Critica progresismului: un bemol

Dezbaterea articulată în urma intervențiilor generate de incidentele de la MȚR oferă un excelent prilej pentru a califica câteva dintre fundamentele deseori nespecificate din dezbaterile legate de opțiunile de stânga articulate în spațiul platformei CriticAtac. Pornind de la răspunsul lui Florin Poenaru, îmi propun să calific propunerile criticii progresismului și ale reflecției susținute asupra privilegiilor de care se bucură cei ce formulează intervenții critice de pe o poziție de stânga.

Înainte de toate, e necesară o calificare a lecturii pe care Florin o face textului „Lupta de clasă. Faza pe cultură”. Deși nu e clar dacă răspunsul său se află în dialog constant cu textul sau dacă acesta e uneori doar prilej de reflecție asupra unor chestiuni mai generale, din perspectiva cuiva care se consideră reprezentată de majoritatea observațiilor din texul angajat polemic, câteva observații sunt necesare:

1. „Pentru stânga locală a nu fi de partea acestei tabere liberale – chiar dacă eventual într-o formă critică – este echivalent cu a cădea într-un populism naiv și cu abandonarea idealurilor de libertate sexuală și laicitate dușmanului.” Dacă stânga locală include autorii textului și pe cei ce simpatizează cel puțin cu o parte din opiniile formulate de către aceștia, această lectură e pur și simplu eronată. Întreaga polemică a pornit de la un fapt incontestabil: distanța dintre critica blândă a manifestărilor fasciste și critica mușcătoare rezervată „progresiștilor”. În acest context, se considera că idealurile de liberate sexuală și laicitate sunt transferate în plan secund, când de fapt coincidența parțială de interese cu anumite grupuri nu ar trebui să ridice dubii asupra urgenței afirmării acestor obiective. Or, tocmai această aparentă trecere în plan secund a unui imperativ politic e cea care deranja. Nici un moment autorii sau cei periferic angajați în discuție nu invitau la vreun fel de compromis politic necesar sau la alianțe necritice (iar inserarea unui „eventual” nu e o formă de a face dreptate textului).

2. „Aici autorii sunt deasemenea foarte tranșanți: deși eventual poziția obiectivă de clasă poate fi similară, subiectivarea politică a majorității în direcția dreptei radicale, extremiste, religioase și naționaliste o face absolut incompatibilă cu subiectivarea politică emancipatoare de stânga. În primul caz destinația ultimă va fi mereu fundamentalismul religios și națiunea, în al doilea, abolirea claselor.” Da, autorii sunt indiscutabil tranșanți dar concluzia ultimă îi aparține lui Florin, nu autorilor textului. Concluzia radicalizării religioase și naționaliste ca deznodământ necesar și sugestia că aceasta ar fi o invitație la o distanțare completă față de clasele populare e o interpretare cât se poate de tendențioasă. Da, orice fel de subiectivitate emancipatoare refuză recursul la naționalism și fundamentalism religios. Dar autorii nu deduc sub formă de concluzie necesitatea diabolizării claselor populare. În realitate, nu cunoaștem prea bine soluția lor, dar putem să încercăm să interpretăm ce înseamnă a intra cu bocancii criticii ideologiei în sălașul credințelor intime. Despre o formă de a purta acești bocanci voi încerca să vorbesc în secțiunile următoare, în cadrul cărora voi încerca să abordez câteva dintre punctele nevralgice ale discuției: problema populismului și a alianțelor de clasă, critica reformismului, discursul autocolonizării și problema purității ideologice.

