Theodor Adorno, Herbert Marcuse
Citind printre rânduri
Pe 31 iulie, Marcuse a răspuns telegramei și unei alte scrisori de la Adorno. Scrisoarea era ilizibilă, scrisul fiind prea mic. Marcuse l-a implorat pe Adorno să fie bătută la mașină, pentru că rândurile ei erau atât de importante pentru el. I-a atras, de asemenea, atenția lui Adorno că într-un interviu, publicat în Spiegel pe 28 iulie, a evitat orice trimitere la remarca lui Horkheimer. Și a încheiat scurta notă cu o întrebare: „Dacă citarea din Spiegel era atât de greșită, de ce n-a corectat-o Max [Horkheimer]?”. În aceeași zi, Marcuse i-a scris lui Rudi Dutschke mulțumindu-i pentru scrisoarea deschisă în apărarea sa trimisă la Spiegel și semnată de un număr de militanți din noua stângă. Scrisoarea condamna vânătoarea de vrăjitoare lansată împotriva lui Marcuse și strategia cu iz stalinist montată de reacționari de toate felurile.
După câteva zile, Adorno i-a răspuns lui Marcuse și a pasat scrisoarea secretarei sale. În timp ce ea o bătea la mașină pe 6 august, Adorno zăcea muribund. În ciuda avertismentelor din partea doctorului, a călătorit cu telefericul până la cota 3000 de metri a unui vârf elvețian. Inima îl înțepa. A coborât de pe munte, a intrat într-un magazin de încălțăminte și acolo a suferit un atac de cord fatal la vârsta de 65 de ani.
Șase luni mai târziu, în noaptea de 14 februarie 1970, Hans-Jürgen Krahl, în vârstă de 27 de ani, era pasager într-o mașină care se îndrepta spre Frankfurt. Mașina a derapat pe gheață și s-a izbit de un camion venind din sens opus. Krahl a murit la fața locului.
***
Prof. Dr. Theodor W. Adorno
6 Frankfurt am Main
Kettenhofweg 123
14 februarie 1969
Dragă Herbert,
Ți-am scris pe 24 ianuarie și atașat pentru decanul facultății tale o scrisoare de invitație oficială din partea Institutului. Cum n-am primit încă nici un răspuns, mă tem că, din pricina vreunei catestrofe – fie ea naturală ori socială – scrisoarea s-a pierdut. Am nevoie de un răspuns rapid, în caz că trebuie să-ți trimit o altă copie.
Apropo, am comis o eroare de formă: o invitație din partea Institutului poate, de jure, să vină numai de la Friedeburg, Gunzert sau de la mine, nu însă și de la Habermas. Deși el e co-directorul departamentului de sociologie, formal el nu face parte din Institut; iar cele două lucruri trebuie separate din punct de vedere organizatoric. Nu mai trebuie să precizez că invitația s-a bucurat de deplinul acord al lui Jürgen [Harbermas].
Lucrurile au fost din nou îngrozitoare aici. Un grup SDS [Sozialistischer Deutscher Studentenbund, Uniunea studenților socialiști germani] condus de Krahl a ocupat o sală în Institut și a refuzat să plece, în ciuda a trei cereri în acest sens. A trebuit să chemăm poliția, care i-a arestat pe toți cei pe care i-a găsit în sală; situația e teribilă în sine, însă Friedeburg, Habermas și cu mine eram acolo când s-a întâmplat și am putut să prevenim folosirea forței fizice. Acum sunt o grămadă de lamentații, deși Krahl a organizat toată schema doar ca să fie arestat, și astfel să țină laolaltă filiala SDS din Frankfurt aflată pe cale de dezintegrare – lucru care i-a și reușit. Propaganda prezintă afacerea cu totul pe dos, ca și cum noi am fi fost cei care am recurs la măsuri represive, și nu studenții cei care au strigat la noi că ar trebui să ne ținem gura și să nu spunem nimic despre ce s-a întâmplat. Îți spun astea doar ca să te pun la curent, în caz că alte zvonuri și relatări colorate ar putea ajunge la urechile tale.
În ciuda a toate, cartea mea progresează destul de bine; îmi vine aproape să zic din păcate, pentru că evenimentele mă lasă rece, într-un fel pe care îmi vine greu să mi-l explic. Nici măcar nu resimt frica la care aș avea drept. Pe de altă parte, intensitatea cu care mă arunc în muncă se poate să mă răpească puțin. Sper să ajung suficient de departe în așa-zisele săptămâni de vacanță, și să îmi mai rămână doar chestiunile mai mult sau mai puțin tehnice.
De asemenea țin să te anunț că Max vrea din tot sufletul să fie și el aici în aceleași zile ca și tine.
Sunt într-o formă destul de bună, cu excepția unei oboseli cronice. Și am supraviețuit iernii – care a devenit atât de cumplită în ultimele zile – fără să ne îmbolnăvim de gripa din Honk Kong.
Cu mult drag pentru amândoi – de la Gretel de asemenea.
