Copiii părinţilor care migrează. Pentru o educaţie de implicare socială

TEMA: Migranţii. România de “afară”

Copiii rămaşi acasă în urma fenomenului migraţiei masive a forţei de muncă reprezintă o realitate socio-politică emblematică pentru precarizarea excesivă a situaţiei economice din România şi pentru structurarea unor noi modele de convieţuire, cum ar fi cel al culturii migraţiei. Aceşti copii formează o micro-societate de graniţă, din perspectiva căreia se poate defini organizarea socială a muncii, ’’transformarea practicilor migratorii în repertorii comportamentale de referinţă’’[1] şi asocierea migraţiei cu un pattern de familie, cauzat de existenţa la limita supravieţuirii.

În 2008, UNICEF a realizat o Analiză la nivel naţional asupra copiilor rămaşi acasă prin plecarea părinţilor la muncă în străinătate, bazat pe parteneriatul instituţional între autorităţi şi organisme guvernamentale şi non-guvernamentale. Studiul elaborat de UNICEF se concentrează pe zonalitatea fenomenului migraţiei, analizînd regiunile puternic afectate de acest fenomen, profilul familiei şi al comunităţii în care există copii rămaşi acasă şi vulnerabilizarea copiilor prin marginalizare sau excludere.

Cartografierea fenomenului a reprezentat unul dintre obiectivele majore ale studiului UNICEF, dezvoltîndu-se astfel arii locale de intervenţie. Analiza UNICEF-ului vizează principalele lacune ale prevedirilor legale, cumulate cu studii de caz în mai multe zone ale ţării, care pun accentul pe contextul migraţiei şi pe efectele economice şi psihologice ale acestui context din ce în ce mai extins. În cadrul acestei analize, The Gallup Organization Romania a elaborat o metodologie mixtă, care s-a concentrat pe cercetarea cantitativă (chestionar aplicat pe un eşantion naţional şi pe sub-eşantioane), pe cercetarea calitativă (studii de caz, interviuri cu reprezentanţi ai autorităţilor locale), analiza docuementaţiei (texte legislative, abordări teoretice ale temei migraţiei dublate de practici de teren) şi analiza referinţelor din mass-media.

Potrivit studiilor recente (UNICEF, Fundaţia Soros România, Salvaţi copiii), în România trăiesc 350.000 de copii rămaşi acasă, dintre care 126.000 au ambii părinţi plecaţi, jumătate dintre aceştia avînd sub 10 ani. 4% dintre copiii cu ambii părinţi plecaţi au sub un an. Analiza elaborată de UNICEF relevă faptul că 16% dintre aceşti copii au petrecut mai mult de un an fără părinţi, iar 3% – mai mult de patru ani.

Cea mai mare parte a copiilor care trăiesc cu unul sau ambii părinţii plecaţi sînt în Moldova. Aceşti copiii se află, de cele mai multe ori, în grija familiei extinse, cu precădere în grija bunicilor. Au fost însă şi cazuri – cele care au şi generat situaţii radicale de comportament care au culminat cu sinucideri – în care copiii au fost îngrijiţi de către un frate sau o soră mai mare. Cazurile copiilor care au refuzat să mai trăiască în absenţa părinţilor sînt şi cele care au adus cel mai mult în atenţia mass-media fenomenul copiilor de graniţă, fragilizaţi şi neputincioşi în faţa unei realităţi care le cerea o educaţie afectiv-contextuală şi o pregătire psihologică prin care trauma de absenţă să fie diminuată. Situaţiile de criză comportamentală au produs dezbateri şi au generat diferite prospecţii, care au pus în prim-plan efectele migraţiei la nivel comunitar şi familial.