Populism și emancipare populară

Multe dintre pozițiile recente de stânga fac apel la necesitatea de a ne distanța de demonizarea claselor populare și de a înțelege răspunsurile fasciste ca produs al crizei sociale generate de către neoliberalism. Cu siguranță, înțelegerea răspunsurilor existente e o sarcină analitică și politică cât se poate de importantă, iar ignorarea efectelor pe care marginalizarea socială le produce e cât se poate de nefericită. Dar felul în care ne raportăm la înțelegerea marginalizării și a efectelor acesteia nu e de la sine înțeles, iar multe dintre pozițiile ce se afiliază acestui proiect par a cădea în forme de populism cât se poate de dubioase. Tendința cea mai periculoasă e recursul frecvent la ceea ce nu e nimic mai mult decât o mișcare retorică: substituirea noțiunii de „popular” cu cea de „clasă”, mișcarea automată ce presupune că acolo unde precaritatea e invocată vom găsi clasa muncitoare, deseori discret sau mai puțin discret suprapusă peste ceea ce pare a constitui o majoritate. În cazul MȚR acest procedeu e imediat evident: fără a ști multe despre cei prezenți, a funcționat presupunerea automată că aceștia ar fi clasele populare sau proletarii alienați – o poziție la adresa căreia au fost deja formulate destule suspiciuni rezonabile. Realitățile sociale contemporane trebuie să ne invite la vigilență permanentă în felul în care folosim noțiunea de clasă: nu în ultimul rând pentru că una din principalele transformări capitaliste contemporane o reprezintă fragmentarea socialului în noi forme, o diviziune nu doar discursivă, alimentată de forme hegemonice de gândire, ci și una cât se poate de reală. Înțelegerea acestor diviziuni ar trebui să fie o sarcină importantă a teoriei critice contemporane. Sigur, acest lucru nu înseamnă abandonarea proiectului de unitate politică a celor care ocupă poziții similare în cadrul sistemului de relații de producție capitalist. Dar înseamnă în mod necesar asumarea ambivalențelor și a dificilelor sarcini analitice pe care folosirea conceptului de „clasă muncitoare” le presupune, precum și permanenta vigilență în legătură cu posibilitățile ca aceasta să se constituie ca subiect politic al unui proiect de emancipare.

O confuzie secundară e legată de confundarea proiectelor democratice cu susținerea majorității. În diverse tradiții de gândire socialistă, identitatea dintre subiectul politic central al acestora și majoritate e contextuală și nu principială. Ea derivă din coincidența istorică dintre clasa muncitoare ca subiect politic și realitatea numerică pe care aceasta o întrupa. Dar centralitatea clasei muncitoare în proiectele de emancipare politică socialistă se leagă de credința că emanciparea acesteia conține o componentă universalistă. Emanciparea populară trebuie să rămână centrală imaginarului socialist, dar faptul că aceasta e un proces și nu un dat instrumental în luptele cotidiane trebuie să fie luat cât se poate de în serios. Iar atunci când majoritatea nu mai pare a răspunde apelativului de „clasă muncitoare”, suntem obligați să ne gândim extrem de serios la felul în care trebuie să gândim alianțele politice. Altfel riscăm să ne pierdem în falsa empatie a indulgenței populiste, în realitate o formă de paternalism ce derivă dintr-o versiune extrem de crudă a înțelegerii ideologiei. Pe scurt, a spune „fasciștii sunt clasa muncitoare” e un artificiu retoric a cărui valoare e cel puțin la fel de scăzută ca demonizarea opacă a celor care par a ocupa poziții ideologice antagonice. Soluția, desigur, nu e ignorarea absenței componentei populare prin recursul la diverse artificii de avangardă obosită și nici nerecunoașterea provocărilor pe care un proces de emancipare democratică le presupune în absența susținerii populare. Dar, încă o dată, în căutarea solidarității populare nu trebuie să pierdem din vedere obiectivele acesteia.

Autocolonizare

Un alt abuz analitic pare a fi în ultima vreme facila acuzație de „autocolonizare” în raport cu orice fel de revendicări care par a avea un antecedent în alte spații culturale sau sociale. Negreșit, critica unor forme cât se poate de periculoase de aspirații „civilizatoare” e binevenită. Iar cu siguranță critica imperialismului nu și-a spus ultimul cuvânt. Dar a folosi termenul de autocolonizare pentru a invoca, fără susținere temeinică, excepționalitatea localului e o derivă teoretică și o gravă problemă politică. Da, înțelegerea realităților sociale trebuie să își asume analiza articulării locale a unor procese cât se poate de diverse. Dar nu pentru că ceea ce e local e în mod necesar excepțional, nu pentru că arbitrul suprem al relevanței analizei ar fi ceea ce e contextual, ci pentru că în diverse instanțe aceasta e unica formă de a propune o analiză holistică și responsabilă. Puține lucruri sunt mai înșelătoare decât presupunerea că localul e și singular. Din contră, convingerea excepționalității locale e la rândul ei una dintre formele cele mai periculoase ale așa-zisei „autocolonizări”. Or, adeseori, realitățile locale sunt cât se poate de non-excepționale. Și se prea poate ca fasciștii noștri să nu fie mai interesanți decât ai lor. Asta nu înseamnă un proiect de generalizare de unde deducem banalități din realități îndepărtate. Dar cu siguranță nu înseamnă că trebuie să ne ferim de a vedea similitudini acolo unde ele există, în timp ce căutăm cu ardoare particularul. Iar politic înseamnă că în timp ce căutăm să înțelegem constrângerile pe care apartenența la diverse spații le generează, construirea solidarităților locale nu trebuie să eșueze în localism. Ele trebuie să fie un instrument în slujba internaționalismului, o axă nenegociabilă a oricărui proiect de emancipare populară.