Vechiul tău prieten,
Theodor
***
Herbert Marcuse
Dept. of Philosophy
University of California at San Diego
5 aprilie 1969
Dragă Teddy,
Mi-e foarte greu să scriu scrisoarea asta, dar trebuie să o fac și, în orice caz, e mai bine decât să încercăm să ascundem divergențele de opinie dintre noi doi. De la ultima mea scrisoare, situația s-a schimbat decisiv pentru mine: pentru prima dată, am citit mai multe relatări detaliate ale evenimentelor din Frankfurt și am ascultat inclusiv o relatare a unui student din Frankfurt care „a fost acolo”. Desigur, sunt conștient de parțialitatea participantului, însă ceea ce mi s-a dezvăluit n-a contrazis în nici un punct ceea ce mi-ai scris tu. Doar a dezvoltat.
Pe scurt: cred că dacă aș accepta invitația Insitutului fără să le vorbesc studenților m-aș identifica (sau aș fi identificat) cu o poziție pe care nu o împărtășesc din punct de vedere politic. Ca să o pun direct: dacă alternativa e poliția sau studenții stângiști, atunci eu sunt cu studenții – cu o excepție crucială, și anume dacă viața mea este amenințată sau dacă eu și apropiații mei suntem amenințați cu violența și amenințarea e una serioasă. Ocuparea sălilor (cu excepția apartamentului meu) fără o atare amenințare cu violența nu este un motiv ca să chem poliția. I-aș fi lăsat să stea acolo și aș fi lăsat pe altcineva să cheme poliția. Continui să cred că, la urma urmelor, cauza noastră (care nu e doar a noastră) este purtată mai bine de către studenții în revoltă decât de poliție și aici, în California, acest fapt îmi este demonstrat aproape în fiecare zi (și nu doar în California). Și aș tolera chiar și o întrerupere a „business as usual”, în condițiile în care conflictul e suficient de serios pentru asta. Mă cunoști suficient de bine pentru a ști că resping transpunerea nemediată a teoriei în practică la fel de mult ca și tine. Însă cred că există situații, momente, în care teoria este dusă mai departe de către practică – situații și momente în care teoria care se menține separată de practică devine neadevărată față de ea însăși. Nu ne putem preface că nu știm că acești studenți sunt influențați de noi (și cu siguranță, nu în ultimul rând, de tine) – sunt mândru de asta și sunt gata să mă împac cu paricidul, chiar dacă asta doare uneori. Iar mijloacele pe care ei le folosesc pentru a traduce teoria în acțiune?? Noi știm (și ei știu) că situația nu e una revoluționară, nici măcar pre-revoluționară. Dar această situație este atât de teribilă, atât de sufocantă și de înjositoare, încât rebeliunea împotriva ei se impune ca o reacție biologică, fiziologică: nu mai putem suporta, ne sufocăm și trebuie să dăm drumul la puțin aer. Și acest aer proaspăt nu este cel al unui „fascism de stânga” (contradictio in adjecta!). Este aerul pe care noi (cel puțin eu) vrem să-l respirăm într-o bună zi, și cu siguranță nu este aerul establishment-ului. Eu discut cu studenții și îi critic dacă, în opinia mea, se arată stupizi, căzând în plasa celeilalte tabere, dar foarte probabil nu mi-aș chema în ajutor arme și mai rele și mai îngrozitoare decât armele lor. Și aș dispera în legătură cu mine (noi) dacă eu (noi) aș apărea de partea unei lumi care susține crimele în masă în Vietnam, sau nu spune nimic despre ele, și care transformă în infern orice teritoriu aflat dincolo de raza de acțiune a puterii sale represive.
Revenind la chestiuni personale: nu am de gând să vin la Frankfurt decât dacă pot avea o discuție cu studenții, în care să ascult ce au de spus și să le spun ceea ce cred. Și dacă asta nu e posibil fără o întâlnire de masă, fără circ – atunci asta e un coșmar pentru mine, e împotriva voinței și constituției mele fizice, dar nu constituie un motiv ca să evit confruntarea. Nu am ce face, dar, pentru mine, asta este dovada (poate prea nemediată?) de loialitate și gratitudine pe care le port pentru voi toți. Și tocmai în spiritul acestei loialități aștept răspunsul tău. Pentru mine, alternativa e: vin la Frankfurt dar am și o discuție cu studenții, sau nu vin deloc. Dacă ultima variantă ți se pare mai bună – „it is perfectly alright with me”. Poate ne-am putea întâlni undeva în Elveția la vară și rezolva chestiunile acestea. Ar fi și mai bine dacă Max și Habermas ni s-ar alătura și ei. Dar chiar trebuie să lămurim povestea asta.
Herbert
***
Prof. Dr. Theodor W. Adorno
6 Frankfurt am Main
Kettenhofweg 123
5 Mai 1969
Dragă Herbert,
Scrisoarea ta din 5 aprilie, primită în timpul unei scurte vacanțe în Baden-Baden, a avut un efect remarcabil asupra mea și – ca să fiu la fel de sincer ca și tine – m-a rănit. Deși sunt conștient că disputa noastră poate fi rezolvată doar față în față, nu vreau să îți rămân dator cu un răspuns până atunci.