În 2007, asociaţia Alternative Sociale a oferit o metodologie de asistenţă socială, psihologică şi juridică pentru copiii rămaşi singuri acasă ca urmare a plecării părinţilor la muncă în străinătate (http://www.singuracasa.ro/download_counter/downloads/AAS_Metodologie_Singur_acasa.pdf). În acest studiu sînt sublinitate principalele efecte ale fenomenului migraţiei, de la neglijarea alimentaţiei, neglijarea medicală şi neglijarea educaţiei, pînă la forme de abuz şi exploatare la care ajung să fie supuşi unii dintre copiii în situaţia vizată. În acest context, studiul pune în discuţie abordarea problemelor copiilor în cadrul comunităţii din care fac parte, prin integrarea în această comunitate, singura care poate asigura, fie şi parţial, ceea ce s-a pierdut: conştiinţa apartenenţei copilului la un mediu recognoscibil, care să-i ofere o minimă siguranţă. Recursul la sinucidere (studiul menţionează că în intervalul 2006-2007 s-au înregistrat şapte sinucideri ale copiilor) este reacţia de alienare progresivă cu efect extrem, provocată de fracturarea confortului familial. Suspendarea continuităţii afective, periclitarea mediului  accentuează trauma de ataşament. Potrivit studiului, aceste sinucideri se încadrează în tipologia de suicid reactiv exogen, determinat de circumstanţe conflictuale în viaţa cotidiană, pe care copilul nu este pregătit să le depăşească. Psihiatrul Cornell Marzuk (1992) pune accentul pe suicidul copiat, cauzat de publicitarea masivă a sinuciderilor.

Există o serie de acte normative care reglementează modalităţile de abordare a situaţiei copiilor ai căror părinţi sînt plecaţi la muncă în strănătate:

• Ordinul 219/15.06.2006 – emis de secretarul de stat al Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului, privind activităţile de identificare, intervenţie şi monitorizare a copiilor care nu beneficiază  de îngrijirea părinţilor pe perioada în care aceştia se afl ă la muncă în străinătate;

• Legea 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului;

• Ordinul 286/06.07.2006 – emis de secretarul de stat al Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului, în vederea aprobării Normelor Metodologice privind întocmirea Planului de Servicii şi a Planului Individualizat de Protecţie;

• Codul Familiei;

• H.G. nr. 683/2006 pentru completarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr.156/2000, privind protecţia cetăţenilor români care lucrează în străinatate, aprobate prin H.G. nr. 384/2001;

• Strategia Naţională pentru Apărarea Drepturilor Copilului, 2008 – 2013, în cadrul căreia copiii rămaşi acasă au fost introduşi ca o categorie de copii vulnerabili: „Copii separaţi de părinţi sînt şi copiii ai căror părinţi sunt plecaţi la muncă în străinătate. Pentru unii dintre aceştia situaţia separării de părinţi este cu atât mai gravă cu cît sânt lăsaţi în grija unor membri ai familiei extinse sau a unor cunoştinţe de familie, nenominalizate ca reprezentanţi legali ai copiilor, fapt care conduce la imposibilitatea, pentru aceşti copii, de a beneficia de drepturile care li se cuvin, potrivit legii, sau la intrarea lor, ca unică alternativă, în sistemul de protecţie specială”.

Potrivit studiului The Education of Migrant Children. An NGO Guide to EU Policies and Actions realizat de către Education Support Program în 2010 (http://www.soros.org/initiatives/esp/articles_publications/publications/education-migrant-children-20101130/education-migrant-children), politicile europene se concentrează din ce în ce mai mult pe educaţia şi formarea copiilor din familiile de migranţi, pe integrarea şi incluziunea lor socială, pe antidiscrimare şi egalitate de şanse.  Situaţia copiilor care rămîn acasă se regăseşte, pentru prima dată, în Rezoluţia Parlamentului European din 12 martie 2009, referitoare la copiii migranţilor care sînt lăsaţi în ţara de origine, pornind de la cazul concret al României.

