Vara aceasta am avut oportunitatea să studiez la Tel Aviv. Nu m-aş fi aşteptat ca lucrurile să devină atât de dramatice în perioada în care mă aflu aici. Pe scurt, situaţia arată în felul următor: trei copii israelieni au fost ucişi în Fâşia Gaza, după care un tânăr palestinian a fost răpit şi ars de viu de către fundamentalişti israelieni în Cisiordania. Guvernul israelian a acuzat gruparea Hamas de uciderea cetăţenilor săi, iar după uciderea tânărului palestinian, Hamas a purces la lansarea de rachete către oraşele israeliene. În mare parte, aceste rachete au fost interceptate şi distruse de către sistemul anti-balistic al statului Israel, care la rândul său a autorizat raiduri aeriene în Fâşia Gaza. În primele zile ale conflictului Israelul nu a înregistrat victime, însă în enclava palestiniană numeroşi civili au fost ucişi. După acuzaţii reciproce şi atacuri militare din ambele părţi, guvernul israelian a hotărât că o invazie terestră este necesară, în contextul în care consideră că Hamas nu doar atacă puncte strategice pentru statul evreu, ci foloseşte tunele subterane pentru a trimite terorişti către Tel Aviv şi alte oraşe. Discuţii şi zvonuri privind o a treia Intifada (rebeliunea arabilor care locuiesc în Israel) au început să apară, iar Israelul a prezentat în faţa comunităţii internaţionale argumentele pentru care o intervenţie militară este absolut necesară. Atacurile armatei israeliene au ucis peste 650 de civili palestinieni până în acest moment. Justificarea guvernului de la Tel Aviv este că victimele colaterale sunt rezultatul faptului că Hamas foloseşte centre civile (spitale, şcoli, locuinţe personale) pentru a lansa rachete spre Israel.
Analiza succintă pe care vreau să o fac este una eminamente subiectivă, este una care vine din partea unui om care locuieşte în Tel Aviv, în siguranţă, şi nicidecum nu cred că pot să îmi imaginez viata în Fâşia Gaza. În Israel realităţile sunt mult diferite. Alarmele care avertizează că o rachetă lansată de Hamas se îndreaptă către Tel Aviv sunt dese şi au devenit parte a cotidianului. Cetăţenii sunt disciplinaţi şi când aud alarma ştiu că au 90 de secunde la dispoziţie să se ascundă în buncăre. Acum 10 ani statul evreu nu avea acest sistem complex anti-balistic, însă astăzi majoritatea oamenilor se simt mult mai în siguranţă. Întâmplarea face ca una din aceste alarme să sune chiar în timpul unei şedinţe de guvern, iar întregul aparat ministerial, în frunte cu Benjamin Netanyahu s-au refugiat la rândul lor, folosind astfel (şi) puterea exemplului pentru a-i informa pe cetăţeni. Acestea sunt realităţile în nord, în Tel Aviv. În sud, pe de altă parte, oamenii sunt mult mai expuşi, timpul pentru a se ascunde în buncăre este mult mai scurt, iar multe din localităţi au fost evacuate. Grupurile care sunt mai greu de evacuat sunt comunităţile de beduini arabi şi cele de kibbutz (care trăiesc din agricultură şi pe baza unor principii comunitare de sorginte socialistă puternice).
Majoritatea israeliţilor sunt de dreapta când vine vorba de interesul naţional şi repetă propaganda oficială servită de guvern: palestinienii îşi merită soarta deoarece au votat în 2006 cu Hamas, Hamas este o organizaţie criminală care foloseşte civili ca scut, armata Israelului este cea mai umană din lume când vine vorba de civili. De ce este umană? Pentru că îi “avertizează” pe civilii din Gaza cu 30 de secunde înainte de a le ataca locuinţele printr-o bombă mai mică ce explodează pe acoperiş (“knock on the roof”). Ce ar putea face cineva în 30 de secunde şi, dată fiind precizia atacurilor israeliene, unde s-ar putea refugia palestinienii? Nu au buncăre, iar Fâşia Gaza este una dintre cele mai dens-populate regiuni din intreaga lume. 1,8 milioane de oameni trăiesc într-o zonă lungă de 40 de kilometri şi lată de 6 kilometri.
Societatea israeliană este polarizată, însă în mod disproporţionat. Am avut ocazia să particip la proteste de stradă ale stângii de la Tel Aviv. Am cunoscut oameni diverşi: studenţi, activişti pentru drepturile LGBT, persoane care lucrează cu refugiaţi din Sudan şi alte ţări africane, jurnalişti, activişti pentru drepturile omului, soldaţi care au povestit despre ororile ultimei invazii tereste a Fâşiei Gaza, avocaţi care îi apară pe prizonierii palestinieni arestaţi de forţele israeliene. Una dintre persoanele cu care am discutat a stat zece ani în închisoare pentru că a atacat un soldat israelian cu o piatră. Unul dintre soldaţi a povestit cum a încercat să dinamiteze o uşă, însă o mamă a încercat să deschidă uşa exact în acel moment, aşa că a fost ucisă instantaneu. Soldatul în cauză a trebuit să se uite în ochii copiilor de 12-13 ani exact în momentul în care şi-au văzut mama spulberată în bucăţi. La protestele stângiştilor participă şi arabi şi evrei, care cântă şi strigă că pot locui împreună în acelaşi spaţiu, că politicile guvernului lor sunt fasciste sau că pacea este posibilă. Cu toate acestea, oamenii de stânga trăiesc o dilemă interioară şi uneori sunt ezitanţi în a-şi prezenţa opiniile, căci sunt conştienţi de faptul că nu pot lupta împotriva existenţei statului evreu care le permite anumite drepturi şi libertăţi cetăţeneşti. În schimb ei aleg două cai: fie vorbesc în termeni generali despre pace, fie se concentrează pe activităţi specifice pentru ajutorarea populaţiei palestiniene.