În primul rând, nu înțeleg de ce situația s-a schimbat atât de decisiv pentru tine după doar o singură conversație, care – așa cum chiar și tu ai confirmat – în nici un fel nu a contrazis relatarea mea și abia de conținea ceva nou. Cred că ai fi putut măcar să precizezi câteva din discrepanțele dintre relatări și să îmi oferi șansa de a comenta. Mi se pare că e aproape imposibil să îți formezi o părere despre o chestiune de la șase mii de mile depărtare, iar tu ai făcut asta fără ca măcar să mă fii ascultat și pe mine.
Ideea de a nu discuta cu studenții și de a nu vorbi în fața unei audiențe mari era a ta inițial. Bineînțeles, s-a potrivit și cu planurile mele. La urma urmei, trebuie să am grijă de interesele Institutului – vechiul nostru Institut, Herbert – iar aceste interese, crede-mă, ar fi direct periclitate de un asemenea circ: tendința predominantă de a bloca orice finanțări destinate nouă ar crește în mod acut. Așadar, dacă tu ții neapărat să ai o discuție cu studenții din Frankfurt, este mai bine să îți asumi responsabilitatea pentru asta, fără a implica Institutul sau departamentul. Cred că pot deduce din scrisoarea ta că îmi înțelegi reacția și nu mi-o vei lua în nume de rău.
Poliția nu ar trebui să fie – pentru a folosi jargonul ApO [Außerparlamentarische Opposition, Opoziția extraparlamentară] – demonizată în mod abstract. Pot doar să reamintesc că ei i-au tratat pe studenți mult mai blând decât m-au tratat studenții pe mine: și asta face de prisos orice alt comentariu. Nu sunt de acord cu tine în legătură cu momentul în care poliția ar trebui chemată. Recent, într-o întâlnire a facultății, domnul Cohn-Bendit mi-a spus că eu aș fi avut dreptul să chem poliția doar dacă o ploaie de lovituri ar fi căzut asupra mea; i-am replicat că, în acel punct, ar fi fost probabil prea târziu. În situația ocupării Institutului nici un alt curs de acțiune nu era posibil. Din moment ce Institutul este o fundație independentă și nu se află sub protecția universității, responsabilitatea pentru tot ceea ce se întâmplă acolo cade pe umerii lui Friedeburg și ai mei. În loc să ocupe departamentul, studenții au decis să ocupe un Institut „modificat”, așa cum l-au numit la momentul respectiv; ne putem doar imagina ce s-ar fi putut întâmpla cu graffiti-urile și toate celelalte. Astăzi, nu aș reacționa diferit față de cum am făcut-o în 31 ianuarie. Mi se pare pur stalinistă recenta cerere a studenților de a-mi face în mod public auto-critica. Asta nu are nimic de-a face cu „business as usual”.
Știu că suntem foarte apropiați în problema relației dintre teorie și practică, deși chiar trebuie să discutăm cândva în detaliu această problemă (tocmai lucrez asupra unor teze care abordează această chestiune). Sunt de acord cu tine că există momente în care teoria este împinsă înainte de către practică. Însă o asemenea situație nu se înregistrează obiectiv astăzi, la fel cum nici practicismul brutal și dezgolit cu care ne confruntăm aici nu are nimic de-a face cu teoria.
Argumentul tău cel mai puternic este că situația ar fi atât de îngrozitoare încât cineva trebuie să încerce să evadeze din ea, chiar dacă acel cineva recunoaște imposibiltatea obiectivă de a face asta. Iau în serios acest argument. Cred însă că e greșit. Am rezistat la timpul nostru, tu nu mai puțin decât mine, unei situații mult mai oribile – aceea a uciderii evreilor, fără a recurge la praxis, din simplul motiv că era blocat pentru noi. Consider că claritatea în legătură cu luciditatea rece din interior este o problemă de auto-contemplare. Ca s-o spun pe șleau: cred că te auto-amăgești atunci când afirmi că nu mai poți continua fără a participa în cascadoriile studenților din cauza a ceea ce se întâmplă în Vietnam sau Biafra. Dacă asta e într-adevăr reacția ta, atunci n-ar trebui să prostestezi doar împotriva ororii bombelor cu napalm, ci și împotriva îngrozitoarelor torturi în stil chinezesc pe care cei din Vietcong la aplică permanent. Dacă nu iei în considerare și asta, atunci prostestul împotriva americanilor ia un caracter ideologic. Max a subliniat apăsat, și pe bună dreptate, acest aspect. Iar eu care, în fond, dintre noi, sunt cel care a părăsit SUA până la urmă, am dreptul la opinia mea.
Nu ești de acord cu expresia lui Jürgen „fascism de stânga” numind-o contradictio in adjeto. Dar tu ești un dialectician, nu-i așa? Și dacă asemenea contradicții nu ar exista – n-ar putea oare o mișcare, prin forța antinomiilor sale imanente, să se transforme în opusul său? Nu mă îndoiesc nici un moment că mișcarea studențească, în forma sa actuală, se îndreaptă chiar foarte direct către tehnocratizarea universității, împotriva căreia pretinde că luptă. Și mi se mai pare la fel de indubitabil că acele moduri de comportament precum cele la care am asistat, și de la a căror descriere ne voi scuti pe amândoi, chiar afișează ceva din acea violență oarbă care a aparținut odată fascismului.
