De Cristian Grosu | 8.5.2012 / sursa: cursdeguvernare.ro
Nu, nu există nicio diferenţă între programul de guvernare al lui Victor Ponta şi cel al lui MR Ungureanu – raţiunea schimbării gărzii de la Victoria este una sută la sută politică. Explicaţiile sunt multe şi se grăbesc să se aşeze pe cel puţin trei paliere. Unul ar fi conjunctura internaţională, caracterizată printr-un soi de derută a guvernelor: noul joc al deficitelor rareori mai lasă loc de strategii sofisticate, ce să mai spunem de ideologie. De aici şi nervozitatea – lumea a fost deprinsă să-şi finanţeze „valorile” cu bani serioşi. Al doilea ar fi palierul românesc al chestiunii: la marja strânsă de mişcare pe care o lasă bugetele, se adună corupţia şi economia neagră, incapacitatea statului de-a atrage bani gratuiţi şi, în fine, logica anului electoral. (Aici, o bilă albă pentru toată lumea de la stânga la dreapta: până şi populismele au căpătat câteva pete de decenţă – de care, ce-i drept, s-ar putea foarte bine şi fără efort şi foarte rapid spăla…).
Al treilea – şi aici despre asta vorbim, căci reprezintă viitorul pe termen mediu al politicii româneşti, ţine de „factorul uman”: personajele MR Ungureanu şi Victor Ponta. Doi oameni prinşi, în acest an 2012, nu doar între servituţile pe care le presupune intrarea sub noul Pact fiscal european cu o ţară lipsită de competitivitate, ci şi sub presiunea aşteptărilor pe care orice schimb de generaţii le pune în momentele ei de inflexiune pe umerii celor care stau în faţă. Sub acest aspect, indiferent cât mult se deosebesc unul de altul, MR Ungureanu şi Victor Ponta se găsesc în aceeaşi oală; diferă doar capacele.
Să începem cu noul premier. Nu există loc de mişcare, guvernarea sa va fi una de gestiune a unor bugete din care nu există european care să-şi permită să iasă. Din acest punct de vedere, premierul de facto nu e Victor Ponta, ci „vicele” Florin Georgescu. Singura noutate adăugată la planul lui MR Ungureanu este obţinerea creşterii deficitului în negocierile cu FMI – lucru pe care l-ar fi făcut şi fostul cabinet, dacă delegaţia finanţatorilor l-ar mai fi găsit la palatul Victoria. În rest, lucrurile stau la fel ca acum o luna, ca acum 7, ca acum 12. Victor Ponta e premier doar în măsura în care poate asigura sprijin politic cabinetului pus să gestioneze, sub atenta supraveghere a FMI, puţinii bani pe care finanţatorii ţi-i dau sub condiţia utilizării lor cu destinaţie precisă.
Singurele lucruri pe care noul guvern le poate face sub acest aspect sunt cele pe care Traian Băsescu le numea „restauraţie”: anularea unor măsuri dure dar bune, pe care orice putere le ia cu costuri politice mari şi care, odată luate, trebuie să rămână ca formă a consecvenţei pe cele câteva direcţii de politici publice coerente.
Toate astea pe linie guvernamentală. Căci nu la fel vor sta lucrurile la toamnă, în cazul că USL va câştiga alegerile, şi când miza guvernării BNR-FMI va face un larg ocol prin partid. Acolo unde, deocamdată, Victor Ponta este tot un „copilot” – cum a încercat Traian Băsescu să-i scrie pe frunte. Este o realitate că, în seara nominalizării lui Victor Ponta, două personaje dădeau proba ubicuităţii lor pe ecranele tuturor staţiilor de televiziune: Adrian Năstase şi Dan Voiculescu – despre care ştim, nu-i aşa?, că nu mai e preşedintele PC. Erorile şi improvizaţiile (unele flagrante) din lista lui Victor Ponta aici trebuie să-şi afle explicaţiile: Marga la Externe în loc de Educaţie, Corina Radu, Victor Alistar şi tot aşa. Şi există bănuiala că nici Adrian Năstase şi nici Dan Voiculescu nu se reped la guvernare doar ca să mărească salariile profesorilor. Iar Victor Ponta va fi premier şi în partid doar în ziua în care feţele groteşti ale politicii româneşti nu se vor mai alinia în spatele său – nu în lateral, cu atât mai puţin în faţă – aşa cum sunt astăzi. Altfel, ele vor fi, din toamnă încolo, şi strategie, şi guvernare şi ideologie.
