Noul Cod al Muncii loveşte în toţi. Despre un efect anume însă se vorbeşte mai puţin: începutul sfîrşitului pentru visul frumos al lucrătorului la multinaţională. Ştim cu toţii că dacă a existat un romanian dream, acela a fost să lucrezi aici în condiţii “de afară” (şi cu bani onorabili, şi cu drept la concediu, la plata pentru ore suplimentare etc). În paranteză fie spus, acele condiţii “de afară” erau prevăzute în legile de aici pentru toţi lucrătorii, dar angajatorii autohtoni nu erau nici presaţi, nici educaţi să le respecte.
Noul cod ar trebui să irite cu adevărat acele procente puţine de angajaţi plătiţi foarte bine, cu toate taxele la zi şi la vedere, în proporţie semnificativă lucrători la multinaţionale.
Atenţie urmează o logică de om care citeşte economie ca pe o literatură bună. Nu sînt specialist în piaţa muncii, nici economist Dar nu lucrez decît cu noţiuni simple. Muncitorii din privat sînt de trei feluri: muncitorii la negru (mulţi după toate statisticile), muncitorii la seminegru (pe cartea de muncă ceva şi încă ceva în alte modalităţi – bonusuri, drepturi de autor) şi muncitorii cu toţi banii pe cartea de muncă.
Muncitorii din privat cu bani ceva mai mulţi pe cartea de muncă (peste 3000 de lei) lucrează mai ales în multinaţionale. Ei sînt o parte însemnată a multstimatei “clase de mijloc” din România. Plătiţi bine, cu drepturi depline, cu asigurari sociale plătite la zi, cu credite mari în bancă. Ei erau “normalul” acela minoritar la care aspiram toţi – ei îi făceau pe iubitorii disperaţi ai pieţei libere să repete la nesfîrşit că se poate, că avem acolo modelul angajatului capitalist civilizat. Pînă acum erau şi cea mai indiferentă zonă la tot ce se întîmplă în social sau politic, pentru că îşi puteau crea liniştiţi capsule ale “stării de bine”. Pasivitatea acestor angajaţi e durabilă şi din alt motiv: pe ei nu îi paralizează propria sărăcie, dar îi sperie sărăcia celor din jur, asta dacă mai au organ să observe.
Un istoric simplu al felului în care a început dezbaterea pe Noul Cod al Muncii ne arată că propunerile iniţiale (care s-au păstrat şi în documentele guvernului cu foarte mici modificări) au venit din partea unei asociaţii patronale mult mai discrete decît cele reprezentate de purtători de cuvânt zgomotoşi pregum Dan Matei Agathon (ACPR). Este vorba despre Consiliul Investitorilor Străini (CIS), organizaţie în care sînt reprezentate megacompanii precum Orange, Procter & Gamble, Tuborg (mai multe aici).
Proiectul de modificare a noului Cod al muncii, pe care Guvernul Boc urmează să-şi asume răspunderea în Parlament pe 8 martie, a fost preluat aproape integral din propunerile Consiliului Investitorilor Străini (CIS), o organizaţie care reuneşte peste 100 dintre cele mai puternice companii private cu afaceri de 36 de miliarde de euro (adică 15% din cifra de afaceri a tuturor companiilor din România). (sursa: zf.ro)
Pe termen mediu şi lung, s-a spus deja, acest nou Cod al Muncii, în forma propusă de guvern, va afecta serios piaţa muncii mai ales în pătura de jos: tinerii care vor începe să lucreze acum vor rămîne captivi în joaca de-a contractele pe perioadă determinată, şomerii la fel, sindicaliştii vor fi foarte puţin protejaţi de patron, patronul se poate juca de pe o zi pe alta cu lista de sarcini, exigenţe faţă de angajat şi toate celelalte.
De ce sună astfel de prevederi de-a dreptul extraterestru pentru majoritatea angajaţilor din privat? Pentru că oricum nu benficiau decît în foarte măsură de drepturile pe care acum le vor pierde acum. Lupta cu munca la negru sau “seminegru” a fost inexistentă – a fost folosită cel mult ca armă de presiune pentru vreo şpagă sau pentru stres politic. Marea pierdere pentru aceşti angajaţi este una metaforică: au pierdut ce n-au avut şi de anul acesta înainte nici nu vor putea să spere la un loc de muncă ceva mai sigur. Evident, cel mai afectaţi pe termen lung vor fi bugetarii. Şi chiar e o întrebare de ce nu s-a încercat o reformă strict în unele zone bugetare unde se ştie că există blocaj complet nociv (mă refer mai ales la posturile politice care aduc ciclic procese cîştigate pe bandă rulantă, atunci cînd partidul cîştigător îl înlocuieşte “deconcentrat” pe cel învins). Dar asta e o altă discuţie.
