Update. Un acord a fost încheiat. Inutil de spus, totul e de făcut de acum înainte. Pînă una alta, aşteptăm detaliile. Aflăm din cnferinţa de presă că va fi nevoie de acordul unor parlamente din zona euro. NU e vorba doar despre greci. Va exista pînă la urmă un fond coordonat extern pentru privatizări şi reducerea datoriilor. Deja rînjesc soluţiile care pînă aseară păreau imposibile cu unele anestezice: banii vor fi gestionaţi 50-50 de guvernul grec şi fondul respectiv.
Text iniţial. O nouă săptămînă cu Grecia şi negocieri cu creditorii. Şi multe noi întrebări, dar mai ales lămuriri în legătură cu ce reprezintă UE şi eurozona. Cîteva lecţii:
- tehnocraţia şi-a arătat colţii încă de la începutul crizei. Specialiştii “apolitici” ştiu un singur lucru: Syriza înseamnă pericol nu pentru că e “extremă”, ci pentru că oamenii încep să chestioneze serios plapuma birocrată a unui extremism financiar-politic conservator care nu mai are chef să se ascundă.
- s-a vorbit mult despre suceala lui Tsipras care ar fi discreditat celebrul OXI cu reluarea negocierilor. Esenţial e să ne uităm tot timpul înspre creditori şi comportamentul lor. Nu poţi pretinde o traiectorie de superman, dreaptă şi mândră, unui politician sau unui partid care joacă o carte a supravieţuirii. Ce uită chiar unii oameni de stînga e să pună acţiunile incoerente ale Syrizei în oglindă cu o agresivitate fără precedent a Germaniei şi a sateliţilor ei
- am tot auzit de agresivitatea lui Varoufakis în negocieri, de lipsa de respect a grecilor fără cravată şi de alte prostii. Ce auzim şi după ce a plecat Varoufakis e că reprezentanţii civilizaţiei şi bunei creşteri dau cu pumnul în masă la propriu. Schauble e violent nu doar în negocieri, ci în tupeul incredibil cu care patronează de fapt un stil profund corupt de “recuperare a datoriei”, un pasaj cît un studiu din Guardian. Să mai amintim şi de Schauble-mită-traficdeinfluenţă-Kohl etc.?
“Incidentally, our readers flag up that the organisation which could take control of €50bn of “valuable Greek assets” is linked to none other than Wolfgang Schäuble himself.
The Press Project has done some digging on the Luxembourg “Institution for Growth” to which the 4-page eurogroup paper demands that €50bn of Greek state property must be transferred. Guess what. This Luxembourg “institution” is wholly owned subsidiary of German KfW and the chairman of its board is a certain Wolfgang Schäuble.
The Institution for Growth was announced just two years ago, by Schäuble and Greek PM Antonis Samaras.”
- cine-şi doreşte Grexitul mai aprig? Tocmai creditorii, din cum se vede. Poziţia Syrizei a fost singura legitimă, aceea de a evidenţia demenţa construcţiei tehnocrate UE. E adevărat că sprijinul stîngii din restul Europei a fost ruşinos de slab, ba chiar penibil de oportunist. Şi nu mă refer doar la social democraţi, ci şi la diverşi “radicali” care se pretind de o puritate a stîngii aproape ca puritatea alcoolului: dacă bei aşa ceva, orbeşti.
- Grecia umilită, Grecia în faţa unor condiţii de neacceptat, din ce în ce mai mulţi comentatori de diverse culori ideologice au subliniat evidenţa. Ce nu se vede şi nu se discută destul este tipul de coabitare conservatori – extrema dreaptă în atitudinea celor din Eurogrup care vor pedepse exemplare pentru greci. Să ne uităm doar la extremistul de dreapta finlandez care şi-a ameninţat public reprezentantul în eurogrup că iese de la guvernare dacă nu respectă linia germană. Acest tip de şantaj-înţelegere există şi în alte ţări europene: extremiştii, uneori prezenţi la guvernare, prezintă “voinţa poporului”, conservatorii o respectă.
- “banii cetăţenilor” – după ce ai făcut primul bail out pentru băncile germane şi franceze, normal, datoria a devenit publică. Acum ne batem cu pumnul în piept că noi ne apărăm cetăţenii. Ăsta populism scîrbos.