La fiecare manifestaţie de stânga există şi o contra-manifestaţie de dreapta, unde steagurile statului Israel sunt omniprezente, iar violenţele nu lipsesc. Pe 12 iulie 2014, spre finalul celor două proteste, datorită faptului că o alarmă a determinat forţele de ordine să se refugieze într-un spaţiu sigur, cele două grupuri au ajuns la confruntări fizice, iar câţiva activişti de stânga au fost agresaţi de tineri cu tricouri pe care aveau însemne neo-naziste. Imaginile sunt elocvente: pe de o parte grupuri paşnice care cereau o încetare a ostilităţilor din Gaza, iar pe de altă parte multă ură şi o viziune îngustă şi totalitară asupra libertăţii de exprimare şi a actului democratic.
Atât în Gaza cât şi în Israel situaţia politică este mult mai complicată. În primul rând trebuie înţeles că gruparea Hamas are atât o parte administrativă, cât şi una militantă. Hamas plăteşte doctori, profesori şi birocraţi, reprezintă singura sursă de venit pentru numeroase familii palestiniene. În acelaşi timp, liderii Hamas s-au îmbogăţit de pe urma corupţiei şi a numeroaselor fonduri care intră în Gaza din partea comunităţii internaţionale şi a Iranului. Liderii Hamas au cele mai luxoase vile din Gaza City, iar mulţi bani sunt re-direcţionaţi către familiile acestora. Hamas din 2006, când au câştigat alegerile în Gaza, nu mai este Hamas din 2014. Un element important al acestei situaţii este şi faptul că Fâşia Gaza este, în acest moment, o închisoare în aer liber, cu graniţele complet închise. Graniţele cu Israelul sunt complet sigilate, Gaza City nu are aeroport şi spaţiul aerian este închis, accesul dinspre Marea Mediterană este restricţionat de asemenea, iar odată cu instaurarea dictaturii militare în Egipt, graniţa de sud este şi ea aproape închisă (în ultimul an a fost deschisă doar paisprezece zile). Soluţia pe care au găsit-o cei din Hamas este construirea de tuneluri subterane spre Egipt, prin care pot “importa” bunuri şi bani. De cealaltă parte, aripa militantă construieşte tuneluri spre Israel, prin care încearcă să infiltreze spaţiul israelian. Deşi dezamăgiţi de Hamas, palestinienii din Gaza nu au opţiuni viabile din care să aleagă, iar Autoritatea Palestiniană a lui Mahmoud Abbas pare să-i fi abandonat. Şi pentru Abbas situaţia e complicată, în condiţiile în care negocierile cu statul evreu (care au loc de un an şi sunt supervizate de administraţia de la Washington) au stagnat, SUA par să se retragă din zona Orientului Mijlociu, construirea de aşezări evreieşti în Cisiordania continuă, iar Iranul sprijină atât financiar cât şi logistic rivali ai lui Abbas din interiorul propriului partid (Abbas chiar a anunţat că nu va mai candida pentru un nou mandat).
La Tel Aviv situaţia e la fel de complicată. Multă vreme văzut că un lider puternic şi autoritar, Netanyahu este acum acuzat din partea dreapta a eşicherului politic că nu a răspuns suficient de rapid crizei actuale şi a făcut concesii stângii. Atacat chiar din interiorul propriei coaliţii de guvernare şi având multe din problemele menţionate mai sus în cazul lui Abbas, Netanyahu s-a văzut nevoit să răspundă atacurilor Hamas pentru a-şi salva cariera politică. Ambele tabere, atât Hamas cât şi Israelul nu şi-au dorit ca situaţia să degenereze atât de rapid, însă nu au avut suficient spaţiu de manevră, politic şi strategic, şi au refuzat să facă anumite concesii care le-ar fi pus în pericol chiar existenţa. Atât Hamas cât şi Netanyahu se hrănesc reciproc, îşi oferă reciproc un raison d’être pentru electoratele lor. Ultima propunere a lui Netanyahu, aceea a unei soluţii cu trei state, unul israelian şi două palestiniene, pare să fie nerealistă şi imposibil de pus în practică.
Aşadar, realităţile din teren sunt diferite de felul în care mass media internaţională le prezintă. Pe străzile din Tel Aviv oamenii nu sunt panicaţi cu privire la rachetele care se îndreaptă spre ei, în timp ce în Gaza numărul victimelor colaterale continuă să crească. Dincolo de factorul umanitar, trebuie avute în vedere şi contextul regional şi jocurile politice în care sunt implicaţi actorii politici israelieni şi palestinieni. Surprinzătoare este lipsa de reacţie a mediului academic israelian, care altădată era mult mai vocal cu privire la politicile statului evreu. Ce am învăţat, personal, în ultima luna, este că evreii care vin din afara Israelului sunt mult mai radicali în viziunea lor asupra dreptului lor de a exista şi a cuceri, comparat cu evreii care s-au născut în Israel, ceea ce adeseori blochează procesul de pace şi nu permite factorilor de decizie să ajungă la un compromis de durată.
23 iulie 2014
Vlad Levente Viski, Tel Aviv University