Despre reformism, în două feluri

În discuțiile recente, o altă acuzație care a proliferat a fost cea de reformism. Cu siguranță, unii dintre cei care au fost deranjați de această acuză au fost deranjați pe bună dreptate. Acuzația de reformism e, asemeni recursului retoric la clasă, sterilă în nenumărate instanțe. Există cu siguranță un deranjant reflex retoric într-o facilă poziționare a celor care, implicit, se situează la polul radical (și, ar trebui să presupunem, și legitim). Dar acest lucru nu trebuie să prevină un angajament serios pentru a înțelege reformismul și pericolele pe care anumite forme de reformism le reprezintă. Altfel spus, trebuie să ne asumăm și în acest caz analiza reformismului și posibilele concluzii ce derivă din aceasta.

Formularea unor posibile solidarități politice trebuie să includă o analiză cât se poate de lucidă a unora dintre riscurile pe care anumite alianțe politice le implică. Am putea spune atunci că în linii mari putem să vorbim despre două feluri de a ne raporta la ceea ce pare a fi o reformă sau un angajament cu un proiect de transformare/revendicări parțiale.[i] Prima derivă din asumarea faptului că transformarea realității sociale nu e simplul produs al necesității istorice și că alternativa socialistă nu e produsul logic al colapsului sistemic. Prin urmare, diverse forme de luptă anticapitalistă parțiale pot fi susținute (și chiar trebuie, deseori) în lumina idealului transformării sistemice și a abolirii relațiilor de producție capitalistă. Nu doar pentru că acestea reprezintă condițiile concrete în care oameni în carne și oase trebuie să lupte pentru vieți decente (pentru majoritatea socialiștilor fiind vorba de o viață), ci și pentru că ele reprezintă terenul procesului de politizare subiectivă.[ii]

Există însă o a doua formă de reformism, un reformism ce derivă din acceptarea permanenței relațiilor sociale capitaliste și credința că acestea reprezintă ordinea firească a organizării sociale. În acest scenariu reforma devine obiectiv în sine, iar proiectul transformării sistemice e abandonat. Simptomatică pentru acest fel de reformism e căutarea compromisului social și moderarea revendicativă, în timp ce capitalul, în diversele sale încarnări, se transformă din oponent în partener de discuție. Acest al doilea reformism e cel care istoric se face vinovat de îngroparea unor alternative socialiste cât se poate de realiste, iar coabitarea cu defetismul și cu impostura etică pe care acesta o reprezintă constituie orice, mai puțin realism. Din această cauză, a susține o grevă cu revendicări oricât de moderate sau o campanie împotriva violenței domestice nu e același lucru cu a susține campania lui Nicușor Dan, a propune reforma PSD-ului sau a plânge la poarta ICR-ului. Iar a înțelege că atunci când apare acuzația de reformism nu vorbim mereu doar de o întorsătură de frază, ci, în unele cazuri, de un semnal de alarmă legat de căutarea de alianțe cu cei ale căror interese structurale, dar și contextuale, fac imposibilă asocierea lor cu un real proiect de emancipare politică, e o responsabilitate cel puțin la fel de importantă ca utilizarea responsabilă a termenului de reformism.

Complementară acuzațiilor de reformism e și declararea purității ideologice a dreptului purtător al carnetului de marxist.[iii] La polul benign, asta e desigur de un ridicol evident și relativ amuzant. La polul malign, însă, reprezintă una dintre derivele cele mai periculoase și mai bine experimentate ale așa-ziselor proiecte marxiste de-a lungul secolului al XX-lea. Dacă e să fie marxism, acesta va fi pentru că instrumentele sale analitice sunt în continuare relevante. Dar necesara inovație teoretică nu se produce prin dispute sterile legate de măsurarea distanței față de un nucleu teoretic dur. Să nu ne ferim de la a da un nume acestui fenomen: dogmatism. Inovația teoretică relevantă nu poate să provină decât din analiza realităților sociale contemporane și eventual din demonstrarea relevanței și a actualității contemporane a unor resurse analitice ce istoric au fost asimilate marxismului. Altfel, în timp ce unii își pierd vremea cu adularea religioasă a unui canon marxist imaginar mai degrabă decât istoric verificabil, realitatea socială și urgența înțelegerii transformărilor sociale trec nestingherite pe lângă noi. A nu se interpreta însă acest argument ca o invitație la eclectism facil sau la alianțe de dragul alianțelor.

