă vreme capăt unei epoci în care condiţiile de viaţă din multe părţi ale lumii se îmbunătăţiseră considerabil. Criza a confirmat prăbuşirea sistemului postbelic de gestionare a finanţelor internaţionale, dar şi transferul formării preţului petrolului către ţările producătoare, care au început să obţină venituri mult mai mari de pe urma acestuia. În ţările industrializate, forţele muncitoreşti ce reuşiseră să creeze o ordine socială mai egalitară şi democratică au fost slăbite, confruntate fiind cu un nou instrument de control: legile neoliberale ale pieţei. În emisfera sudică a planetei, guvernele care aveau venituri petroliere şi-au construit state militarizate, iar cele lipsite de astfel de venituri n-au făcut altceva decât să acumuleze datorii, pe măsură ce băncile occidentale, doldora de petrodolari, îi reciclau în împrumuturi riscante către nişte guverne ale căror finanţe publice erau complet debilitate.

Descrierea unei succesiuni de evenimente drept o “criză” simplifică schimbări petrecute în domenii multiple, în care sunt implicaţi o multitudine de agenţi, grupându-le într-un eveniment unic, astfel încât un singur moment şi un singur agent par a fi responsabile de prăbuşirea vechii ordini. Pentru a înţelege reculul politicilor democratice, trebuie să urmărim nu doar schimbările petrecute în multiplele dimensiuni ale ordinii petroliere, ci şi eforturile depuse pentru a simplifica cele petrecute într-o “criză” de a cărei producere putea fi acuzată o forţă externă – în cazul de faţă, statele petrolifere arabe.

Simpla cerere şi ofertă

Ceea ce este cunoscut drept Criza petrolieră din 1973-74 le-a oferit multora dintre locuitorii Europei occidentale şi Americii de Nord prilejul celei mai memorabile întâlniri cu legile pieţei. Cetăţenii din clasa de mijloc s-au confruntat cu experienţa nefamiliară a penuriei unui bun care se găsise întotdeauna din abundenţă, cu neliniştea în legătură cu viitoarea sa disponibilitate, cu rivalitatea celorlalţi consumatori, din pricina căreia erau nevoiţi să stea la cozi kilometrice, şi preţuri care creşteau aproape zilnic. Pe data de 17 octombrie 1973, la unsprezece zile după izbucnirea unui alt război israeliano-arab, şase dintre ţările arabe producătoare de petrol au anunţat o reducere cu 5 procente a producţiei de petrol. Ele au promis o reducere de încă 5 procente dacă Statele Unite nu încetau să obstrucţioneze ajungerea la un acord în privinţa conflictului palestiniano-israelian. Cu fiecare astfel de anunţ, preţul sălta cu câţiva dolari. Această experienţă a oferit pe nepusă masă unor întregi populaţii din Occident o lecţie obiectivă despre principiile economiei neoclasice.

Lecţia şi-a croit drum până în manualele şi prelegerile economiştilor, ajungând să fie reprodusă ca o familiară ilustraţie a teoriei elementare a cererii şi ofertei. Câteva decenii mai târziu, criza petrolieră continua să fie un instrument preferat pentru a reafirma câteva adevăruri de bază despre mecanismele pieţei. Economistul Dierdre McCloskey a folosit-o în 2002 pentru a-i răspunde unui critic care-l întrebase dacă merita păstrat ceva din teoria eonomică standard. Din moment ce presupoziţiile microeconomiei “contrazic aproape tot ceea ce putem observa în jurul nostru,” se plângea criticul, “e aproape imposibil să mai discuţi aspecte ale vieţii reale cu microeconomiştii – de fapt, cu aproape toţi teoreticienii neoclasici. Ei sunt prinşi în sistemul lor şi nici că le mai pasă de lumea exterioară.” McCloskey a apărat teoria economică folosind un singur exemplu: în 1973, când statele arabe au oprit furnizarea de ţiţei, “nu a crescut preţul relativ al petrolului, exact aşa cum prevedea modelul simplu al cererii şi ofertei?” Manualele de economie bune, a susţinut McCloskey, abundă în exemple reale ca acesta, ce demonstrează că modelele simplificate ale teoriei economice “pot fi făcute să fie oricât de serioase cantitativ dorim. Ele sunt idei ştiinţifice reale.”[1]

A oferi criza petrolieră din 1973-74 drept dovadă a preocupării economiştilor pentru lumea reală e un răspuns cum nu se poate mai nefericit. Criza i-a luat pe majoritatea economiştilor prin surprindere, iar evenimentele care au dus la producerea ei i-au făcut pe mulţi dintre ei să-şi abandoneze vechile vederi keynesiene asupra economiei. Şi totuşi, nici măcar critica mai largă, cea potrivit căreia economiştii sunt închişi în propriul lor sistem de idei nu-şi atinge ţinta. Asemenea criticilor lor, şi economiştilor ortodocşi le pasă de lume. Singura diferenţă e că le pasă în alt fel. Ei nu vor să-şi modifice ideile pentru a le face să semene lumii reale, ci să o modifice pe aceasta pentru a se asemui celor dintâi.[2] În cazul crizei petroliere din 1973-74, legea cererii şi a ofertei nu a fost o simplă ficţiune, ci o adevărată invenţie. Un instrument construit cu grijă de unele dintre părţile implicate într-o dispută. Pentru a-şi atinge scopurile, aceste părţi au încercat să orchestreze un eveniment asamblat şi dus la bun sfârşit după litera legilor economice.

Un adversar al teoriei economice standard ar putea semnala cel puţin câteva probleme în utilizarea crizei petroliere pentru a ilustra modelul cererii şi ofertei. Deşi nu constituie principala noastră preocupare, ele pot fi menţionate în trecere. În primul rând, e greu de ştiut cât din creşterea preţului petrolului din iarna lui 1973 s-a datorat reducerii livrărilor, ba chiar şi cu cât au fost acestea exact reduse. În vreme ce Arabia Saudită şi Kuweitul şi-au redus exporturile de ţiţei, alte state din Orientul Mijlociu, în frunte cu Iranul, şi-au mărit producţia. În Irak, guvernul condus de Saddam Hussein a susţinut embargoul asupra livrărilor către Statele Unite, dar s-a opus reducerii cantităţii furnizate către Europa şi Japonia – decizie care a ajutat Statele Unite, limitându-i izolarea politică şi propagând greutăţile economice şi în alte zone. Irakul a pus tăierile mai substanţiale pe seama guvernelor Arabiei Saudite şi Kuweitului, “cunoscute pentru legăturile pe care le întreţin cu America şi interesele monopoliste americane,” şi a sporit numărul de barili trimişi către Europa.[3] În luna decembrie, Irakul producea cu 7 la sută mai mult ţiţei decât în luna de dinainte de embargo. Libia, Algeria şi Abu Dhabi au profitat la rândul lor de preţurile crescute pentru a-şi spori producţia, după o scurtă perioadă de restrângere a ei, menţinându-şi un nivel de livrări similar. Cum niciuna dintre aceste ţări nu oferea date despre cantităţile de petrol pe care le producea, era imposibil de ştiut cu cât scăzuse nivelul total al ofertei de ţiţei. Până şi datele obţinute de pe urma supravegherii numărului de petroliere ce părăseau cele şase terminale petroliere din Orientul Mijlociu – principala metodă de estimare a cantităţii totale de petrol disponibile – erau contestate, unele rapoarte arătând o creştere netă a numărului de transporturi. O aceeaşi incertitudine domnea şi în privinţa preţului ţiţeiului. Timp de cincizeci de ani, companiile petroliere se chinuiseră să împiedice crearea unui “preţ al pieţei” pentru ţiţei (vezi Capitolul 6). Prin urmare, nu exista niciun loc, publicaţie sau mecanism comun de tranzacţionare prin care să fie determinat preţul de pornire, astfel încât, la instalarea crizei, “nimeni nu ştia care era <piaţa>”.[4]

În al doilea rând, din moment ce întreruperile în aprovizionarea cu petrol dintr-o sursă puteau fi compensate dintr-o alta, embargo-ul împotriva Statelor Unite “n-a avut niciodată loc”.[5] Alţi factori au contribuit la creşterea bruscă a preţului petrolului. În Congresul SUA, liderul aripii militariste a Partidului Democrat, care se opunea încheierii unui acord de pace în Orientul Mijlociu, a iniţiat o lege ce obliga guvernul să pregătească mecanisme de raţionalizare a combustibilului şi un program de reducere a consumului de petrol.[6] Puşi pe jar de dezbaterile publice despre “arma petrolieră” pe care arabii o dezlănţuiseră împotriva Vestului, atât consumatorii industriali cât şi cei casnici au intrat în panică. Lipsiţi de orice siguranţă în privinţa cantităţilor disponibile, consumatorii au început să cumpere mai multe produse petroliere decât aveau nevoie. Guvernele au agravat problema prin gestionarea proastă a crizei şi adoptarea unor măsuri de urgenţă ce făceau dificilă distribuţia produselor petroliere, accentuând penuria de combustibil.[7] Dezbaterea publică a contribuit şi ea la sentimentul general de asediu, legând embargoul petrolier de o mai largă “criză energetică”, de problema “limitelor creşterii”, şi de vulnerabilitatea “mediului” – cuvânt ce obişnuia să însemne ambianţă sau împrejurimi, dar în ultimii ani ajunsese să fie folosit articulat hotărât, asemenea termenului “economie” cu două decenii mai înainte, pentru a desemna o preocupare politică de interes general.

O altă problemă în a face petrolul să se conformeze modelului cererii şi ofertei ţine de însăşi natura acestuia. Din moment ce majoritatea utilizatorilor nu pot trece cu uşurinţă la o sursă alternativă de energie, se spune că petrolul ar avea o elasticitate a cererii foarte scăzută. Chiar şi întreruperi mărunte ale furnizării pot duce la creşteri mari ale preţului. Cu toate acestea, în majoritatea cazurilor, petrolul are o elasticitate a cererii inversă: pe măsura creşterii preţului, consumatorii cumpără din ce în ce mai mult. Modificările cererii mondiale anuale de petrol sunt influenţate de schimbările în infrastructura energetică, în structura socială şi industrială, în creşterea veniturilor, în accize şi alţi factori. De regulă, cererea de petrol nu are o legătură directă cu preţul său. Excepţia de la acest model se produce atunci când au loc creşteri foarte mari ale preţului într-o perioadă de timp foarte scurtă. Criza petrolieră a fost exemplul perfect al unei asemenea excepţii. Modelul simplu al cererii şi ofertei pe care acest eveniment se presupune a-l ilustra este susţinut de singularitatea evenimentului în sine, dar contrazis de fluctuaţiile de preţ curente de pe piaţa petrolului.[8] Iar modelul economiştilor şi-a jucat şi el rolul în crearea acestui episod de excepţie.

