Conversații cu un populist polonez (II)

(continuare)

Dacă în perioada 1985-1989, cetățenii muncitori au reintrat în posesia mijloacelor de producție smulgându-le din mâinile partidului-stat militarizat, între 1989-1995 colectivele muncitorești au fost deposedate de către un stat liberal care, în mod subtil, a recentralizat activele țării sub umbrela unei trezorerii acum independente și adepte a logicii globalizatoare. Mai mult, o firmă transferată în proprietatea trezoreriei, își pierdea forma juridică de auto-administrare, consiliul format din muncitori și prerogativul acestuia de a numi directorul. Acest detaliu esențial asigura aproprierea din punct de vedere juridic de către stat a activelor în detrimentul structurilor populare de sentiment încă predominante conform cărora muncitorii erau adevărații proprietari-ocupatori ai fabricilor. Când am început să facem interviurile, în 1997, muncitorii de la Polar și din alte locuri începuseră să înțeleagă această înfrângere juridică. Odată cu anularea drepturilor de proprietate, muncitorii s-au văzut aruncați de terapia de șoc într-o luptă pentru supraviețuire, vezi analiza pertinentă și mai generală a lui Klein (2007)[i].

„Adevărata privatizare”, cu cuvintele lui Zadrozny, este echivalentă, în forma ei cea mai pură, cu cooperativa muncitorească și, într-o formă de compromis și diluată, cu o privatizare favorabilă muncitorilor și fabricii, în cadrul căreia o parte din controlul de jos este cedat în schimbul creșterii, investițiilor și salariilor mai mari[ii]. Opusul privatizării îl numește „jaf”. Jaful este, desigur, un motiv recurent în narațiunile populiste, prin excelență. Are însă conotații destul de realiste în contextul deposedării comunităților muncitorești de active și transferul ulterior al acestora în mâinile statului și ale pieței globale prin manevre juridice și financiare dincolo de orice control al proprietarilor morali ai activelor. În același timp, termenul descrie și sărăcia care a urmat pentru comunitățile de muncitori (și nu doar comunități ci adevărate asociații cu un trecut de luptă în cadrul unei rebeliuni naționale), în timp ce profiturile din privatizare dispăreau în mâinile funcționarilor statului și investitorilor internaționali.

Să ne amintim că în fragmentul de interviu cu Zadrozny de mai sus, problema „jafului” este urmată de o scurtă tiradă despre cum li se spune polonezilor că au metehne și, prin urmare, că nu ar trebui să aibă încredere în propria capacitate de acțiune [agency]. Aici se face imediat legătura între deposedarea materială și cultura publică mai largă a neoliberalismului în Polonia de după 1989. Zadrozny se referă la retorica publică agresivă a elitei liberale, copiată de media și diverșii experți academici, după descoperirea datoriei halucinante a statului. Nici unul dintre liberali nu a avut curajul măcar să discute anularea datoriei pe motiv că a fost contractată de un regim nelegitim (cum atrage atenția pe bună dreptate Klein 2007[iii]). În schimb, cu țara zguduită de terapia de șoc și amenințați de spectrul eșecului economic, intelectualii și media au început, din disperare, să se prezinte drept „clasa de mijloc”, în timp ce muncitorii și țăranii erau înfățișați ca pietre de moară atârnate de gâtul Poloniei acum antrenată în concurența capitalistă la nivel mondial. Muncitorii și țăranii erau în mod sistematic prezentați de media ca alcoolici și leneși, iar sindicatele au fost declarate public ca nefuncționale pentru noua Polonie civilă[iv]. De fapt, conceptul de „societate civilă” a fost întors cu totul împotriva lor. Chiar și o persoană onorabilă precum Michnik, în 1999, la o comemorare a evenimentelor din 1989, care a avut loc la Kaiserliche Hofburg din Viena, la care am participat și eu[v], a denigrat industria poloneză: „muncitori foști socialiști care nu făceau decât să producă busturi ale lui Lenin”. La același eveniment al elitelor, Balcerowicz s-a arătat aproape habotnic de satisfăcut că reușise în sfârșit să dezlănțuie forțele „sănătoase” ale pieței și creației distructive și să pedepsească muncitorii pentru „evacuarea conștiinței”, soartă pe care ei și-ar fi asumat-o de bunăvoie în cadrul economiei centralizate (Kalb 2002; pentru mai multe exemple, vezi Buchowski 2006). Cuvântul „inevitabilitate” a apărut în mod regulat în discursuri, vorbitorii fiind dispuși să transforme această necesitate percepută într-o virtute (proprie). Spre deosebire de alte banchete[vi], în timpul acestui banchet în cinstea victoriei pașnice asupra comunismului și „imperiului răului” ținut în Viena cea robustă, nu s-a ridicat nici o voce din rândul noii elite poloneze formate din foști dizidenți să protesteze împotriva trecerii sub tăcere a luptei și suferinței muncitorilor.