Bocancii și ideologia

Să revenim atunci la problema politizării subiective și a alternativelor socialiste. Din textul lui Florin Poenaru reiese o anumită nemulțumire față de o posibilă alienare politică în forma izolării în facțiuni radical-progresiste. O temere cât se poate de justificată. Dar pericolul nu se oprește aici. Așa cum spuneam, populismul facil e o non-soluție și un regres important atunci când e practicat necritic. A reduce clasele populare la simple mase de purtători ai alienării ideologice derivate din realitățile neoliberale e o formă de izolare echivalentă. Ea reprezintă o soluție teoretică paternalistă, în care din purtători reali ai diverselor realități ideologice subiecții politici se transformă în mase aflate în derivă, receptori pasivi ai unor procese ideologice ce vin peste ei cu tăvălugul. Or, chiar dacă am accepta identitatea dintre fascism și clase populare, acest lucru nu schimbă o realitate socială în care răspunsurile claselor populare sunt mai diverse decât atât, în care realitatea exploatării contemporane nu produce doar răspunsuri fasciste, ci și căutări ale unor soluții democratice la nivel popular. Asta e greu de înțeles din unele din textele legate de incidentul de la MȚR: absența unei căutări a posibilelor solidarități (mai mult sau mai puțin populare) și tolerarea paternalistă a unor grupări particulare ridicate la rang de clase populare.

O parte din critică invită la sensibilitate istorică în raport cu expresiile contemporane ale fascismului. O obligație analitică incontestabilă. Varianta de istoricism propusă e însă la rândul ei suspect de parțială și de anistorică. Textele din volumul pe care îl sugerează Florin, volumul editat de Don Kalb și Gabor Halmai, sunt doar un modest punct de plecare în analiza fascismului și întrupează exact tipul de istoricism pe care îl propune și Florin: cel în care aceste fenomene sunt reduse la forma lor de răspuns la politicile neoliberale, politici văzute prin prisma excepționalismului istoric. Or, dacă vrem să purtăm o discuție riguroasă despre fenomenele fasciste contemporane, discuția nu trebuie să înceapă sau să se încheie aici. O perspectivă istorică relevantă trebuie să încorporeze reflecții asupra fenomenului fascist în cadrul unei perspective mai largi asupra secolului al XX-lea. Avem motive serioase să credem că raportarea la multe dintre realitățile contemporane trebuie să includă analize serioase ale dreptei populiste în perioade premergătoare ascensiunii politicilor neoliberale. O analiză care exclude înțelegerea temeinică dintre ascensiunea partidelor fasciste și instrumentalizarea discursului populist e o analiză incompletă. Fără a contesta meritele evidente ale volumului anterior amintit, se poate spune că tipul de analiză de clasă pe care îl propune e problematic în mariajul analitic dintre noțiunea de clase populare și un imaginar istoric ce marchează ascensiunea politicilor neoliberale ca moment de ruptură.

Unii dintre criticii raportării presupus demonizante față de incidentele de la MȚR evocă, sub aceeași agendă a sensibilității istorice față de realități locale, necesitatea tolerării radicale a expresiilor discursive ale fenomenului fascist. Cu așteptarea că dezbaterea publică va dezamorsa pericolul fascist în timp ce cenzura nu face decât să îl întărească. Iată lipsa de sensibilitate istorică în deplina ei frumusețe. Fără a intra în detalii pe care contextul discuției nu le permite, putem spune că acesta e gradul zero al erorii istorice. Un inventar minimal al celor mai distructive expresii ale fascismului în secolul al XX-lea face vizibilă legătura dintre agendele populiste, întărirea platformelor fasciste prin controlul diverselor canale de difuziune ale mesajelor și ascensiunea partidelor de extremă dreaptă. Sigur, de aici nu derivă cu necesitate forma în care trebuie să ne opunem expresiilor contemporane ale fascismului și, cu siguranță, nu rezultă nici eficiența cenzurii la nivel formal prin aparatele represive ale statului. Dar derivă obligația de a ne gândi la felul în care trebuie să ne organizăm în fața acestor forme de agresiune, precum și nevoia de a ne imagina acțiuni de contracarare superioare naivei încrederi în dezamorsare prin dezbatere rațională. Atunci când, cu blândețe, propunem tolerarea în forumurile noastre de dezbateri a unor puncte de vedere radical opuse, ajută poate să ne gândim ce ar crede victimele, cât se poate de reale, ale fascismului despre bunăvoința noastră pretins democratică. Victime ce probabil nu se află printre noi pentru că non-negocierea unor fundamente etice e pentru acestea sinonimă posibilității lor de afirmare.