Pentru ca toate aceste fluxuri de petrol, acţiuni militare, zvonuri industriale, cantităţi, calcule politice şi reacţii ale consumatorilor să poată fi reunite într-un caz clasic de funcţionare a legilor economice, un nou univers socio-tehnologic trebuia creat pentru a le ţine laolaltă. Perioadele de criză se dovedesc a fi prilejuri utile de-a înţelege cum sunt compuse şi rearanjate astfel de lumi. Adesea, anunţarea unei crize marchează o încercare de a introduce noi forţe sau de a identifica ameninţări împotriva cărora trebuie luate măsuri decisive. În plus, ea necesită şi definirea obiectului sau agregatului supus ameninţării. Şi totuşi, forţele introduse, ameninţările identificate şi agregatele astfel definite pot scăpa controlului celor ce încearcă să le mobilizeze sau să le stăpânească.

La începutul anilor ’70, au apărut pe tapet şi s-au intersectat trei mari chestiuni de interes: problema energiei ca sistem interconectat şi vulnerabil, mai ales din perspectiva Statelor Unite; producţia şi distribuţia petrolului din Orientul Mijlociu, ca flux de energie ce ar putea fi coordonat şi utilizat de un singur set de actori politici în vederea atingerii altor ţinte politice– în special rezolvarea problemei palestiniene; şi apariţia “mediului”, rival al “economiei” ca obiect central al politicii, definită nu ca expansiune nelimitată a PIB-ului unei ţări, ci ca gestionare a limitelor fizice ale creşterii.

În Capitolul 5 am susţinut că democraţiile industriale bazate pe carbon au fost caracterizate de un nou mod de guvernare, a cărui apariţie, în deceniile de mijloc ale secolului XX, a coincis cu sporirea dependenţei lor de petrol. Construcţia economiei, realizată cu ajutorul rezervelor energetice ieftine şi abundente, a creat un obiect în funcţie de care pretenţiile la o viaţă mai egalitară puteau fi măsurate şi ajustate, iar chestiunile de interes general puteau fi delegate unor specialişti. După cum am văzut în Capitolul 6, mecanismele de aprovizionare cu energie ieftină şi mijloacele de administrare a ameninţării continue la adresa democraţiei constituite de speculaţia financiară începeau să se destrame. Drept urmare, guvernarea populaţiei prin intermediul economiei începuse să devină din ce în ce mai dificilă. Pe măsură ce aceste modalităţi de gestionare a politicii democratice au devenit mai puţin eficiente, criza urma să deschidă calea elaborării unor noi moduri de guvernare, prin intermediul noii maşinării numite “piaţă”. Potrivit acestei noi tehnologii de guvernare, nu doar criza petrolului, ci aproape orice conflict între două solicitări politice rivale urma să fie abordat – şi gestionat – ca o simplă chestiune de cerere şi ofertă.

Cum a devenit energia un sistem

Revista americană Science Journal îşi dedica numărul pe luna octombrie 1967 noului domeniu al previziunilor tehnologice. Pe lângă articole pe teme ştiinţifice, automatizare, comunicare şi spaţiu, cuprindea şi un eseu despre energie. Scris de directorul diviziei de ştiinţă şi tehnologie a Institutului pentru Analiza Apărării, articolul declara că “energia este atât de răspândită încât e considerată inepuizabilă”.[9] Cu toate că amintea de probleme precum poluarea aerului provocată de autovehicule şi de dezastrul economic al bazinelor carbonifere, articolul nu menţiona nicăieri că sistemul ar fi în pericolul sau că ar exista pericolul unei crize iminente.

Sintagma “criză energetică” şi-a făcut apariţia în dezbaterea politică americană de-abia peste trei ani, în vara lui 1970.[10] Evenimentele care au urmat sunt acum amintite ca o problemă provocată de embargoul asupra aprovizionării cu petrol din Orientul Mijlociu.[11] Cu toate acestea, când presa americană a vorbit pentru prima oară de această criză, a descris problema fără să facă nicio referire la Orientul Mijlociu, şi nici măcar la petrol.

Vestea despre această nouă ameninţare a venit pe 10 august 1970, când şeful Comisiei Federale pentru Energie, John Nassikas, a ţinut un discurs despre “Criza Naţională de Energie” în faţa Clubului Naţional de Presă. Era cea de-a doua vară la rând când New York-ul şi alte mari oraşe americane sufereau pene de curent electric. Deşi problemele erau cauzate, în parte, de întârzierea construirii de instalaţii de transmisie şi generare de electricitate, principalul motiv pentru “criza energetică încă în faşă”, le-a spus preşedintele FCE jurnaliştilor adunaţi acolo, era lipsa de combustibil – îndeosebi lipsa gazului natural pentru industrie. Combustibilul ar putea fi raţionalizat şi fabricile închise. Soluţia pe termen lung, sugera el, ar fi dezvoltarea energiei nucleare; între timp, însă, remediul era reducerea numărului şi asprimii reglementărilor guvernamentale în domeniu, inclusiv relaxarea legilor antitrust, pentru a permite industriei energetice să adopte un “model economic bazat pe producţia de masă”.[12]

Mai existaseră şi înainte crize de distribuţie a combustibililor, de acces şi extracţie a materiilor prime şi de generare a energiei electrice. Aceasta era, însă, prima dată când problema fusese descrisă ca fiind o criză energetică. În producţia şi distribuţia curentului electric erau implicate o gamă largă de industrii, materiale, sisteme de transmisie şi forme de energie: cărbunele şi minerii, şi companiile miniere care-l produceau, căile ferate pe care era transportat, petrolul şi câmpurile de gaze naturale, companiile care deţineau conductele de alimentare, benzinăriile, uzinele de furnizare a electricităţii şi agentului termic, echipamentele de generare şi transmitere a curentului electric şi companiile care le produceau, firmele de construcţii care se ocupau de centralele nucleare, companiile care extrăgeau uraniu, proprietarii tancurilor petroliere şi alte companii mari şi mici. Fiecare dintre aceste instalaţii, reţele sau materiale s-a confruntat cu probleme specifice într-un moment sau altul: un val de greve spontane în industria carboniferă din Munţii Apalaşi, dificultăţi tehnice în funcţionarea centralelor nuclear-electrice, un deficit de tancuri petroliere în urma închiderii Canalului Suez, întârzieri în construcţia centralelor electrice datorate nevoii de combustibili cu conţinut mai scăzut de sulf, şi avântul luat de organizarea comunitară ca nou set de tehnici ce le permiteau “radicalilor realişti”, potrivit sintagmei popularului ghid al lui Saul Alinsky, Reguli pentru radicali, să conteste pagubele făcute de companiile energetice comunităţilor şi mediului înconjurător.[13] La începutul anilor ’70, toate aceste chestiuni au fost dintr-o dată reunite sub umbrela uneia şi aceleiaşi “crize energetice”, ca diverse aspecte ale ei.

În timp ce statele OPEC începeau să preia controlul producţiei de petrol, în maniera descrisă în Capitolul 6, companiile petroliere internaţionale intenţionau să crească preţul cu aproape 50 la sută, dacă nu chiar mai mult. Creşterea veniturilor ţărilor producătoare n-ar mai fi fost plătită prin reducerea profitului marilor companii petroliere, ci direct de către consumator. Principalul obstacol în calea unei astfel de creşteri era faptul că utilizatorii ar fi putut trece la combustibili alternativi, inclusiv la gaze naturale, cărbune şi energie nucleară. Nu era suficient să colaborezi pentru limitarea aprovizionării lor cu petrol: companiile petroliere, cu ajutorul Casei Albe a lui Nixon, trebuiau să extindă acest sistem de “sabotaj” şi la celelalte forme de combustibili. Prin intermediul proprietăţii corporatiste, al administraţiei centrale,  mass-mediei şi comunităţilor de experţi toţi aceşti combustibili urmau să fie reuniţi într-un singur element confruntat cu unul şi acelaşi obstacol fundamental: criza energetică.

Giganticele companii petroliere importaseră capital în SUA, cea mai mare parte a acestuia fiind reprezentată de neaşteptatele câştiguri obţinute de pe urma monopolului vânzării petrolului din Orientul Mijlociu către Europa şi alte părţi ale lumii. Majoritatea banilor importaţi fuseseră plătiţi acţionarilor americani sub formă de dividende, dar sute de milioane de dolari fuseseră puşi deoparte în fiecare an pentru achiziţionarea surselor rivale de energie din Statele Unite. Companiile petroliere şi-au consolidat controlul asupra producţiei de gaze naturale, astfel încât, la sfârşitul anilor ’60, în jur de douăzeci de companii americane produceau trei sferturi din gazele naturale ale ţării. Au cumpărat companiile carbonifere, contribuind la transformarea industriei americane a cărbunelui dintr-un grup de producători reuniţi în carteluri, în divizii ale unor industrii mai mari, care foloseau direct cărbunele sau produceau alţi combustibili. Au pătruns şi în industria nucleară, îndeosebi în extracţia de uraniu, astfel încât, până în anii ’70, ajunseseră să controleze 40% din rezervele americane de uraniu.[14] Ca un ecou al evenimentelor petrecute în Orientul Mijlociu, într-o epocă anterioară, oficialii Ministerului de Interne au acuzat companiile petroliere că ar fi luat în concesiune diverse terenuri federale pentru extracţia de uraniu, lăsându-le apoi neexploatate pentru a creşte preţurile şi a produce “criza energetică”.[15]