Deci, ca să-ți răspund clar la întrebare: dacă vii la Frankfurt pentru a avea o discuție cu studenții, care au dat dovadă, în ceea ce mă privește, în ceea ce ne privește pe toți cei de aici, de o regresivitate calculată, atunci o faci pe răspunderea ta și nu sub egida noastră. Că vrei sau nu să faci acest lucru, asta e o decizie pe care nu o pot lua în locul tău.
Desigur, ar fi drăguț dacă ne-am putea întâlni în Elveția cu Max, însă mă îndoiesc că asta se va întâmpla, din moment ce ne oprim foarte puțin doar la Basel, iar neînțelegerile noastre chiar necesită discuții nesfârșite. Zermatt ar fi cel mai bun loc pentru asta și, oricum, faptul că nu are lacuri italiene nu te-a oprit nici înainte. Din întâmplare, voi fi în Italia la începutul lui septembrie, iar în jurul datei de 8 sau 9 voi fi sigur la Veneția.
Cordial,
Theodor
***
Herbert Marcuse
Londra
4 iunie 1969
Dragă Teddy,
Simt nevoia să vorbim deschis chiar mai presant decât înainte. Ergo:
Scrisoarea ta nu oferă nici cel mai mic indiciu în legătură cu motivele ostilității studenților față de Institut. Ai scris despre „interesele Institutului”, adăugând precizarea emfatică: „vechiul nostru Institut, Herbert”. Nu, Teddy, nu este vechiul nostru Institut cel în care au pătruns studenții. Știi la fel de bine ca și mine cât de considerabilă este diferența dintre activitatea Institutului în anii 30 și producția sa în Germania de astăzi. Diferența calitativă nu e una care ar deriva din dezvoltarea teoriei însăși: „finanțările” pe care le menționezi în treacăt – sunt oare ele cu adevărat atât de puțin importante? Știi foarte bine că suntem uniți în respingerea oricărei politizări nemediate a teoriei. Dar (vechea) noastră teorie are un conținut politic intern, o dinamică politică internă, care astăzi, mai mult ca oricând, ne cere poziții politice concrete. Asta nu înseamnă – așa cum îmi atribui în interviul din Spiegel – a da „sfaturi practice”. N-am făcut niciodată asta. Ca și tine, cred că e iresponsabil să stai la birou și să propui acțiuni unor oameni care sunt gata să-și spargă capul de dragul cauzei. Dar, în opinia mea, asta înseamnă: pentru ca Institutul să fie în continuare „vechiul nostru Institut”, trebuie să scriem și să acționăm astăzi altfel decât în anii 30. Nici măcar teoria intactă nu este imună la efectele realității. Tot atât de greșit pe cât e a nega diferența dintre cele două (așa cum tu, pe bună dreptate, îi acuzi pe studenți că ar face), la fel de greșit e să ne legăm de diferență în vechea ei formă într-un mod abstract, când ea s-a schimbat într-o realitate care îmbrățișează (sau deschide către) teorie și practică.
E cu totul adevărat că poliția „n-ar trebui demonizată în abstract”. Și, desigur, și eu aș chema poliția în anumite situații. Recent, în legătură cu universitatea (și cu nimic altceva), am formulat chestiunea în următorul fel: „dacă există o amenințare reală cu vătămarea fizică a persoanelor și cu distrugerea materialului și a facilităților care servesc funcției educative a universității”. Pe de altă parte, cred că, în anumite situații, ocuparea clădirilor și întreruperea cursurilor sunt forme legitime de protest politic. De exemplu: la Universitatea din California, după înăbușirea cu o brutalitate dincolo de orice așteptări a demonstrațiilor de la Berkeley din mai.
Și acum să trecem la chestiunea probabil cea mai importantă: în contextul acestei situații îngrozitoare sunt incapabil să-mi descopăr „luciditatea rece din interior”. Dacă asta e „auto-amăgire”, atunci trebuie să-mi fi pătruns atât de adânc în carne și oase încât nu mai îmi produce fiori. Dar nu e oare le fel de posibil ca recursul la luciditatea rece să fie ea de fapt auto-amăgire și „mecanism de apărare”? Și să spui că nu putem protesta împotriva agoniei imperialismului fără a-i acuza în același timp pe cei care luptă cu disperare împotriva acestui infern, prin orice mijloace au la îndemână, mi se pare cumva inuman. Ca principiu de metodă, așa ceva joacă rolul de justificare și apologie a agresorului.
Cât privește „fascismul de stânga”: desigur că n-am uitat că există contradicții dialectice – după cum n-am uitat că nu orice contradicție este dialectică – unele sunt pur și simplu greșite. Stânga (autentică) nu se poate transforma în Dreapta „prin forța propriilor sale antinomii imanente” fără să-și schimbe în mod decisiv baza socială și obiectivele. Nimic din mișcarea studențească nu lasă să se întrevadă o asemenea schimbare.