Ce înseamnă, atunci, a intra cu bocancii în critica ideologiei? Există o diviziune între „noi și ei” în textul „Lupta de clasă. Faza pe cultură” cu care nici eu nu mă simt în întregime confortabil. Poate aici e unul dintre motivele pentru care Florin invită la necesarul act de chestionare a propriilor privilegii ale celor care, miraculos, se mai declară marxiști. Am deplină simpatie față de această invitație, dar nu cred în sugestia că autorii nu ar vedea necesar un asemenea act critic. Absența acestuia poate fi însă o consecință a unui anumit tip de violență derivată din retragerea în adevărul teoriei critice (din nou, o chestiune ce are puțin de-a face cu autorii textului). Acest lucru se leagă de problema spinoasă a felului în care înțelegem procesele de politizare subiectivă. Or, aici cred că textul trebuie completat de o dezbatere serioasă asupra diferitelor modalități de înțelegere a proceselor de politizare. Așa cum bine se înțelege de către mai toată lumea în această discuție, politizarea subiectivă nu e un dat al clasei muncitoare, oriunde ar mai fi clasa muncitoare în ziua de azi. Iar formele diverse pe care aceasta le ia sunt, adesea, expresii ale diferitelor fundamentalisme naționaliste și religioase. Motiv pentru care o platformă politică socialistă trebuie să fie profund interesată de propunerea propriilor instituții și canale de socializare politică ca răspuns la formele de organizare ale dreptei.

Nu avem însă nici un motiv să credem că acest tip de politizare va avea loc prin convertirea peste noapte a ultranaționaliștilor, a rasiștilor, a cooptării electorale a unui electorat mai ieri votant pentru Corneliu Vadim Tudor, azi convertit la dreapta credință marxistă. De fapt, exact acest imaginar relevă un tip de urgență și panică debilitante în raport cu orice proiect politic, o formă mult mai subtilă, dar cât se poate de reală a urgentismului. Acolo unde fascismul se manifestă fără urmă de îndoială, stânga are obligația etică de a-l condamna fără echivoc. Dar eșecul stângii de a preveni o asemenea formă de mobilizare nu înseamnă că stânga trebuie să se erijeze în paternalism înțelegător; înseamnă doar că trebuie să își întărească propria platformă propagandistică, propriile instituții de socializare și propriile forme de participare politică: antirasiste, antipatriarhale, antixenofobe. A ne agăța de fasciștii de azi de parcă ar fi ultimele oi rătăcite din corpul adevăratului subiect revoluționar și unicii purtători ai unor speranțe de emancipare populară e o formă de urgentism paternalist.

Atunci când peste graniță patrulele fasciste mărșăluiesc în sate pentru a da foc locuințelor romilor nu dăm medalii de membru al clasei muncitoare, ci ne gândim cum să ne organizăm pentru a răspunde pericolului imediat. Iar atunci când singura formă de a construi majorități e negocierea fundamentelor etice ale proiectului socialist nu ne grăbim să salvăm eticheta prin negocierea temeliei etice. Proiectul emancipării socialiste e proiectul abolirii exploatării în lumina unor imperative etice nenegociabile. Dacă majoritatea nu e solidară, problema nu e nucleul etic al proiectului politic, ci absența instrumentelor reale de pedagogie critică și socializare politică. Soluțiile nu abundă și necesitatea de revigorare analitică e cât se poate de reală. La fel sunt și asimetriile dintre proponenții predilecți ai unor forme de analiză și mișcările populare care ar putea să le revendice. O parte din răspunsurile pe care le vom da acestor probleme vor determina dacă vom fi îngropați la un loc cu integritatea etică sub multiplele forme pe care colapsul sistemic le poate lua . Dar populismul invocat retoric nu ne va aduce mai aproape de victorie.