Pentru a creşte preţul petrolului, companiile petroliere au făcut presiuni pentru creşterea preţului gazelor naturale. În 1968, când Comisia Federală pentru Energie le-a respins apelul pentru  o mărire a tarifelor, producătorii au descoperit brusc că rezervele s-au împuţinat considerabil. De-atunci încolo, rata de descoperire a noilor zăcăminte a scăzut încontinuu.[16] Numit în anul următor, de către Nixon, la şefia Comisiei Federale pentru Energie, John Nassikas, omul ce urma să dezvăluie în curând lumii existenţa unei crize energetice, a aprobat o creştere fără precedent a tarifelor la gaze naturale, sub pretextul că aceasta va încuraja industria de profil să investească în exploatarea de noi zăcăminte.[17] Investiţiile promise n-au mai fost realizate niciodată, iar cercetările ulterioare ale Congresului au scos la iveală faptul că Nassikas se bazese pe statisticile referitoare la rezerve făcute de companii şi nu pe estimările mult mai pozitive realizate de specialiştii Comisiei. De asemenea, el a recunoscut în faţa Congresului că nu avea nicio dovadă că dereglementarea va duce la creşterea producţiei.[18]

Prin creşterea estimărilor cu privire la consumul viitor şi reducerea simultană a celor privitoare la rezervele exploatabile, companiile petroliere au creat îngrijorare şi în legătură cu insuficienţa rezervelor de ţiţei. În 1972, Consiliul Naţional American al Petrolului prezicea atingerea unui prag al consumului naţional primar de energie de 125 cvadrilioane (quazi) de BTU până în 1985. Necesarul pentru acel an fusese de numai 74 de quazi, sub 60% din cantitatea estimată pentru 1985. În urma embargoului petrolier din 1973-74, Administraţia Federală pentru Energie a creat Proiectul Independenţa, producător al unor supraestimări similiare ale viitoarei cereri de petrol. Aceste statistici au servit la elaborarea Legii Naţionale a Energiei din 1978, ce a interzis utilizarea gazului natural în centralele electrice şi boilerele industriale nou construite, permiţându-le companiilor petroliere să crească de opt ori preţul gazului (de la 22 de cenţi /milion de BTU în 1973 la 1,75$ pentru gazul din puţurile nou deschise). Prezentate ca un mijloc de protejare a rezervelor naţionale în faţa “armei petroliere” arabe, restricţiile au dus la o scădere cu 26% a consumului de gaz natural între 1973 şi 1986 – contribuind nu la protecţia consumatorului american, ci la cea a cererii pentru petrolul din Orientul Mijlociu. “Acum mă tulbură faptul că…am luat parte la aceste exerciţii aparent interesate,” scria Henry Linden după pensionarea sa din funcţia de director al Institutului pentru Tehnologia Gazelor, care şi-a adus şi el aportul la producerea estimarilor umflate. “Am acceptat ca adevărate multe dintre tezele a ceea ce s-a dovedit a fi o <criză energetică> fictivă.”[19]

Transformarea producerii de electricitate şi a extracţiei de resurse naturale într-un domeniu unic, cel al “energiei”, a fost încurajată de Casa Albă. Responsabilitatea pentru diferitele forme de combustibil şi energie era divizată între diverse ramuri ale guvernului american. În iunie 1973, după ce Congresul îi respinsese în mai multe rânduri propunerea de a crea un Departament pentru Energie şi Resurse Naturale, Richard Nixon a înfiinţat un Birou Naţional pentru Energie în cadrul Casei Albe.[20] Consolidarea diverselor interese din domeniul producţiei şi generării de energie electrică şi combustibil într-o singură agenţie a permis apariţia unui nou domeniu academic preocupat de energie şi politica energetică. Înainte de anii ’70, majoritatea cercetărilor economice, istorice şi de politică administrativă se axau pe un singur tip de combustibil. După aceea, interesul academic s-a orientat către chestiunea energiei ca unic subiect de interes.[21]

Deşi, iniţial, despre criza energetică din SUA s-a discutat ca despre o interacţiune complexă a unor factori diferiţi, implicând diverse resurse naturale şi moduri de generare a curentului electric, brusc, în centrul ei şi-a făcut apariţia chestiunea “crizei petrolului”. Criza petrolului a fost adusă la cunoştinţa publică de către James Akins, diplomatul care, cu un deceniu în urmă, salutase răsturnarea de la guvernare a lui Qasim şi ascensiunea partidului Ba’ath în Irak (vezi Capitolul 6), declarându-se de acord cu execuţia sumară a opozanţilor săi politici. Acum ajunsese directorul Biroului pentru Combustibili şi Energie din cadrul Departamentului de Stat. Într-un articol din Foreign Affairs, din aprilie 1973, Akins susţinea că ameninţările repetate venite din partea statelor arabe privitoare la boicotarea aprovizionării cu petrol a Americii ajunseseră să reprezinte un real pericol.[22] OPEC-ul reuşise deja să obţină o creştere a tarifelor, Irakul îşi naţionalizase producţia de ţiţei şi alţi mari producători ameninţau să facă acelaşi lucru. Salturi mari ale preţului petrolului erau, deci, inevitabile, şi aveau să rezulte într-un flux de capitaluri fără precedent către statele producătoare. Sarcina era de a redirecţiona acest aport de capital din Golful Persic către investiţiile de acasă, din America.

“<Criza energetică> sau <penuria mondială de energie> sunt o invenţie,” susţinea economistul specializat în industria petrolieră Morris Adelman. “Dar credinţa în această invenţie este un fapt. Ea îi face pe oameni să accepte preţurile mai mari la petrol ca şi cum ar fi impuse de natură, când, de fapt, ele sunt stabilite prin mica înţelegere a celor implicaţi.”[23] Adelman a prezentat dovezi potrivit cărora, la nivel mondial, exista un surplus de rezerve de petrol, cererea creştea mai lent decât în anii ’60, iar Departamentul de Stat şi companiile petroliere acţionau în conivenţă cu statele producătoare pentru a profita de pe urma exploziei preţului ţiţeiului.[24]

Ecuaţia palestiniană

Haideţi să urmărim mai îndeaproape cum s-a produs această creştere a preţului petrolului. Embargoul din octombrie 1973 a fost declanşat de anunţul statelor arabe potrivit căruia furnizarea ţiţeiului va fi legată de soluţionarea conflictului arabo-israelian. Ca atare, preţul petrolului nu putea fi doar o chestiune de cerere şi ofertă, căci acum, cererea de petrol fusese legată de o altă cerere: ca Statele Unite să nu se mai opună găsirii unei rezolvări pentru chestiunea palestiniană. În 1971, când preşedintele Anwar Sadat abandonase ideea de a cere Israelului să cadă de acord asupra unei înţelegeri mai largi cu privire la drepturile palestinienilor, cu trimitere la expulzările şi deposedările din 1948, propunând, în schimb, negocierea unui acord bilateral provizoriu asupra teritoriului egiptean cucerit de Israel în 1967, Statele Unite refuzaseră să mai susţină oferta de pace egipteană. Decizia Egiptului din 1972, de a expulza toţi consilierii sovietici veniţi să formeze personalul din reţeaua de apărare antiaeriană în speranţa îmbunătăţirii relaţiilor cu Washingtonul nu a primit răspuns din partea americanilor.[25] Henry Kissinger, consilierul lui Nixon pe probleme de securitate naţională, a tot amânat solicitarea lui Sadat de a se întâlni cu omologul său egiptean, Hafiz Ismail. Într-un final, s-au întâlnit în lunile februarie şi mai ale anului următor, cu condiţia ca întrevederile să rămână secrete, dar Kissinger i-a respins propunerea de a încheia o pace separată cu Israelul.[26] Leonid Brejnev, liderul sovietic, s-a întâlnit cu Nixon în iunie 1973, propunându-i o declaraţie de principiu comună asupra încheierii unui acord de pace, propunere pe care Nixon a respins-o.[27] În calitatea sa de stat-client, Arabia Saudită era nevoită să facă faţă unor presiuni din ce în ce mai mari datorită intransigenţei patronului său american, fapt pentru care, de-a lungul primăverii şi verii acelui an, a cerut în repetate rânduri ca Washingtonul să susţină un acord bazat pe Rezoluţia nr. 242 a Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite.[28] În luna iulie, o rezoluţie a Consiliului de Securitate ce exprima îngrijorare cu privire la “lipsa de cooperare” a Israelului cu mediatorul ONU ce încerca să pună în aplicare Rezoluţia 242 a fost aprobată de toţi cei 14 membri ai acestuia, cu excepţia Statelor Unite.[29]

Decizia Egiptului şi a Siriei de a ataca forţele israeliene care le ocupau părţi din teritoriu  pe 6 octombrie 1973 a fost un răspuns la acest impas. Războiul nu era o surpriză pentru nimeni. Cu peste doi ani înainte, în august 1971, Statele Unite aflaseră că Egiptul pregătea o “ofensivă puternică, dar restrânsă ca dimensiuni” pentru a recupera teritorii de pe malul celălalt al Canalului Suez, având ca obiectiv final a forţa Israelul să participe la negocieri.[30] Au urmat numeroase avertismente potrivit cărora refuzul Americii de a susţine semnarea unei înţelegeri va determina Egiptul să recurgă la acţiuni militare.

La zece zile după începerea războiului, în timp ce luptele continuau, Sadat și-a reiterat propunerea de a încheia o pace separată între Egipt și Israel. În ziua următoare, patru miniștri de externe din ţările arabe s-au întâlnit cu Nixon și Kissinger și au cerut Statelor Unite să susţină o încheiere a crizei bazată pe „retragerea Israelului pe graniţele trasate înainte de 1967 și respectarea dreptului palestinienilor, recunoscute prin rezoluţiile ONU, de a se reîntoarce la casele lor sau a primi compensaţii corespunzătoare.”[31] Câteva ore mai târziu, după ce refuzase să sprijine propunerea miniștrilor, Kissinger le-a spus celor din grupul de criză de la Casa Albă că liderul delegaţiei, ministrul de externe saudit „a venit repede la mine, ca un băieţel cuminte ce este,  să-mi spună cât de fructoase fuseseră discuţiile noastre”. Un articol recent apărut, ce enunţa posibilitatea ca Arabia Saudită să impună un embargo asupra livrării de petrol către Statele Unite a fost pus de Kissinger pe seama unor zvonuri venite din cadrul Departamentului de Stat sau al companiilor petroliere, care „au extraordinarul obicei de-a nu avea niciodată dreptate,” le-a spus acesta, asigurând grupul că „în momentul de faţă, nu ne așteptăm la nicio întrerupere a livrărilor”.[32] A doua zi, ţările arabe anunţau primele reduceri ale livrărilor de petrol.