În încercarea de a introduce conceptul de „răceală”, remarci că, pe vremea noastră, am asistat la uciderea evreilor fără să recurgem la praxis „pentru simplul motiv că praxisul era blocat pentru noi”. Exact; iar astăzi nu mai este blocat. Ceea ce e diferit în situația concretă este diferența dintre fascism și democrație burgheză. Democrația ne acordă drepturi și libertăți. Dar având în vedere măsura în care democrația burgheză (din cauza antinomiilor sale interne) blochează orice schimbare calitativă – tocmai prin intermediului procesului de democrație parlamentară – opoziția extra-parlamentară devine singura formă posibilă de „contestare”; „nesupunere civică”, acțiune directă. Iar formele acestei acțiuni nu mai urmează tiparul tradițional. Și eu sunt, ca și tine, sceptic în legătură cu multe din aspectele sale, dar mă împac cu ea și o apăr de opozanți, pentru simplul motiv că apărarea și menținerea statu quo-ului cu tot cu prețul său în vieți omenești sunt mult mai teribile. Asta e, presupun, divergența cea mai profundă dintre noi. Să vorbești despre „chinezii pe malurile Rinului” atâta timp cât americanii au baze pe malurile Rinului e ceva imposibil pentru mine.
Desigur, toate astea cer „discuții nesfârșite”. Nu înțeleg de ce numai Zermatt ar fi „locul cel mai potrivit” pentru tine. Un loc ușor accesibil pentru toți participanții pare a ține de domeniul posibilului. Între 16 august și 11 septembrie noi vom fi în Elveția; din 4 iulie până în 14 august la Madame Bravais Turenne, 06 Cabris, Franța.
Cordial, al tău
Herbert
***
Prof. Dr. Theodor Adorno
6 Frankfurt am Main
Kettenhofweg
19 iunie 1969
Dragă Herbert,
Îți mulțumesc pentru cele două scrisori trimise. Îți voi răspunde pe cât de bine voi putea, deși mă găsesc într-o fază de depresie extremă, a cărei cauză nu este în nici un caz psihologică, și care nu-mi avantajează capacitatea de a mă exprima. Așadar, mai presus de toate, te rog să ai răbdare, în caz că mă voi repeta. Doar ca să-ți formezi o impresie despre atmosfera de aici, te informez că orele mele au fost întrerupte pentru a doua oară, iar de data asta fără ca măcar să fie oferită pretenția unei justificări.
Îmi spui că scrisoarea mea nu a oferit nici un indiciu asupra motivelor ostilității studenților față de Institut. Nu au existat astfel de motive pâna la ocuparea Institutului. Asta s-a întâmplat odată ce ei au calculat că noi ne aflam pe punctul de a chema poliția. Dat fiind interesul scăzut al studențiilor în mișcarea de protest, era doar un mijloc de a dobândi un fel de soldaritate. Krahl a calculat corect asta. Nici tu nu ai fi putut să acționezi altfel în situația noastră; cazul citat de tine, „dacă există o amenințare reală de rănire fizică a persoanelor și de distrugere a materialului și utilităților care servesc funcția educațională a universității” se aplică perfect aici. Ceea ce tu numești ostilitatea lor față de Institut provine doar din faptul că noi am reacționat în conformitate cu provocarea.
Tu negi că Institutul este „vechiul nostru Institut”. Este evident că nu poate fi identic cu cel din New York. La vremea aceea, eram în stare să atragem laolaltă un număr mare de intelectuali, mai mult sau mai puțin maturi, dintre care majoritatea lucrau împreună de ceva timp; aici a trebuit să antrenăm toți afiliații noi înșine. Finanțările oficiale au influențat direcția muncii, în semnsul în care a trebuit să desfășurăm cercetare empirică; în fond, însă, „Autoritate și Familie” a fost terminată în timpul anilor de emigrație, iar „Personalitatea autoritară” a fost în întregime produsă aici. Nu cred că trebuie să ne rușinăm de lucrurile empirice pe care le-am făcut, cum ar fi cercetarea de grup împreună cu studiile metodologice suplimentare, volumul „Studenții și politica”, sau amplul studiu pe NPD [National-demokratische Partei Deutschlands]. În toate aceste volume, nu vei găsi nici cea mai mică trimitere la finanțatori. Nu vei putea să îl acuzi pe Jürgen (care nu e în mod oficial un director al Institutului, dar îi aparține de facto) sau pe mine că am neglijat interesele teoretice în favoarea acestor studii. Seria conține și un număr de lucrări teoretice, nu doar volumele co-semnate de Max și de mine, ci și cartea pe Marx a lui Alfred Schmidt și acel text al lui Bergmann contra lui Talcott Parsons. Fără să menționez cărțile mele. Cred că, dacă ținem cont de obstacolele pe care Institutul le-a avut de depășit, de-a lungul vieții noastre la fel ca și acum, rezultatul e remarcabil. Că cineva sau altcineva a făcut sau nu ceva sau altceva este un reproș ce poate fi adus oricui și pentru orice, pierzându-și astfel relevanța.