- extremism – cel mai jegos atac constă în celebra echivalare a extremelor. Syriza n-are nici o treabă cu extremele. Cei care au cu adevărat o treabă sînt tot curentul ultraconservator care domină Europa azi. N-am văzut niciodată un zid viu hotărît împotriva şovinismului pe faţă, împotriva partidelor de extremă dreaptă, dimpotrivă, coabitarea e perfectă. Singura care ameninţă real e stînga radicală, numită “extremistă”, cînd de fapt ripostele politice antiausteritate au ajuns prin simpla lor existenţă extremiste pentru capetele merkelizate.
- Demisia lui Varoufakis a adus nu doar un val de simpatie, ci şi un articol memorabil: aici. Ce explică economistul e că lupta cu grupul franco-italian e mult mai important pentru germani: Grexitul este o formă de impunere a politicilor în faţa unui grup mult mai mare de ţări, nu e vorba doar despre GRecia. De altfel, negocierile penibil prelulngite la nesfîrşit în noapte (încă nu sînt gata cînd scriu acesta articol) au început să răsufle în public ca o antagonizare a blocurilor francez şi german. Nu trebuie să o vedem ca pe o luptă clasică. În multe, Hollande şi Merkel lucrează cot la cot. Dar era clar că acest mers cot la cot se va termina la un moment dat.
- Varoufakis explică foarte clar şi chestiunea corupţiei greceşti susţinute de fapt de aceiaşi tehnocraţi serioşi care vor acum un soi de ocupaţie prin reforme structurale şi privatizări. Da, Syriza are de rezolvat evaziunea, corupţia, dar şi astea-s globale. Cum smulgi taxe din Luxemburg Olanda şi toate arhipelagurile de paradisuri fiscale?
- ultimele săptămîni ne-au oferit şi o demonstraţie de forţă a BCE. O critică Jeffrey Sachs: “First, Greece’s banks must be reopened without delay. The ECB’s decision last week to withhold credit to the country’s banking system, and thereby to shutter the banks, was both inept and catastrophic. That decision, forced by the ECB’s highly politicized Executive Board, will be studied – and scorned – by historians for years to come. By closing the Greek banks, the ECB effectively shut down the entire economy (no economy above subsistence level, after all, can survive without a payments system). The ECB must reverse its decision immediately, because otherwise the banks themselves would very soon become unsalvageable.”
- după un raport FMI în care se recunoştea că nu se poate vorbi de acord fără micşorarea datoriei
Nu e o glumă ce se întîmplă. Violenţa creditorilor a atins cote patologice. Dorinţa bolnavă de “dat lecţii”, de moralizare, vine la pachet cu gesturi necugetate care depăşesc raţionalitatea mult clamată de tehnocraţi reci şi debordănd de precizie. Nu sînt nici reci, nici tehnocraţi, Syriza ne-a oferit Europa aşa cum e acum, bolnavă, ameninţată chiar de propria monedă, de dorinţa de conservare a repartizării capitalului într-o anumită direcţie, cu o linie de fier despărţitoare între orice “vis social” şi “recuperarea datoriilor”, un alt nume pentru conservarea rentelor indecente impuse de criză şi de inegalităţile prea mari create în post-2008.
Pasivitatea partinică a Europei de stînga a avut drept efect dramatic această scenă a “bătăliei naţiunilor”. Oricît s-au chinuit unii comentatori lucizi să scoată în evidenţă dezavantajele acestor politici şi pentru milioane de angajaţi din ţările “model”, efectul este unul de luptă între naţii, iar umflatul patriotic din piept ajunge în mod periculos să fie folosit drept cea mai bună diversiune. Misiunea stîngii europene este tocmai aceea de subliniere a ruperii cetăţenilor de drepturi fundamentale în funcţie de distribuţia capitalului. Mii de hărţi, reprezentare geografică a conflictului, Nord vs. Sud, Est-servil vs. Sud, toate aceste prescurtări prezintă doar parţial felul în care e repartizat interesul de business pe continent. Război al naţiunilor sau luptă cetăţenească împotriva unor forţe conservatoare complet deraiate care se deghizează în tehnocraţie, îşi ascund pornirile periculoase după ţipetele extremiştilor de dreapta şi ne pregătesc un viitor complet incert, pentru unii de-a dreptul dramatic.