Pentru a slăbi presiunea asupra Israelului, Nixon luase hotărârea de a-i furniza avioane, tancuri, echipamente de artilerie și muniţie suplimentare. Casa Albă folosea acest război nu pentru a calma disensiunile din Orientul Mijlociu, ci ca  formă de consolare pentru înfrângerea suferită în Vietnam. „E vorba de mult mai mult decât de Orientul Mijlociu,” le-a spus Nixon oficialilor săi. „Nu putem permite ca o operaţiune sprijinită de sovietici să aibă câștig de cauză în faţa uneia sprijinite de noi.” Vorbind despre dificultatea de a obliga Israelul să negocieze, susţinea, în mod pervers, că reînarmarea acestuia era singura modalitate de a „readuce de urechi Israelul înapoi la masa negocierilor.”[33] Transporturile de armament trebuiau să fie secrete, pentru a ascunde de ochii europenilor și arabilor refuzul american de a accepta o soluţie pașnică a problemei palestiniene. În acest scop, noul avion Lockheed C-5A, care transporta armamentul american, trebuia să aterizeze în Israel în timpul nopţii. C-5A putea transporta tancuri și alte echipamente grele care, de regulă, erau transportate pe mare, și avea o capacitate de zbor ce-i permitea să acopere distanţa dintre coasta estică a Statelor Unite și Orientul Mijlociu fără escală (ţările europene refuzaseră să permită utilizarea aeroporturilor lor). Cu toate acestea, datorită unor erori în construcţia aripilor, aeronava nu putea transporta încărcătura maximă până la destinaţie. Pentru a ajunge în Israel, avioanele erau nevoite să aterizeze pentru realimentare în Insulele Azore. Vânturile puternice din zonă, unde dimensiunea noilor aparate făcea aterizarea dificilă, le-au întârziat plecarea din Statele Unite, astfel încât au ajuns în Israel în timpul zilei. Secretul n-a mai putut fi păstrat, transportul de armament a ajuns de notorietate publică, și astfel, și știrea respingerii de către americani a negocierilor de pace.[34]

În aceeaşi perioadă, miniștrii petrolului din statele Golfului se întâlneau în Kuweit în cadrul  unor negocieri de o lună între OPEC (între membrii căruia existau și state nearabe) și companiile petroliere pentru revizuirea acordului din 1971 asupra cotei ce le revenea din vânzarea ţiţeiului. Fiind bazat pe un „preţ de referinţă” cu 40 la sută mai mare decât cel la care se tranzacţiona petrolul la vremea respectivă, acordul devenise depășit în cei doi ani care trecuseră de la semnarea lui prin creșterea masivă a preţurilor. Profiturile companiilor petroliere se dublaseră, în vreme ce cota ţărilor producătoare scăzuse, valoarea reală a acesteia fiind redusă suplimentar și de inflaţia scăpată de sub control. Pe 16 octombrie, în urma eşecului discuţiilor pentru încheierea unui nou acord, statele OPEC au anunţat că vor crește în mod unilateral preţul de referinţă (baza de calcul a cotei care le revenea din preţul petrolului) cu 70 de procente, readucându-l la un nivel cu 40 la sută mai ridicat decât preţul de piaţă de la momentul respectiv.[35]

Miniștrii din ţările Golfului au mai rămas o zi în Kuweit, unde li s-au alăturat omologii din celelalte ţări arabe, pentru a discuta situaţia războiului. Au căzut de acord că cea mai potrivită replică la încăpăţânarea americană era să anunţe o modestă reducere de 5 procente a producţiei de petrol, urmată de reduceri lunare ulterioare de 5 la sută până la retragerea trupelor israeliene din teritoriile ocupate în timpul războiului din iunie 1967. Statele producătoare aliate ale Americii s-au opus adoptării unor măsuri mai drastice, informând Washingtonul că reducerea producţiei era un simplu avertisment, menit să dovedească seriozitatea intenţiei lor ca “Israelul să renunţe la teritoriile arabe ocupate,” potrivit unui raport al ambasadei americane din Kuweit. “Cu cât e întârziată mai mult încheierea unui acord satisfăcător cu Israelul,” explica ministrul kuweitian al industriei petroliere, Abdul Rahman al-Atiqi, “cu-atât mai dificilă va deveni aprovizionarea cu petrol pentru toată lumea.”[36] Două zile mai târziu, Nixon răspundea înaintând o cerere către Congres pentru alocarea a 2,2 miliarde de dolari suplimentare în ajutoare militare pentru Israel. “Nu trebuie să oprim convoaiele către Israel,” le spunea Kissinger celor din echipa sa. “Trebuie să le turnăm întruna, până când cineva cedează.”[37] Atunci, Arabia Saudită a anunţat că instituie un embargo asupra transportului de petrol către Statele Unite, acţiune în care i s-au alăturat şi celelalte state arabe şi care lega furnizarea de petrol de refuzul americanilor de-a sprijini negocierile purtate pentru soluţionarea chestiunii palestieniene.

Analiştii occidentali au legat decizia statelor arabe de a reduce producţia de petrol, de pe 17 octombrie, şi embargoul impus ulterior asupra furnizării de petrol către Statele Unite, de decizia luată de OPEC cu o zi înainte cu privire la mărirea cu 70 la sută a procentului încasat de producători din preţul de referinţă. De fapt, tendinţa era de-a contopi cele două decizii şi de-a le prezenta ca pe un singur eveniment, într-un mod foarte asemănător celui în care sunt prezentate în modelul cererii şi ofertei. Chiar şi astăzi, la cele două evenimente se face în mod înşelător referire cu denumirea de “embargo-ul OPEC”. La fel de înşelătoare este şi raportarea frecventă la creşterea taxelor aplicate profiturilor companiilor petroliere [creşterea procentului din vânzarea produselor petroliere datorat de către companiile de exploatare ţărilor care deţin respectiva resursă – n.trad.] ca la “creşterea preţurilor determinată de OPEC”. Pentru ţările implicate coincidenţa era absolut întâmplătoare, şi niciuna dintre decizii nu fusese luată pentru a creşte preţul petrolului; mai mult, OPEC-ul n-a avut niciun rol în instaurarea embargoului. Cea dintâi decizie reprezenta încununarea unei luni întregi de negocieri între OPEC şi companiile producătoare cu privire la rata de taxare a profiturilor petroliere. Reducerea producţiei, anunţată în ziua următoare de un grup de ţări arabe, a fost un răspuns la decizia Statelor Unite de a lua partea Israelului în războiul din octombrie şi-a le bloca tentativa de a-i forţa pe evrei să accepte un acord de pace bazat pe cedarea teritoriilor ocupate. Potrivit lui Ali Attiga, reducerile “n-aveau nimic de-a face cu dorinţa de-a creşte preţul petrolului.” Scopul era cel de a atrage atenţia publicului occidental asupra chestiunii nerezolvate a Palestinei.[38]

Relatările despre reducerea producţiei şi embargo rareori menţionează care era scopul acestora. Daniel Yergin, spre exemplu, scrie că “miniştrii petrolului din ţările arabe au căzut de acord asupra instituirii unui embargo, reducând producţia cu 5 procente faţă de nivelul lunii septembrie şi continuând să o facă lunar până la atingerea obiectivelor pe care şi le propuseseră”.[39] Interesant este, însă, că nu menţionează niciunde care erau acestea. Statele producătoare încercau să creeze o conexiune, să pună un semn de echivalenţă între disponibilitatea petrolului şi politica Statelor Unite în chestiunea palestiniană. Istoricii evenimentului taie această legătură. Publicul larg se afla în aceeaşi situaţie: era prea ocupat să stea la coadă la benzină şi nu lua în seamă decât legile pieţei. Între timp, în Congresul american, oponenţii negocierilor de pace, conduşi de Henry Jackson, democratul din Washington cunoscut ca “senatorul de la Boeing” (cel mai mare furnizor de servicii militare al statului american cu sediul în Seattle, statul Washington), mare promotor al militarizării politicii externe americane, puneau la punct scheme de raţionalizare a distribuţiei de combustibil şi alte măsuri care ar fi permis funcţionarea nestingherită a legilor pieţei.

La două luni după război, statele OPEC s-au întâlnit din nou pentru a modifica impozitul pe profitul petrolier. În acel moment, petrolul se tranzacţiona cu preţuri de până la 17$ barilul – de peste patru ori mai mult decât preţul din luna octombrie. În ajunul acestei întâlniri, Kissinger a ţinut un discurs în care spunea că “trebuie să ţinem cont de cauzele profunde ale crizei energetice”. Deşi fusese agravată de războiul din octombrie, criza era “o consecinţă inevitabilă a creşterii explozive a cererii mondiale, care a depăşit cu mult stimulentele de creştere a ofertei”. Dacă această creştere a preţului nu era decât rezultatul acţiunii pe termen lung a forţelor pieţei, şi deci, în viziunea Washingtonului, imposibil de evitat, atunci statele OPEC n-aveau niciun motiv să nu ajusteze impozitele pe profitul petrolier în consecinţă. La iniţiativa Iranului, cel mai apropiat aliat al Statelor Unite, OPEC-ul a mărit preţul de referinţă la 11,65$ pe baril. Ceea ce a dus impozitul până la 7$ pe baril, făcând ca preţul de vânzare (ce trebuia să includă şi costurile de producţie şi profitul companiilor) să ajungă puţin sub 9$ pe baril, sau aproximativ jumătate din preţul pieţei din ultimul timp.[40]