Miezul controversei noastre era deja evident la Crans. Tu crezi că praxisul – în sensul său emfatic – nu este blocat azi; eu cred altceva. Ar trebui să neg tot ceea ce gândesc și știu despre tendința obiectivă, dacă aș vrea să cred că mișcarea studențească de protest din Germania ar avea chiar și cea mai mică șansă de a efectua o intervenție socială. Fiindcă în nici un caz nu poate face asta, efectul său e chestionabil sub două aspecte. Mai întâi, întrucât inflamează un nesecat potențial fascist din Germania, fără ca măcar să se sinchisească de asta. Apoi, deoarece alimentează în sine tendințe care – și aici iar trebuie să recunoaștem că nu suntem de acord – converg direct cu fascismul. Mi se pare simptomatică în sensul acesta tehnica de a convoca o discuție, numai ca apoi să o facă imposibilă; inumanitatea barbară a unui mod de comportament care e regresiv și care confundă regresiunea cu revoluția; primatul orb al acțiunii; formalismul care e indiferent la conținutul și forma lucrului împotriva căruia se revoltă, adică teoria noastră. Aici în Frankfurt și cu siguranță și la Berlin, cuvântul „profesor” este utilizat condescendent pentru a concedia oameni, sau așa cum o spun ei foarte expresiv „a le reteza cuvântul”, tot așa cum naziștii au folosit cuvântul evreu la vremea lor. Nu mai consider complexul de evenimente cu care m-am confruntat în ultimele două luni ca o simplă aglomerație de câteva incidente. Pentru a re-folosi un cunvânt care ne-a făcut pe amandoi să râdem altădată, întregul formează un sindrom. Dialectica înseamnă, printre alte lucruri, că scopurile nu sunt indiferente la mijloace; ceea ce se întâmplă aici demosntrează drastic, până în cele mai mici detalii, cum ar fi agățarea birocratică de agende, „deciziile constrângătoare”, nenumăratele comitete și altele asemenea, tocmai trăsăturile unei atari tehnocratizări căreia ei susțin că vor să i se opună, și căreia noi chiar ne opunem. Iau mult mai în serios decât tine pericolul basculării mișcării studențești în fascism. După ce l-au huiduit pe ambasadorul israelian la Frankfurt, asigurarea că asta nu s-a întâmplat din cauza anti-semitismului și înrolarea unor militanți ApO israelieni nu ajută nici cât de puțin. Nici măcar nu trebuie să așteptăm după chinezi pe malurile Rinului. Trebuie doar să te uiți în ochii plini de priviri maniace ai celor care, oriunde au ocazia să vorbească despre noi, își întorc furia împotriva noastră. Îmi vine greu să-mi imaginez că tu ai avut acest tip de desublimare în minte, deși niciodată nu am considerat înlocuirea Simfoniei a noua cu Jazz și Beat, scursura industriei culturale, tocmai revelatoare. Acum, însă, ajungem la problema pe care chiar trebuie să o discutăm și nu doar să o tratăm prin scrisori.
Chiar nu se poate în Zermatt? Dată fiind starea în care mă aflu, și pentru numele lui Dumnezeu chiar nu exagerez, mi-ar fi fizic insuportabil să merg în clime călduroase, fie în Italia sau în zona Főhn-ului, în timpul celor câteva săptămâni în care încerc cu disperare să mă refac. Oare nu poate fi de ajuns pentru noi ca sursă de apă fântâna (din Zermatt) cu inscripția: Domine, conserva nos in pace?
Suntem aici până în 21 iulie, apoi acolo sus; te rog dă un semn curând.
Cordial,
Theodor
***
Herbert Marcuse
Chez Madame Bravais-Turenne
Cabris, France
21 iulie 1969
Dragă Teddy,
Scrisoarea ta din 19 iunie a ajuns după ce ne-am întors din Italia. Întâlnirea cu Cohn-Bendit a fost foarte distractivă la urma urmei: nu doar pentru că am reușit să reduc la tăcere corul său vorbitor și să-mi duc astfel prelegerea la bun sfârșit (relatările din ziare au fost eronate), dar și pentru că discuțiile cu studenții italieni despre incidentul acesta au arătat că Daniel Cohn-Bendit și metodele sale sunt cu totul izolate de miezul mișcării studențești. Prietenii mei din Berlin îmi spun cam același lucru.
Cu asta ajungem la ceea ce tu numești „miezul controversei noastre”. Cu siguranță cred că mișcarea studențească are posibilitatea de a „realiza o intervenție socială”. Mă gândesc aici în principal la Statele Unite, dar și la Franța (șederea mea la Paris mi-a întărit această teză) și America de Sud. Desigur, cauzele care au declanșat procesul sunt foarte diverse, însă, spre deosebire de Habermas, mie mi se pare că, în ciuda tuturor diferențelor, motivația care îl conduce vizează un același scop. Și acest scop este, la ora actuală, un protest împotriva capitalismului care merge direct la rădăcinile sale, împotriva pionilor săi din Lumea a treia, împotriva culturii și moralității sale. Firește că n-am proferat niciodată opinia lipsită de sens cum că mișcarea studențească ar fi revoluționară. Însă este cel mai puternic, poate chiar singurul, catalizator al prăbușirii interne a sistemului de dominare de astăzi. Mișcarea studențească din Statele Unite a intervenit în mod eficient tocmai în calitate de astfel de catalizator: în dezvoltarea conștiinței politice, în mobilizarea din ghetouri, în alienarea radicală din sistem a unor categorii care erau până acum formal integrate și, cel mai important, în mobilizarea a tot mai multor sectoare ale populației împotriva imperialismului american (nu văd chiar nici un motiv pentru care ar trebui să fim alergici la folosirea acestui concept). Toate astea s-ar putea să nu reprezinte foarte mult, dar nu se înregistrează nici o situație revoluționară în statele cele mai industrializate, iar gradul de integrare delimitează pur și simplu forme noi, neortodoxe de opoziție radicală. Așa cum se întâmplă aproape întotdeauna, cei care domină au o imagine mai corectă a semnificației opoziției studențești decât are aceasta din urmă: în Statele Unite represiunea este cel mai rapid organizată împotriva școlilor și universităților – atunci când cooptarea nu merge, merge poliția.