Să ne întoarcem la lucrătorii din marile corporaţii. Contractul pe perioadă determinată din noul cod, concedierea mai uşoară, slaba mişcare a sindicatelor îi va lăsa mult mai vulnerabili decît sînt acum.
Tot aşa, marii cîştigaţi vor fi corporaţiile care vor putea acum să-şi facă liniştite treaba cu joburi temporare. CIS a precizat atunci cînd propunea noul cod că vor fi cîştigate 90 000 de locuri de muncă. A uitat însă să precizeze cîte locuri de muncă stabile, cîte contracte pe termen nedeterminat se vor pierde în umătorii cinci ani. Asta cînd, se ştie, prima măsură a managerului de criză cu idei puţine şi fixe este rentabilizare prin concediere. Pînă acum, această măsură era prea costisitoare pentru a fi luată în calcul de la bun început (compensatoriile îi ţineau în loc).
De ce sînt atît de pasivi lucrătorii din aceste zone? Plătesc probabil pensii private, îşi permit clinici private în caz de boală. Dar uită de siguranţa locului de muncă. Populiştii vor spune imediat că numai leneşilor le e frică. Le voi spune doar atît: cea mai profitabilă situaţie pentru un angajator e atunci cînd îl tratează pe unul harnic ca pe un leneş.
Liviu Voinea sublinia că flexibilizarea mult lăudată duce la o pătură de lucrători mai prost plătiţi. Cît despre cîştigul unui angajator (multinaţionalele în cazul nostru) după noul cod, va fi mai mult decît semnificativ, din datele lui Voinea:
Am calculat impactul financiar al modificărilor aduse Codului Muncii. Am folosit date (care vor rămâne confidenţiale) ale mai multor firme, inclusiv multinaţionale care operează în România. Rezultatul este în medie este o economie de 15% – 20% din costurile cu forţa de muncă.
Măsura cu cel mai mare impact este reducerea temporară a programului de lucru la 4 zile pe săptămână (art. 52(2)). Aplicată la maxim (în fiecare săptămână din an) această măsură ar reduce costurile cu forţa de muncă cu 20%. Tot art.52 (alin.4) permite posibilitatea suspendării contractului de munca din iniţiativa angajatorului şi în cazul reducerii temporare a activităţii.
După împrumuturi de la FMI care au ajutat foarte mult băncile (eliberarea unei părţi din garanţiile de la BNR), încă o măsură “de criză” vine să sprijine marile corporaţii în România: de data aceasta în detrimentul evident al angajaţilor ai aceloraşi companii. Avem deja o istorie solidă de stat care fraternizează cu marii angajatori împotriva lucrătorilor.
Cine rămîne în continuare fără sprijin? Acea specie pe care aş numi-o patronul-proletar: cel cu puţini angajaţi care nu reuşeşte nici măcar să plătească toate taxele pentru a putea avea angajaţi complet “albi” – el e adevăratul sufocat. Toată filozofia antreprenoriatului nu este bună decît în argumentele fandosite împotriva măsurilor sociale. Mica iniţiativă este de fapt lovită repetat de ani de zile – iar multiubita piaţă liberă este făcută praf de ajutoare date marilor companii. La o analiză atentă se va vedea imediat că ajutorul statului merge direct şi nemijlocit două direcţii: sprijinirea clienţilor direcţi (firmele care au avut contracte cu statul au prosperat şi în anii de criză pentru că, ce să vedem, bani au fost) sau sprijinirea multinaţionalelor (fie prin împrumuturi de la / şi pentru bănci – să mai amintesc jalnica îngropare a acelei ordonanţe care prevedea ceva mai multe măsuri favorabile îndatoraţilor?; fie prin, mai nou, vulnerabilizarea angajaţilor).
Concluzia mea de amator e simplă. Bugetarii pot să urle că au de ce – mai ales cei care erau plătiţi ceva mai bine (ba chiar şi cei angajaţi politic) pentru că nu vor mai fi aşa greu de dat afară. Angajaţii din privat care sînt oricum flexibilizaţi pînă la ruperea completă vor tăcea, ca de obicei. Nişte pierzători importanţi sînt tocmai lucrătorii în bănci, companii de telefonie, producători ai unor branduri celebre de băuturi, detergenţi etc. Ei ar trebui să ţipe. E ultima lor şansă să-şi savureze minima protecţie din partea deja aproape vechiului cod. Statul român îşi ia mîna oficial de pe ei, la o iniţiativă a angajatorilor lor.
Din păcate, un angajat la privat cu toate formele în regulă şi cu salariu bun nu era o regulă în România, ci era o excepţie, era o stare privilegiată. Iar ideea jocului de-a neoliberalii şi neoconservatorii e puţin alta: se promovează continuu şi apăsat contractarea clasei de privilegiaţi. Visul multinaţional al muncitorului român se apropie de sfîrşit.