După ce-şi făcuse datoria, contribuind la stabilizarea acestor preţuri mărite, Kissinger a încercat să culeagă şi roadele acţiunii sale. Europa şi Japonia aveau să suporte nişte costuri energetice mai mari, uşurând presiunea asupra dolarului, ceea ce avea să permită Statelor Unite să pornească exploatarea rezervelor sale din Alaska.[41] În timp ce războiul era încă în plină desfăşurare, Kissinger făcuse deja planuri ca, “la două săptămâni după ce se termină toată tevatura asta,” Nixon să trimită un mesaj Congresului în care să explice că evenimentele din ultimul timp “ne făcuseră vulnerabili chiar la noi acasă” şi să ceară parlamentarilor să renunţe la opoziţia lor faţă de construcţia unei conducte în Alaska. Chiar în timp ce conflictul de pe Canalul Suez creştea în intensitate un entuziast consilier de la Casa Albă informa grupul de strategi al lui Kissinger că “În momentul de vârf al exploatării, rezervele din Alaska vor fi egale cu totalitatea importurilor din ţările arabe”. Iar asistentul acestuia adăuga: “avem nevoie de două conducte”. Toate aceste previziuni despre eldorado-ul petrolier din Alaska s-au dovedit a fi mult exagerate.[42]

Un test practic venit la timpul potrivit

Războiul din octombrie 1973 a permis Washingtonului şi companiilor petroliere să treacă la un sistem de preţuri mai mari ale energiei, sporind, în acelaşi timp, entuziasmul pentru un element asociat într-o din ce în ce mai mare măsură cu preţul petrolului: militarismul. Conflictul a pus în scenă unele dintre cele mai semnificative bătălii de tancuri de la cel de-al Doilea Război Mondial încoace. Defectele de concepţie ale aeronavei C-5A n-au permis păstrarea secretului transporturilor de armament americane, dar tancurile pe care aceasta le-a adus în Orientul Mijlociu au asigurat nu doar victoria armatei israeliene, ci şi pe cea a unor forţe militare americane aflate, de ceva vreme, sub asediu.

Cu câteva luni înainte, după recunoaşterea înfrângerii din Vietnam şi retragerea din teren a ultimelor sale forţe, Pentagonul demarase o evaluare generală a strategiilor sale militare, în aşteptarea unor tăieri bugetare cum nu se poate mai fireşti ca urmare a pierderii unui război cu un stat minuscul. Înfrângerea părea să demonstreze că a te baza pe largi contingente convenţionale, echipate cu armament greu pentru bătălii de blindate de tipul celor purtate în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a devenit inutil. Uriaşele distrugeri suferite în războiul din 1973, în care pierderile siriano-egiptene dintr-o singură bătălie întinsă pe 18 zile egalau numărul tuturor tancurilor americane din Europa, păreau să vină în sprijinul acestei concluzii. Şi totuşi, susţinătorii reînarmării americane cu armament greu şi tancuri de nouă generaţie considerau războiul un “accident fericit”. După ce-au fost conduşi de omologii lor israelieni într-un tur ghidat al zonelor ocupate din Siria şi Egipt, generalii americani au prezentat devastarea şi viitoarea victorie israeliană ca dovadă a faptului că, în pofida lecţiilor învăţate în Vietnam, dacă aveai dotarea, tactica şi pregătirea potrivite, marile bătălii de blindate convenţionale puteau fi în continuare nu doar purtate, ci şi câştigate.

Forţelor armate americane le plăcea să pună eşecul din Vietnam pe seama democraţiei. Nu slăbiciunea militară, ci opoziţia populară de-acasă fusese cea care le adusese înfrângerea. Succesul israelian din 1973 oferea un răspuns la această problemă democratică. Se spunea că puterea distructivă a tancurilor şi a altor arme grele le făcea mai potrivite unui război purtat de un stat democratic, pentru că aducea rezultate rapide, înainte ca opinia publică sau cenzura internaţională să forţeze conducerea civilă să pună capăt luptelor.[43] Concluziile trase din acest război, întărite de frecventele vizite pe câmpul de bătălie în care desfăşurase acest “test reuşit” şi încorporate în manuale tactice şi prezentări în faţa comisiilor Senatului, au permis Pentagonului să-i înfrângă pe susţinătorii forţelor mai mici şi mai mobile, şi să reconstruiască o armată dotată cu echipament greu.

Împiedicând eforturile de rezolvare a chestiunii palestiniene, războiul a contribuit şi la menţinerea ideii că Orientul Mijlociu este o zonă nesigură. Marilor transferuri de arme către Israel şi Iran despre care am discutat în capitolul anterior li s-au alăturat acum vânzări din ce în ce mai substanţiale către Arabia Saudită, celelalte state din Golf şi Egipt. Criza a consolidat noile relaţii dintre ţările producătoare de petrol şi Statele Unite în jurul vânzării de arme.[44] Între 1967 şi 1975, valoarea reală a exporturilor americane de armament a crescut de peste 2 ori, majoritatea noilor pieţe de desfacere aflându-se în Orientul Mijlociu.[45] Fluxul de arme şi oportunităţile economice asociate acestuia din construcţii, asistenţă militară, consultanţă şi domeniul bancar depindeau acum de un nivel de militarism sporit. Mai mult decât atât, ele depindeau şi de o politică de prelungire şi exacerbare a conflictelor din Orientul Mijlociu, dar şi de o relaţie din ce în ce mai conflictuală cu formele salafiste ale islamului, exact cele care contribuiseră la apărarea ordinii petroliere de la jumătatea secolului XX în faţa presiunilor populare şi naţionaliste din regiune. După cum vom vedea în capitolul 8, după 1974, conflictul armat şi tensiunile dintre militarism şi salafism vor face ca perspectiva unor politici mai democratice de producţie a petrolului să fie din ce în ce mai îndepărtată.

Limitele creşterii

Criza din 1973-74 a dus la apariţia unui set suplimentar de calcule în formarea preţului petrolului. O creştere de patru ori a preţului era, probabil, mai mult decât se aşteptaseră companiile petroliere. Ele aveau acum nevoie de nişte măsuri extraordinare prin care să împiedice prăbuşirea cererii de petrol, mai ales prin creşterea preţului gazelor şi a energiei nucleare. Una dintre metodele de atingere a acestui obiectiv era ca firmele petroliere să devină înfocate susţinătoare ale conservării şi protecţiei mediului înconjurător.

Economişti de frunte susţineau că, din punctul de vedere al raţionalităţii economice practice, rezervele de petrol erau aproape inepuizabile. Deşi erau consumate prin extracţie, ele se reînnoiau constant prin explorare, descoperiri şi noi tehnologii. Epuizarea lor era situată atât de departe în viitor, susţineau aceştia, încât n-ar fi putut avea nicio influenţă asupra formării preţului petrolului. Rezervele de petrol erau nu atât o resursă care se consuma, ci un soi de stoc care era utilizat şi apoi, reînnoit. “Resursele minerale sunt inepuizabile şi nu se vor consuma niciodată,” declara sus şi tare Morris Adelman în 1972. “Un flux de investiţii măreşte rezervele dovedite dintr-un inventar subteran extrem de vast. Rezervele sunt reînnoite constant în timp ce sunt extrase. Cât se afla în pământ la început şi cât va mai rămâne la sfârşitul exploatării e imposibil de ştiut şi complet irelevant.”[46]

Această viziune a plenitudinii rezervelor de petrol fusese criticată de o serie de geologi ce împărtăşeau o concepţie diferită asupra naturii şi disponibilităţii lor. În 1956, M. King Hubbert, un geolog de la Shell Oil, a prezentat o comunicare la conferinţa anuală a Institutului American al Petrolului, în care estima că producţia americană de ţiţei îşi va atinge apogeul în următorii zece-cincisprezece ani (1966 – 71), iar apoi va intra într-o perioadă de declin.[47] Deşi erau bazate pe măsurătorile folosite în mod uzual în cadrul industriei, estimările lui Hubbert porneau de la premise diferite cu privire la relaţia dintre rata de producţie şi rata de descoperire a petrolului pentru a contura o imagine diferită asupra viitorului acestuia.[48]

Înainte de 1971, industria petrolieră americană s-a simţit ameninţată de previziunile lui Hubbert. Ca atare, companiile petroliere au pornit un atac asupra metodelor sale, producând, peste noapte, cifre rivale, ce dublau sau chiar triplau estimările cu privire la rezervele recuperabile. Dacă petrolul urma să devină o raritate, cotele şi mecanismele de protecţie guvernamentale ce încurajau producţia erau nejustificate.

După 1971, dat fiind că statele producătoare controlau procesul de menţinere a rarităţii petrolului şi de aducere a preţului mondial la nivelul celui din Statele Unite, companiile petroliere nu mai aveau nevoie de sistemul de cote şi mecanisme de protecţie. Aşa că şi-au ajustat estimările după cele ale lui Hubbert, acceptând că producţia americană de petrol urma să îşi atingă apogeul şi să intre în declin. În 1971, geologul-şef al BP sugera că rezervele dovedite actuale vor fi epuizate până în anii ’80, iar proiecţiile privitoare la creşterea cererii duceau la concluzia că, în mai puţin de treizeci de ani, rezervele nedescoperite care vor intra în exploatare nu vor mai fi capabile să satisfacă cererea.[49] Cu toate acestea, după ce criza a trecut, geologii companiilor au revenit la estimările lor entuziaste.

Temerile legate de epuizarea rezervelor petroliere au coincis cu apariţia unor politici de “limitare a creşterii” şi protecţie a “mediului”, ca alternativă la proiectul “economic”.[50] Interesant, însă, este că firmele petroliere însele au contribuit la instituirea “mediului” ca obiect rival al politicii. În parte, au făcut-o neintenţionat, prin îmbrăţişarea unor metode de forare şi transport care au condus la deversări gigantice de petrol, în jurul cărora ecologiştii s-au putut organiza. De asemenea, prin schimbările pe care le-au făcut în modul de calculare a rezervelor, au contribuit şi la producerea mediului ca subiect de preocupare politică. În 1971, companiile petroliere şi-au abandonat brusc estimările privitoare la petrol ca resursă aproape nelimitată (calcule care se aflau la baza teoriilor postbelice referitoare la economie ca obiect capabil de creştere nelimitată), şi au început să-i prognozeze sfârşitul.[51]

La începutul anilor ’70, argumentele geologilor cu privire la viitoarea epuizare a rezervelor de petrol au căpătat o mult mai largă circulaţie. În 1973, E.F. Schumacher, consilierul economic al Consiliului Naţional al Cărbunelui, din Marea Britanie, şi un critic asiduu al trecerii postbelice de la cărbune la petrol, orchestrată de Statele Unite, a publicat volumul Small is Beautiful (Ce-i mic e şi frumos).[52] Cu câteva luni înainte, Clubul de la Roma publicase Limitele creşterii, un raport al studiului său dedicat “Impasului umanităţii”. Bazându-se pe modelări computerizate făcute la MIT, raportul susţinea că, în cazul păstrării actualelor tendinţe de consum energetic, epuizare a resurselor, industrializare, poluare, producţie alimentară şi creştere demografică, “limitele creşterii pe această planetă vor fi atinse cândva în următoarea sută de ani”.[53] Avertizând şi asupra acumulării dioxidului de carbon în atmosferă, provocată de arderea hidrocarburilor, dar şi asupra pericolului conex al încălzirii globale, raportul a reprezentat o provocare serioasă nu doar pentru industria produselor petroliere, ci şi pentru economiştii ale căror modele de piaţă depindeau de absenţa oricăror limite ale rezervelor de energie, părând, în acelaşi timp, să nu ofere nicio modalitate de rezolvare a dublei probleme a epuizării resurselor şi limitelor creşterii.