Mișcarea studențească de astăzi caută cu disperare o teorie și o practică. Caută forme de organizare care să corespundă și să contrazică societatea capitalismului avansat. Este scindată în interior, infiltrată de provocatori sau de cei care obiectiv promovează cauza provocării. Unele manevre, precum cele din Frankfurt sau Hamburg, mi se par și mie la fel de reprobabile ca și ție. Am luptat destul în public împotriva sloganului „distrugeți universitatea”, pe care îl consider un act sinucigaș. Cred că tocmai în astfel de situații ne revine sarcina de a ajuta mișcarea, teoretic precum și apărând-o de represiune și denunț.
Întrebarea mea dacă Institutul de azi mai e oare vechiul nostru Institut cu siguranță nu se referea la publicațiile sale, ci la abținerea sa de la poziții politice. Permite-mi să mai spun o dată: n-am eliminat în nici un fel conceptul de mediere, însă există pur și simplu situații în care el se manifestă în mod concret. Conform propriei sale dinamici, activitatea grandioasă, cu adevărat istorică a Institutului cere adoptarea unei poziții clare împotriva imperialismului american și în favoarea luptei pentru eliberare din Vietnam, și nu are nici un sens să vorbim despre „chinezii pe malurile Rinului” atâta timp cât capitalismul este exploatatorul dominant. Deja din 1965 am auzit de identificarea Institutului cu politica americană în Germania.
Și acum să trecem la partea cea mai neplăcută a scrisorii mele. Întâmplător, am văzut în Spiegel că și Max s-a alăturat corului celor care mă atacă. Cu multă greutate am evitat discutarea divergențelor dintre noi în public. Acum trebuie să răspund public. Mi se pare cu totul extraordinar faptul că, în atacul său, Max își revendică drept proprietate privată idei care au fost elaborate în discuții comune; accept cu dragă inimă faptul că aceste gânduri au devenit „mai crude și mai simple” în textele mele. Cred că aspectul lor crud și simplificat a scos substanța radicală tot mai puțin vizibilă a acestor gânduri din nou la iveală. Mai departe: Habermas citează următoarea frază dintr-o prefață la o nouă ediție de eseuri din anii treizeci (pe care nu mi-a trimis-o): „Diferența are de-a face cu tipul de forță de care se folosesc oponenții atunci când sunt lipsiți de putere. De dragul adevărului, mi se pare necesar să spun deschis că, în ciuda tuturor defectelor sale, o democrație suspectă este întotdeauna mai bună decât o dictatură, pe care prăbușirea ei ar instaura-o”. Cum poate acel Horkheimer din anii 30 să scrie atât de nondialectic și nonteoretic astăzi? Fraza mie îmi sună ca fiind o simplă versiune a platitudinii despre „răul mai mic”. Dar chiar e măcar atât? „Democrația” e izolată, separată de conținutul său real: forma de dominare a capitalismului târziu. Această izolare permite reprimarea întrebării: „mai bine” pentru cine? Pentru Vietnam? Biafra? Pentru populația subjugată din America de sud, din ghetouri? Sistemul e global și democrația lui e cea care, cu toate defectele sale, suportă, finanțează și înarmează neocolonialismul și neofascismul, blocând emanciparea. Dublă izolare: neofascismul și democrația aceasta nu sunt alternative: această democrație, fiind una capitalistă, duce, pe linia propriei sale dinamici inerente, către un regim de forță? Și de ce în mod necesar colapsul său ar aduce o dictatură care e mai rea decât ce avem acum? Oare nu e tocmai sarcina protestelor de azi, în special a celor studențești, cea de a împiedica această alunecare? Și trebuie oare să denunțăm această mișcare din pornire ca fiind una „fără putere” – în măsura în care, din principiu, e mai mult decât îndoielnic dacă cineva poate vorbi despre forță cu conștiința curată – când este comparată cu puterea de care dispun cei care domină? Ce le-ar fi mai „de folos” opozanților: a-i asigura cu autoritate că mișcarea lor n-are nici o putere, sau a contribui la întărirea mișcării? Studenții cunosc foarte bine limitele obiective ale protestului lor – n-au nevoie de noi ca să li le arătăm, dar poate ar avea nevoie să-i ajutăm să le depășească. Recursul la forță, „practicienii violenței”, toate astea sunt de cealaltă parte, în tabăra adversarului, și ar trebui să ne ferim să-i preluăm categoriile și să le aplicăm mișcării protestatare. Iar dictatura de după colaps? Ar trebui să avem curajul teoretic de a nu identifica violența eliberării cu violența represiunii, subsumându-le pe ambele categoriei generale de dictatură. Oricât ar fi de îngrozitor, țăranul vietnamez care își împușcă stăpânul care l-a torturat și exploatat timp de decenii nu face același lucru ca stăpânul care își împușcă sclavii insurgenți.