Nu foarte diferit – dar în orice caz în alt plan – stau lucrurile cu MR Ungureanu. Spre deosebire de Victor Ponta, el n-a avut partid – şi, înainte de a nu-l fi dorit USL, nu l-a dorit nici PDL în ansamblul său. De aia nici nu s-a ostenit să-l protejeze şi să-i asigure, din pământ din iarbă verde, o majoritate. În treacăt fie spus: pentru „vechea gardă” a partidului ar fi de preferat să negocieze, din opoziţie, cu USL, decât să se lase dereticată din scenă de „Albă ca Zăpada”.
Ungureanu a deşteptat pe „dreapta” scenei politice doar speranţele unei minorităţi. Majoritatea i-a refuzat statutul de lider prezumtiv – probabil pentru că preţul pe care ar fi trebuit să-l plătească partidul şi “greii lui” era, din punctul ei de vedere, de neplătit. N-avea cum să fie „pilotul”.
Dar n-a fost pilot nici la Palatul Victoria. Cu un guvern condus minister cu minister, din umbră, de minştrii vechii gărzi (care au făcut un pas, nu în spate, ci în lateral) n-a reuşit să adune în jurul său o echipă de oameni puternici care, la rândul ei, să determine partidul să graviteze în jurul mizei. Care miză, de vreme ce partidului, nu doar că nu-i mai ieşea nimic din actul de guvernare, ci se mai şi simţea ameninţat de o structură care – tupeu – spera să împrumute puţin maşinăria electorală pentru alegerile din toamnă.
O singură şansă au cei doi, de-a conferi – unul pe dreapta, altul pe stânga – responsabilitate şi (într-un fel, da!) nobleţe politici româneşti – iar această şansă are legătură cu vizita amândurora (deocamdataă scurtă) pe la Palatul Victoria: să facă ceea ce niciun premier n-a făcut încă: să se încăpăţâneze să guverneze.
Adică să croiască un „proiect de ţară” cu linii de foţă bine definite, nu să gestioneze reactiv crize vizibile sau latente.
Să-şi adune în jur oameni capabili să croiască politici economice şi publice concrete, cu termene de implementare precise, nu să gestioneze bugete improvizate de la un trimestru la altul.
Or aceste lucruri nu se vor putea face păstrând actualele raporturi cu „structurile” actuale ale partidelor care-i pun în faţă şi-i ţin premieri: cu băieţi de casă ai clientelelor în loc de experţi, cu „proiecte” elaborate pentru „finanţatorii” din teritoriu în loc de strategii pe cu bătaie lungă, cu gestionarea unor mize rudimentare în loc de viziune şi înţelegere a oportunităţilor pe care le deschide această perioadă în care Europa însăşi îşi caută drumul.
Numai aşa cei doi vor putea la un moment dat să privească politica – şi zona ei de competenţă, guvernarea – de la înălţimea unor ideologii: altfel, o să ne prefacem cu toţii, şi noi şi ei doi, că Elena Udrea e de „dreapta” şi Adrian Năstase e „de stânga” – vorbim, se-nţelege, de „valori”, nu-i aşa?
În fine, „pilotul”. Dat fiind că riscurile derapajelor cu noul guvern USL e mic din cauză de Florin Georgescu şi că viitoarele luni nu vor fi o guvernare propriu-zisă, ci o gestiune cu foaie de parcurs precisă, pare să fi ales riscul cel mai mic în tentativa sa de a crea alte premize pentru ascensiunea în politică. Această nouă majoritate (USL + UNPR) este singura capabilă să asigure adoptarea votului uninominal pur şi scăderea numărului de parlamentari (vechea putere nu o putea face din cauza UDMR). Noul sistem va produce în selecţia candidaţilor şi pe scena politcă urmări mai mari decât le putem anticipa. Ar fi ultima mare miză personală a lui Traian Băsescu în cele două mandate.