Companiile petroliere construiesc “mediul înconjurător”

În timp ce Departamentul de Stat se zbătea să-şi justifice susţinerea pentru creşterea preţului petrolului, ideea potrivit căreia petrolul era doar o parte a unui sistem mai larg, numit “energie”, a devenit din ce în ce mai importantă. Pe 10 aprilie 1973, cu o săptămână înainte de mesajul către Congres al preşedintelui, în care vorbea pentru prima oară despre energie, James Akins a susţinut o prezentare la Denver, în statul Colorado, în faţa membrilor Institutului American pentru Petrol, organismul colectiv al industriei petrolului. El şi-a reluat argumentul cu privire la inevitabilitatea creşterii preţului petrolului, susţinând, în acelaşi timp, că “producătorii vor fi mereu bântuiţi de acelaşi spectru: cel al dezvoltării unor noi surse de energie, care să facă petrolul irelevant. Pe cât de improbabilă este o astfel de situaţie pe termen scurt, e întotdeauna posibil ca vreun avans tehnologic dramatic şi neaşteptat să facă petrolul redundant.”[54] Astfel, el propunea ca:

preţul hidrocarburilor să crească până când atinge costurile de producţie ale energiei alternative – adică ale cărbunelui, gazelor de şist, nisipurilor bituminoase sau chiar a combustibilului obţinut prin conversia chimică a deşeurilor. Prin urmare, preţul energiei obţinute din hidrocarburi va fi, în mare, echivalent costului surselor alternative de energie până pe la sfârşitul secolului, când acestea vor reuşi să acopere cererea în creştere. În acel moment, ne aşteptăm ca hidrocarburile să primească utilizări superioare: confecţionarea de materiale plastice, de construcţii, medicamente şi chiar alimente.

Câtă vreme reprezentau “o parte semnificativă a mixului energetic,” susţinea el, “trebuie să presupunem că hidrocarburile vor fi vândute măcar la un nivel echivalent costului energiilor alternative.” A mai adăugat că generaţiile viitoare “ne vor blestema, probabil, pentru că am ars acest bun de neînlocuit”.[55]

Argumentul potrivit căruia hidrocarburile erau o parte relativ rară şi de neînlocuit a “mixului energetic” scoate în evidenţă un aspect important al noii politici energetice. Făcând posibilă legarea preţului petrolului de cel al altor forme de combustibil şi energie, discuţia despre sistemul energetic putea lega preţul petrolului de noua politică a mediului.

Pentru administraţia Nixon, politica energetică era, în acelaşi timp, şi o politică de mediu. Mesajul lui Nixon despre “Starea Uniunii”, din 1973, transmis către naţiune nu ca discurs, ci sub forma mai multor comunicări scrise, distribuite de-a lungul unei perioade de câteva săptămâni, cuprindea ca primă componentă de substanţă un “Mesaj către Congres privitor la starea Uniunii în domeniul resurselor naturale şi a mediului înconjurător”.[56] Am constatat, spunea el, că

resursele naturale sunt precare şi finite, multe dintre ele fiind deja grav afectate sau chiar spoliate. La alegerea noastră în funcţie, în 1969, am abordat această problemă folosindu-ne de întreaga putere pe care o aveam la dispoziţie. Astăzi, există dovezi încurajatoare că Statele Unite au depăşit potenţiala criză de mediu, îndreptându-se către o nouă epocă de reconstrucţie şi reînnoire.

În discursurile lui Nixon, aceste două teme erau mereu întrepătrunse: cea a energiei ca viitoare criză şi cea a mediului, ca derapaj evitat în ultimul moment.

Marţi, 28 ianuarie 1969, la o săptămână după ce Nixon ajunsese la Casa Albă, o explozie la un puţ subacvativ al Union Oil, aflat la şase mile distanţă de coasta Californiei, în dreptul localităţii Santa Barbara, a dus la crăparea fundului mării, ceea ce a făcut ca 757 de tone de petrol să ajungă la suprafaţă, printr-o spărtură care-a fost sigilată de-abia după unsprezece zile.[57] Provocat, în parte, de folosirea unor ţevi de calitate inferioară, dezastrul le-a permis ecologiştilor să-şi concentreze atenţia asupra ameninţării reprezentate de expansiunea extracţiei petroliere în zona forajului costier şi de intenţia exploatării resurselor de pe Versantul Nordic, din Alaska, şi construcţia conductei aferente. Câteva luni mai târziu, David Brower, obligat să-şi părăsească postul de director executiv al Clubului Sierra din pricina campaniilor sale politice, ce costaseră clubul statutul de fundaţie caritabilă, înfiinţa Prietenii Pământului, “un grup activist global, cu abilităţi media şi o serioasă forţă politică” care şi-a creat filiale şi în alte zone ale Occidentului industrializat, devenind cea dintâi organizaţie ecologistă mondială.[58] Presiunea pe care acesta şi alte grupuri similare au început s-o exercite în chestiuni precum forajul petrolier, energia nucleară, emisiile de gaze cu efect de seră provenite de la centralele electrice pe cărbune, sau  conducta din Alaska, au devenit o provocare importantă pentru multe dintre sectoarele şi instituţiile industriilor producătoare de combustibili şi electricitate.

Pentru industria petrolului şi Casa Albă, chestiunea “crizei energetice” a devenit o modalitate de a face faţă acestei provocări. Pe de-o parte, nevoia de a conserva combustibilii fosili, consideraţi a fi o resursă rară şi epuizabilă, a oferit o justificare pentru mărirea preţului petrolului. Pe de altă parte, atenţia mişcării ecologiste putea fi “canalizată” asupra ameninţării mult mai serioase reprezentate de industria energiei nucleare. Majoritatea economiştilor au privit apariţia energiei nucleare ca pe o soluţie la problema costurilor ridicate ale energiei şi eventualei epuizări a rezervelor de combustibili fosili.[59] Ea reprezenta o soluţie şi pentru criza energetică anunţată de administraţia Nixon. În anii ’50, John Von Neumann scrisese un articol faimos în care susţinea că, odată cu dezvoltarea fuziunii nucleare, “în câteva decenii, energia ar putea ajunge să fie gratuită – la fel ca aerul pe care-l respirăm, care este necontorizat – cărbunele şi petrolul fiind utilizate în principal ca materie primă pentru sinteza organică, pentru care, după cum ne-o demonstrează şi experienţa, au cele mai potrivite proprietăţi.”[60] În anii ’70, estimările costurilor deveniseră mai puţin optimiste, dar exista în continuare riscul ca uriaşele fonduri puse de guvern la dispoziţia dezvoltării de noi reactoare să ducă la o producţie energetică suficient de ieftină încât să pună în pericol vastele profituri ale corporaţiilor petroliere. Mişcarea ecologistă putea contribui la atenuarea acestei ameninţări la adresa petrolului. Prin insistenţa lor ca generarea de energie electrică nucleară să ţină cont de riscul accidentelor şi de costurile debarasării de combustibilul folosit, campaniile de mediu au făcut ca energia nucleară să devină mai puţin accesibilă şi, deci, mai puţin viabilă ca alternativă ieftină la combustibilii fosili.

Pentru companiile petroliere, această creştere rapidă a preţului ţiţeiului purta un risc major. Ea ameninţa să facă accesibilă o sursă rivală de energie – cea nucleară. Şi totuşi, dacă firmele petroliere puteau obliga producătorii de energie nucleară să includă în preţul electricităţii produse o taxă care să acopere costurile de mediu pe termen lung – costul decontaminării reactoarelor după scoaterea lor din uz şi cel al depozitării timp de mii de ani a barelor de grafit consumate – atunci aceasta va continua să fie mai scumpă decât petrolul. Pentru a promova calculele de acest tip, companiile petroliere s-au alăturat efortului de a face din “mediu” un nou obiect al politicii, definindu-l şi calibrându-l potrivit intenţiilor şi preferinţelor lor. Asemenea economiei, mediul nu era doar un aspect al realităţii cu care industria petrolieră trebuia, pur şi simplu, să se confrunte, ci un set de calcule şi forţe pe care nişte grupuri rivale încercau să le mobilizeze.

Rolul companiilor petroliere în constituirea cadrului politicilor de mediu ne duce cu gândul la o altă dimensiune a relaţiei dintre petrol şi democraţie, una pe care încă n-am luat-o în considerare: în comparaţie cu producţia de cărbune, producţia de petrol are o cu totul altă manieră de a utiliza şi distribui competenţele specifice. Înaintam mai devreme ideea că militantismul democratic al minerilor ar putea fi atribuit, măcar în parte, autonomiei de care se bucurau în interiorul minei, mai ales înainte de mecanizarea pe scară largă a producţiei. Autonomia celor care extrăgeau minereul făcea ca o mare parte din expertiza necesară să se afle în mâinile lor. Spre deosebire de cărbune, petrolul îşi lasă lucrătorii la suprafaţă şi repartizează mare parte din expertiza necesară producerii lui în birourile inginerilor şi ale managerilor.