Desigur, instituțiile democratico-parlamentare trebuie apărate atâta timp cât încă pot garanta dreptul la libertate și cât lucrează împotriva adâncirii represiunii. Însă ele nu sunt dezmembrate de activitatea studențească, ci de clasa dominantă. În acest moment în SUA, forurile legislative sunt un centru de represiune intensificată, iar recenta ocupare a Curții Supreme de către Nixon arată direcția în care merge politica.
Acestea sunt câteva din lucrurile pe care trebuie să le discutăm. Poate încă mai putem să ne întâlnim. Există, la urma urmei, un tren direct de la Zermatt la Pontresina (minunatul Glacier Express), și de la Pontresina la Zermatt e exact aceeași distanță ca de la Zermatt la Pontresina. Sper să mă întâlnesc cu Habermas la mijlocul lui august în Zurich. Noi rămânem aici până în 14 august: băile zilnice în Mediterană și bucătăria franceză ajută la refacerea intelectuală și corporală.
Vă salut călduros pe amândoi.
Herbert
***
Institutul pentru Cercetări Sociale
Johann Wolfgang Goethe University
Prof. Dr. Th. W. Adorno
6000 Frankfurt A. M. ׀
Senckenberg-Anlage 26
6 august 1969
Dragă Herbert,
Ți-am trimis o telegramă ca răspuns la scrisoarea ta. Vreau să previn o calamitate. Chiar ar fi stupid dacă o ruptură serioasă s-ar produce între tine, pe de-o parte, și Max și cu mine, de cealaltă, doar din cauza acestei povești. Nu înțeleg de ce nu ai luat legătura mai întâi cu Max, odată ce ai auzit despre această poveste, ca de obicei, extrem de distorsionată, pentru a lămuri datele problemei înainte de a recționa. Apropo, trebuie să-ți spun că mi se pare dezgustătoare vânătoarea de vrăjitori pornită împotriva ta și amuzamentul pe care îl provoacă dușmanilor noștri. Se înțelege de la sine; însă acum trebuie să fie spus. Cred că trebuie să îl dai în judecată pe domnul Matthias, oricât mi-ar displăcea asemenea procese în general. Și eu am fost târât într-o poveste similară în legătură cu ediția Benjamin, plănuită aidoma de dreapta (Hannah Arendt) și activiștii ApO.
Fără o mașină de scris, voi putea să răspund cum trebuie scrisorii tale doar odată întors în Frankfurt. Sunt ultimul care ar subestima meritele mișcării studențești: a întrerupt tranziția lină către lumea toatal administrată. Este însă amestecată cu un dram de nebunie, în care totalitarismul rezidă teleologic, și nu doar ca simplă repercusiune (deși este și asta). Nu sunt un masochist, nu atunci când e vorba de teorie. Mai mult, situația germană chiar e diferită. – Apropo, într-un examen recent, am primit o nouă doză de gaz lacrimogen; este foarte dificil, dată fiind conjunctivita mea severă.
Referitor la Institutul de azi, în mod cert n-a exercitat mai multă abstinență politică decât la NY. E clar că nu ai idee despre cantitatea de ură îndreptată împotriva lui Friedeburg, Habermas și a mea. Citind FAZ (Frankfurter Allgemeine Zeitung) îți poți face o impresie despre asta.
În ce privește simplificarea am o viziune complet diferită – așa cum aveam și față de Brecht la vremea lui – însă nu voi intra în detalii acum.
Herbert, chiar nu pot veni la Zurich sau Pontresina. Așa cum ti-am spus în ultima scrisoare, va trebui să te descurci cu un Teddy profund avariat, Max poate confirma asta. Până la mijlocul lui august tu vei avea deja o amplă convalescență în urma ta, și mă bucur pentru tine; însă eu nu o voi fi avut-o pe-a mea. Cred că acest egoism raționalizat e legitim și, din fericire, propoziția ta despre identitatea distanței dintre Pontresina și Zermatt e reversibilă. Iar aici, așa cum bine știi, este mai mult calm și liniște decât în Engadin. În fond, am venit să te întâlnim aici. Ti se pare atât de oribil aici de atunci? Și cu siguranță ești de acord că trebuie să vorbim unul cu celălalt? – Cred că ți-am spus deja că voi fi în Veneția din 5 până în 9 septembrie (Hotel Regina); iar aici până în 27 august.
Cele mai calde salutări, și de la Gretel și Inge.
Al tău,
Teddie
Am câteva lucruri să îți povestesc despre Danny-le-rouge [Cohn-Bendit]: doar câteva chestii comice. Trebuie să fi fost o minuăție de lupte stradale cu el la mijloc. În Frankfurt el încă trece drept unul dintre cei mai umani. Quel monde!
Copiat după un manuscris de mână
Cu salutări prietenoase
(Hertha Georg, secretară)
(din New Left Review, ianuarie-februarie 1999)
Traducere din limba engleză de Dana Domșodi și Alex. Cistelecan
Apărut pe Protokoll.