În mai 2011, Fundaţia Soros România a publicat ghidul Şcoală şi comunitate, care a avut la bază modele de intervenţie în trei comunităţi: Glimboca (judeţul Caraş-Severin), Marginea (judeţul Suceava) şi Prejmer (judeţulBraşov). Ghidul pune la dispoziţia celor interesaţi informaţii despre cadrul european şi cadrul naţional în care se încadrează fenomenul copiilor rămaşi singuri acasă, contextul legislativ, materiale media cu privire la situaţia copiilor care au migrat împreună cu părinţii lor şi apoi s-au întors, metodologia folosită pe parcursul derulării programului. rezultatetele cercetării care a avut loc în noiembrie în cele trei comune.

Care sînt, pînă la urmă, politicile sociale – chiar dacă insuficiente pentru a rezolva complexitatea unui fenomen cu efecte psihologice de durată –, capabile să atenueze soluţiile radicale la care recurg unii dintre copiii rămaşi singuri acasă? Ce tip de intervenţii de solidarizare prin apartenenţa la o comunitate cu grad maxim de coeziune socială putem crea pentru ca gesturi extreme de tipul sinuciderilor să poată fi diminuate? Mai simplu spus, cum îi putem face pe aceşti copii să nu se simtă singuri pe lume? Cum le activăm cîteva valori de legitimare prin practici care să construiască împreună cu ei o societate în care să nu se mai simtă victime ale abandonului, care produc, la rîndul lor, forme mutiplicate de abandon şcolar? Cum evităm ghetoizarea copilăriei? Educaţia de tip participativ, în care aceşti copii sînt direcţi implicaţi în programe care să-i reprezinte, să le dinamizeze conştiinţa socială, să le accentueze sentimentul utilităţii, al necesităţii de a se face auziţi şi de a deveni, la rîndul lor, exemple reprezentative pentru o comunitate poate fi una dintre soluţii. După cum demonstrează studiul Fundaţiei Soros România, lipsesc două instrumente fundamentale pentru soluţionarea multora dintre problemele vizîndu-i pe copiii rămaşi singuri acasă: colaborarea cu sistemul de asistenţă socială şi psihologul şcolar. Din acest punct devedere, studiul insistă asupra importanţei pe care şcoala, înţelească ca o comunitate de integrare, ar trebui să o aibă în raportul cu acele categorii de copii aflate în centrul analizei. Şcoala le poate dezvolta şi educa un tip de conştiinţă socială prin care rolul lor să fie mult mai activ. Astfel, construirea programatică a unui model socio-educaţional de tip after-school – care să se concentreze atît pe suport în procesul de învăţare, dar şi pe activităţi cultural-recreative – pot dinamiza rolul copilului rămas singur acasă, oferindu-i un cadru de exprimare şi de reprezentare. Un astfel de program ar reduce rata abandonului şcolar şi ar crea un tip de educaţie implicată în viaţa de zi cu zi a copiilor.

Migraţia forţei de muncă nu poate fi controlată. Consecinţele pe care le are plecarea părinţilor la muncă în străinătate pot fi însă abordate în aşa fel încît copilul rămas acasă să nu mai recurgă la gesturi extreme. Atenuarea sentimentelor recurente pe care copilul le resimte frecvent – stimă de sine scăzută, vinovăţie, angoasa de abandon, subaprecierea etc. – devine posibilă într-un mediu favorabil participării copilului la viaţa comunităţii în care trăieşte.

Copiii ai căror părinţi sînt plecaţi la muncă în străinătate au un tip de comportament care transcende profilul psihologic al celor de vîrsta lor. Sînt copiii unei naraţiuni economice, care i-a transformat în mesaje financiare, în purtători de atribuţii cu un scop precis eficientizat. Sînt copii care spun poveşti în cifre, contabilizîndu-şi resursele de venit şi încercînd să se adapteze unor imperative pe care le învaţă din mers. Maturizarea lor afectivă este sinonimă cu o maturizare economică abruptă, care îi goleşte, de cele mai multe ori, de orice sens. Copilăria devine astfel o temă de dezbatere politică. Pentru copiii rămaşi acasă, sistemul social din România trebuie să construiască o platformă de educaţie participativă, care să-i reprezinte substanţial.

___________