Diferenţa merge chiar mai departe, nu doar până la perioada de dinaintea extracţiei mineralului, ci şi la destinaţia care i se dă după aceea. Industria carboniferă nu investeşte masiv în explorare, pentru că geologia zăcămintelor accesibile face ca amplasamentul lor să fie uşor de identificat, iar cele greu accesibile nu sunt fezabile economic. În industria petrolului, explorarea este o parte semnificativă şi costisitoare a întregului proces, de pe urma căreia companiile pot realiza profituri foarte grase. Firmele mari depind de un corp numeros de experţi politici, tehnici şi economici, care să sprijine descoperirea de noi zăcăminte.[61]

Mai mult, odată extras, cărbunele este gata de utilizare. Poate avea nevoie să fie curăţat şi sortat, dar nu necesită nicio transformare chimică. Petrolul, pe de altă parte, iese din pământ sub forma inutilizabilă a ţiţeiului. Acesta trebuie încălzit într-un cuptor, separat în diferitele sale hidrocarburi prin distilare fracţionată, apoi procesat în produse utilizabile şi uniforme. Iniţial, după cum am văzut în Capitolul 1, era utilizat în principal la iluminat, sub forma kerosenului şi, în cazul petrolului greu, pentru cazanele cu aburi, sub formă de păcură, şi lubrifiere, sub formă de ulei mineral. Benzina şi alte produse derivate mai uşoare ale procesului de rafinare erau considerate deşeuri. Pentru a-şi spori profiturile, companiile petroliere au creat mari divizii de cercetare şi dezvoltare care să găsească noi utilizări pentru aceste produse nefolosite, divizii de marketing şi distribuţie care să le promoveze, şi departamente de relaţii publice şi comunicare politică, care să le ajute să construiască acel tip de societate care să aibă nevoie de produsele lor şi să le ceară.[62] Principalele companii petroliere s-au asociat şi pentru a le nega altora expertiza, în speţă, celor din industria cărbunelui. Cartelul constituit în 1928 de principalele companii petroliere era, de fapt, un cartel al hidrocarburilor în genere, pentru că nu se referea doar la controlul producţiei de petrol, ci şi la împiedicarea utilizării patentelor care le-ar fi permis companiilor miniere să intre în producţia de petrol sintetic.[63]

În comparaţie cu trusturile miniere, companiile petroliere au creat o reţea mult mai largă şi mai complexă de producere a expertizei, care a devenit din ce în ce mai implicată în a transforma lumea într-un loc în care produsele sale puteau să prospere nestingherite. Acesta este motivul pentru care industria internaţională a petrolului era bine pregătită să facă faţă provocării crizei din 1967-74. Confruntate atât cu cererea statelor producătoare de a primi o cotă mai mare din profituri, cât şi cu ascensiunea provocării constituite de ecologism la adresa democraţiei bazate pe carbon, principalele companii petroliere puteau recurge la o paletă largă de resurse din domeniul relaţiilor publice, marketingului, planificării, cercetării energetice, finanţelor internaţionale şi administraţiei centrale – care puteau fi folosite pentru a defini natura crizei şi a promova un anume set de soluţii la aceasta şi nu altul.

Resursele ştiinţei economice

Motivele de îngrijorare erau din ce în ce mai numeroase: epuizarea resurselor naturale, distrugerea mediului înconjurător, încălzirea atmosferei provocată de arderea combustibililor fosili, creşterea costurilor energiei, devalorizarea dolarului, declinul industriei producătoare şi sfârşitul perioadei creştere economică postbelică, o mişcare anti-război în expansiune, conflictele din Orientul Mijlociu şi corupţia financiară a politicii americane (inclusiv substanţiale plăţi ilegale făcute de companiile petroliere însele), culminând cu afacerea Watergate. Samuel Huntington, un eminent politolog, reflecta un punct de vedere împărtăşit de majoritatea elitei politice americane atunci când declara că ţara suferea de “un exces de democraţie”.[64]

Acest exces nu mai putea fi controlat prin subordonarea revendicărilor politice calculelor referitoare la ceea ce era posibil potrivit principiilor “economiei”. Creşterea economiei naţionale fusese calculată fără a lua în considerare costul epuizării resurselor non-regenerabile, al devastărilor provocate de război, al modificărilor aduse climei sau al distrugerii mediului. Reducând întreaga lume la scara statului-naţiune, macroeconomia nu putea trata criza petrolieră decât ca pe un “şoc al aprovizionării externe”, nefiind în niciun caz în stare să calculeze impactul relaţiilor dintre militarism, valoarea dolarului şi trecerea în alte mâini a controlului asupra petrolului.

Pentru economiştii care se opuneau implicării guvernului în reglementarea vieţii economice, aşa cum erau mulţi, incapacitatea de a explica criza petrolului reprezenta nu doar o provocare, ci şi o oportunitate. Iar prilejul a fost fructificat cu ocazia celei de-a optzeci şi şasea întâlniri anuale a Asociaţiei Americane a Economiştilor, din luna decembrie 1973. Adresându-se întregului său corp profesional, în cadrul conferinţelor Richard T. Ely, Robert Solow a vorbit despre subita preocupare a politicului de a controla epuizarea resurselor minerale. Pentru a contracara planurile guvernamentale de reglementare a consumului de energie, el şi-a propus să demonstreze că resursele minerale puteau fi conservate respectând funcţionarea legilor pieţei.

Solow se adresa unui corp profesional ce reacţiona la mai larga criză socio-politică din epocă cu un profund dezacord şi multă nesiguranţă. Cu doi ani înainte, conferenţiara Richard T. Ely fusese Joan Robinson, o neo-keynesiană cu vederi de stânga (şi una dintre cele doar trei femei invitate să susţină această conferinţă de-a lungul istoriei sale de o jumătate de secol). Discursul său despre “Cea de-a doua criză a teoriei economice” compara actuala debandadă dintr-o “profesie economică ce construieşte teorii complexe în văzduh, care nu au absolut nicio legătură cu realitatea” cu starea profesiei în anii ’30, înainte de Teoria Generală a lui Keynes, când nu era capabilă nici să explice, nici să ofere soluţii pentru Marea Depresiune. Ea descria “falimentul evident al unei teorii economice care, pentru a doua oară, nu are nimic de spus despre acele chestiuni care, pentru toată lumea cu excepţia economiştilor, au cea mai mare nevoie de un răspuns” – mai ales nevoia de a explica distribuţia inegală a bogăţiei.[65]

Solow a început prin a confirma faptul că şi “economiştii citesc ziarele”. Dat fiind că citise mai multe rapoarte recente despre raritatea mineralelor şi fusese, “la fel ca mai toată lumea, păcălit să citească Limitele creşterii,” a hotărât să vadă cam ce ar avea economia de spus despre problemele legate de resursele epuizabile. Cu ocazia asta, a descoperit că literatura de specialitate în domeniu nu era foarte bogată. Cu toate acestea, cam în acelaşi timp în care-şi concepea propria lucrare, “a început să mi se pară că, de fiecare dată când venea poşta, primeam încă o carte în care un economist îmi explica pe îndelete care sunt mecanismele economice ale resurselor epuizabile. Era, oarecum, ca şi cum te-ai îndrepta agale spre mare, văzându-ţi de treaba ta, ca orice şobolan independent şi cumsecade şi, privind în jur, ţi-ai da brusc seama că eşti un leming.”[66]

Solow a recuperat lucrarea uitată a unui eminent economist dintr-o generaţie anterioară, pe nume Harold Hotelling. Într-un articol asupra “Principiilor economice ale resurselor epuizabile” publicat în 1931, Hotelling susţinea că, într-o piaţă competitivă, există un nivel de echilibru al preţului, la care preţul petrolului creşte exact cu valoarea dobânzii la zi la capitalul investit în proiecte cu un grad de risc asemănător. Dat fiind că o resursă lăsată în pământ creşte în valoare pe măsură ce-i creşte preţul de piaţă, în teorie, proprietarul ei va extrage mai puţin din ea cât timp preţul îi creşte, preferând s-o lase să crească în valoare şi investindu-şi capitalul în altceva. Preţul crescut ar trebui să provoace o scădere a cererii şi, ca atare, o scădere a preţului resursei. Hotelling sugerează că, odată ce preţul ei coboară sub nivelul dobânzii, proprietarii pierd bani lăsând-o să zacă în subsol, prin urmare, încep să investească în sporirea producţiei. Legile pieţei ofereau astfel un mecanism de reglementare a vitezei de extragere a unei resurse naturale, împingând rata de extracţie către un nivel de preţ ce reproducea traseul exponenţial al dobânzii compuse.

Faptul că lucrarea lui Hotelling fusese uitată nu era un accident. El scria într-un alt moment marcat de oscilaţii haotice şi extreme ale preţului petrolului şi revendicări sporite privind reglementarea publică mai strictă a exploatării resurselor naturale – îndeosebi cea a defrişărilor şi a forărilor de puţuri de ţiţei. Asemenea celei ale lui Solow, de peste patru decenii, încercarea lui de a demonstra că mecanismele pieţei pot reglementa extracţia petrolului şi a altor resurse naturale avea ca obiectiv împiedicarea oricărei intervenţii guvernamentale. În timp ce articolul lui Hotelling era încă la tipar, însă, prospectorii din estul statului Texas au descoperit ceea ce s-a dovedit a fi cel mai bogat câmp petrolifer de până atunci. Abundenţa acestei noi exploatări a făcut preţul petrolului să se prăbuşească instantaneu. Patru luni mai târziu, pentru a creşte din nou preţurile, guvernatorii statelor Oklahoma şi Texas au fost obligaţi să instituie legea marţială, trimiţând Garda Naţională să ocupe câmpurile petrolifere şi să închidă noile puţuri.[67] Raţionamentul lui Hotelling în favoarea reglementării prin intermediul legilor pieţei n-a fost luat în considerare. În anul imediat următor publicării lucrării sale, Statele Unite au introdus un sistem de cote de preţ şi producţie administrat de Comisia Texană pentru Căile Ferate.

Patru decenii mai târziu, cu administrarea militară a câmpurilor petrolifere externalizată către Orientul Mijlociu şi autoritatea de reglementare luată din mâinile Comisiei Texane pentru Căile Ferate şi lăsată în sarcina OPEC-ului, Solow a recuperat lucrarea lui Hotelling, încercând din nou să propună o reglementare a extracţiei resurselor naturale prin intermediul legilor pieţei. Conferinţei lui Solow i-au urmat o serie întreagă de articole şi lucrări de doctorat pe acest subiect, care au dat naştere unui nou domeniu de studiu: economia resurselor. Şi totuşi, niciunul dintre aceste eforturi intelectuale nu a reuşit să explice care sunt forţele ce determină formarea preţului petrolului şi îi guvernează producţia.[68] Fapt recunoscut de Solow în dizertaţia sa. Nu o scrisese, susţinea el, “gândindu-mă la problemele actuale. În fond, nimic din ceea ce am putut spune nu ia în considerare cartelul internaţional al petrolului, ambiţiile politice şi economice ale potentaţilor din Orientul Mijlociu, viteza de adaptare la surprize în aprovizionarea cu petrol sau isprăvile propriilor noştri oligopolişti prietenoşi”.[69] Scopul său fusese, mai degrabă, acela de a proiecta nişte instrumente de calcul care ar fi putut duce la apariţia unor noi modalităţi de gestionare a preţurilor.

Pentru Solow şi mulţi dintre colegii săi economişti, mecanismele pieţei trebuiau să fie o alternativă la metodele democratice de guvernare a chestiunilor de interes public, prin convertirea lor în chestiuni supuse reglementărilor private ale celor care aveau resursele necesare pentru a acţiona ca agenţi ai pieţei. După cum recunoştea şi Solow, chiar dacă mecanismele sale produceau un preţ al petrolului şi al altor resurse naturale stabil şi lipsit de oscilaţii bruşte, ele nu garantau faptul că preţurile vor lua în considerare nevoile generaţiilor viitoare – principala preocupare a noilor dezbateri cu privire la epuizarea resurselor şi la protecţia mediului. De fapt, mărturisea el, era mult mai probabil ca preţurile pieţei să nu ţină deloc seama de aceste chestiuni. Cu toate acestea, el pleda împotriva oricărei tentative de reducere a consumului şi preocupare pentru nevoile democratice realizate prin mijloacele democratice clasice. Politicienii, spunea el, nu privesc mai departe de alegerile viitoare, astfel încât nu poţi fi sigur că procesul politic va fi mai orientat către viitor decât corporaţiile energetice. A muta un director al unei companii petroliere în cadrul aparatului de stat “nu îl transformă pe acesta într-un apărător la interesului viitorului îndepărtat”.[70] În loc să creadă că politicienii le-ar putea apăra interesele pe termen lung, oamenii ar trebui să aibă încredere că tehnologia va găsi noi surse de energie, care vor înlocui combustibilii fosili. Deocamdată, guvernele ar trebui să-şi limiteze rolul la îmbunătăţirea calculelor de piaţă. Două sunt măsurile care ar permite mecanismelor pieţei să ţină mai bine în frâu industria petrolului: înfiinţarea unei pieţe de futures, ca mijloc de producere a unor estimări pentru viitorul apropiat, şi colectarea şi publicarea de informaţii despre viitoarele tendinţe în tehnologie, rezerve de petrol şi cererea energetică, ca mijloc de a face pieţele futures mai eficiente.[71]

În ceea ce priveşte industria petrolului, această ultimă tehnologie a fost implementată sub două forme. Una a fost cea a coordonării statale şi interguvernamentale a cunoaşterii privitoare la petrol. Guvernul american a înfiinţat Departamentul pentru Energie, în cadrul căruia există Administraţia pentru Informaţia despre Energie, care centralizează într-o singură structură producţia de statistici şi analize despre petrol şi alte resurse energetice. În acelaşi timp, pentru a contracara ameninţarea unui alt embargo petrolier, ţările industrializate, prin intermediul OECD, au pus repede bazele Agenţiei Internaţionale pentru Energie, de la Paris, ce-şi propunea să organizeze stocuri de petrol şi să publice date şi rapoarte cu privire la rezervele energetice. Cea de-a doua formă de implementare a fost punerea la punct a unui alt mecanism specific – un set de aranjamente de piaţă care să completeze sistemul de contracte fixe prin intermediul căruia fusese tranzacţionat petrolul până atunci. La finele anilor ’70, în cadrul New York Mercantile Exchange, a fost înfiinţată o piaţă de futures, unde ipotezele lui Solow au început să fie utilizate ca set de unelte pentru prezicerea mişcărilor viitoare ale preţului petrolului.

Reuşita încercării de creştere a preţului petrolului a subminat gestiunea de tip keynesian a economiei, înlesnind dezvoltarea unor mecanisme care să aibă la bază piaţa, promovate ca alternativă la “excesul” de democraţie şi la “eşecurile” guvernării democratice. Pe tot parcursul anilor ’70 şi mult după aceea, până în zilele noastre, s-a purtat o lungă bătălie, în care companiile petroliere şi-au folosit legăturile politice pentru a împiedica implementarea oricărei legislaţii ce avea ca scop limitarea influenţei lor sau controlul resurselor naturale. Soluţiile bazate pe piaţă le-au oferit uneltele şi argumentele necesare pentru a înfrânge orice tentativă alternativă de reglementare a acestui domeniu. În anii ’80, think-tank-urile neoliberale au început să promoveze un alt set de instrumente: comerţul cu cote de emisii.[72] Pentru a restrânge pe cât posibil capacitatea de reglementare guvernamentală a cantităţilor din ce în ce mai importante de emisii de dioxid de carbon rezultate în urma arderii combustibililor fosili şi a reduce costurile pe care aceste reglementări le-ar fi avut asupra profiturilor corporatiste au fost puse la punct diverse sisteme prin care reducerea poluării în Vest putea fi “schimbată” pe nişte reduceri mult mai ieftine, chiar dacă mai mult presupuse, din Sudul planetar.

Creşterea rapidă a preţului petrolului a ajutat acest proces într-un mod cât se poate de direct. Cum firmele petroliere prosperau de pe urma boom-ului, o mână de familii din Statele Unite şi-au transformat averile provenite din petrol în peşcheşuri grase pentru mişcarea neoliberală. Richard Mellon Scaife, moştenitorul averii companiei Gulf Oil, deţinute de familia Mellon, a utilizat aceste fonduri pentru a deveni cel mai mare donator al organizaţiilor politice neoliberale, susţinătoare ale pieţei libere, donând cel puţin 340 de milioane de dolari, de-a lungul a patru decenii, unor organizaţii precum Heritage Foundation, American Enterprise Institute, Hoover Institution, Manhattan Institute şi Center for Strategic and International Studies.[73] Charles şi David Koch, a căror companie, Koch Industries, era cea mai mare companie petrolieră privată din Statele Unite, au jucat un rol similar, Charles Koch fiind unul dintre cofondatorii Institutului Cato, în 1977. Toate aceste think-tank-uri şi organizaţii de politici publice au coordonat mişcarea neoliberală, pe baza unui program pus la punct încă de la sfârşitul anilor ’30, ce avea ca scop a lipsi statul de rolul său de reglementare al economiei, înlocuind controlul public al vieţii colective, cu unul privat, guvernat de piaţă.[74]

Profesia academică, cea care “nu avea nimic de spus despre chestiunile care…păreau să aibă cea mai mare nevoie de un răspuns,” urma să fie revigorată de mişcarea neoliberală, în care mulţi dintre membrii săi au ajuns să joace un rol de frunte. Întreţinând strânse legături cu think-tank-urile mişcării, ea se va dedica trup şi suflet instrumentelor neoliberale ale pieţei şi rezolvării problemelor excesului de democraţie.

Creşterea dramatică a preţului petrolului din 1973-74 a fost descirsă ca o ilustraţie de manual a legii cererii şi ofertei. Mai degrabă decât să respingem această perspectivă ca pe o explicaţie prea îngustă a celor întâmplate, am urmărit pas cu pas eforturile depuse pentru a o face viabilă. În Statele Unite, aceste eforturi au implicat aducerea laolaltă a unei serii de conflicte şi transformări în controlul materiei prime, al generării de curent, al reglementării profiturilor corporatiste, şi al revendicărilor muncitorilor din industria energiei şi comunităţilor implicate în extracţia resurselor naturale, într-o singură arie de preocupare politică şi intervenţie guveramentală ce avea să fie cunoscută drept “criza energetică”. De asemenea, ele au implicat şi o serise de greve, acte de sabotaj, rivalităţi politice şi confruntări în Orientul Mijlociu, examinate aici şi în capitolul precedent, ce a făcut posibilă transformarea reţelelor de transport al petrolului dinspre principalele regiuni producătoare către pieţele de consum din Europa Occidentală într-un instrument politic. Acest instrument a fost construit pentru a servi unui scop dublu – redirecţionarea fluxului de profituri petroliere şi rezolvarea chestiunii palestiniene. Efortul de a împiedica o soluţionare a chestiunii palestiniene, a apelat cu măiestrie la astfel de mecanisme ale pieţei, bazându-se pe argumente referitoare la cerere şi ofertă, dar şi pe mecanisme de raţionalizare a consumului, în încercarea de a “elabora” nu doar cauzele cele mai probabile, ci şi potenţialele soluţii ale acestei crize.

Cu toate acestea, evenimentele din 1973-74 au scăpat încercărilor de a le reţine în cadrul alcătuit de forţele pieţei în mai multe moduri. Problema cererii a ridicat noi semne de întrebare în legătură cu posibilele limite ale rezervelor petroliere; dificultatea crescândă a prevederii cererii şi preţurilor viitoare a deschis calea unor noi posibilităţi de cartografiere a viitorului; iar incapacitatea de a preveni deversările catastrofale a contribuit la apariţia unor noi domenii de interes – îndeosebi, cel al protecţiei mediului înconjurător. Şi totuşi, evenimentele din 1973-74 au contribuit şi la declanşarea unei alte mişcări ireversibile, şi anume, la demantelarea economiei keynesiene care, începând de la jumătătatea anilor ’70, a fost supusă constant atacurilor mecanismelor pieţei create în think-tank-urile neoliberale proaspăt revitalizate – multe dintre ele, finanţate din averile particulare ale familiilor petroliere americane, umflate peste măsură de profiturile neaşteptate obţinute chiar de pe urma acestei crize petroliere.

Traducere Alexandru Macovei