Acesta este contextul pe care Michal Buchowski l-a descris de curând prin conceptul de „orientalizare internă” (vezi și Kideckel 2002, 2007) conform căruia „muncitorii și țăranii sunt făcuți responsabili pentru propria situație degradată și pentru dificultățile prin care trece societatea” (2006:467). E vorba de un climat public în care muncitorii „s-au dovedit „incompetenți civilizațional” (Sztompka 1993), prezintă „o lipsă generală de disciplină și conștiinciozitate” (Sztompka 1996:119) și obstrucționează eforturile celor realizați și progresul întregii societăți în regiune” (Buchowski 1996:469). Invocând în mod constant sindromul „homo sovieticus”, intelectualii liberali i-au dislocat pe muncitori dincolo de granițele Europei, într-o Asie atemporală. În același timp, aceiași intelectuali și-au revendicat cu pasiune un loc pentru ei înșiși în noul panteon european, pe motiv că au susținut pașnic valorile societății civile liberale în fața Goliatului comunist și au privatizat și liberalizat cu succes „economia”. Mai mult, s-au mândrit și cu faptul că au reușit să impună modelul occidental de societate civilă și individualism în țările estice înapoiate și populiste.

Impactul acestei violențe simbolice îl lasă pe Zadrozny practic fără cuvinte. Din poziția sa de luptător tenace pentru dreptate, continuă să spună că el nu a crezut niciodată că „polonezii nu sunt buni de nimic”. Recunoaște însă consecințele grave ale acestui atac public, ale retragerii recunoașterii, și anume: distrugerea rezistenței și discreditarea acțiunii colective în comunitățile muncitorești. Orientalizarea internă a servit ca figură de stil a procesului de deposedare culturală care a însoțit, adâncit și acoperit procesul de deposedare materială simultan. A fost unul din mecanismele culturale care a ajutat la producerea figurii populare a polonezului etnic în contrast cu elita cosmopolizantă, după cum ar fi anticipat Friedman.

Zadrozny mai face o observație importantă care merită decodată: „întreprinderile au fost desfăcute în bucăți și lăsate să se lupte singure”, iar pentru asta îi consideră vinovați, printre alții, pe Solidarnosc și biserica. În același paragraf, pomenește și „metehnele polonezilor” și „lipsa spiritului de rezistență”. Ce face de fapt Zadrozny în acest paragraf este să vorbească despre întregul complex al deposedării liberale. Când spune „întreprinderi”, vorbește de fapt despre comunități întregi, cu toate serviciile sociale aferente. Într-un sens mai restrâns, se referă la mișcarea de auto-administrare și eșecul acesteia de a proteja firmele de atacurile statului neoliberal. În mod corect, Zadrozny recunoaște fragmentarea puterii clasei muncitoare în jurul lui 1990 și eșecurile acesteia în confruntarea cu nou-apărutul proiect liberal de creare a statului.

În ciuda intuițiilor sale bazate pe experiență, Zadrozny nu conștientizează faptul că fenomenul complex al deposedării liberale în Polonia a fost o consecință, mai mult sau mai puțin intenționată, a măsurii luată de generalii comuniști prin introducerea auto-administrării de către muncitori, tăind astfel legăturile dintre sindicatele muncitorești locale și dizidenții naționali. Regimul nu a anticipat exact măsura în care comunitățile muncitorești urmau să preia controlul asupra fabricilor, subestimând astfel gradul de coeziune al clasei muncitoare și supraestimându-și propria legitimitate. Dar deplasarea vârfului de lance al luptei de la centrul național la un nivel inferior, cel al întreprinderii locale, a fost o manevră planificată și apoi garantată de regimul militar represiv. Astfel, condițiile care le-au permis grupurilor de muncitori să reintre în posesia activelor deținute până atunci de statul comunist au fost aceleași care i-au împiedicat mai târziu să se unească și să lupte împotriva deposedării de către statul liberal. Să nu uităm că tocmai alianța muncitori – dizidenți a făcut posibilă rebeliunea din 1980 (vezi Kubik 1994; Ost 1990, printre alții). Ruptă de baza civilă formată din comunitățile de muncitori, intelighenția, alimentată acum de generali și tehnocrații acestora și pusă pe alese să conducă statul sub un regim muribund între 1988-89, a făcut exact ceea ce planificaseră generalii: s-a întors împotriva proprietarilor-ocupanți din rândul clasei muncitoare locale, le-a distrus unitatea, autoritatea și alianțele proaspăt apărute, asigurându-se astfel că activele rămân ale statului care devenea principalul beneficiar sau proprietar-ocupant al respectivelor active. E de înțeles de ce Zadrozny nu poate concepe așa un scenariu. L-ar distruge. De aceea trebuie să interpreteze totul ca pe o conspirație sau cel puțin o complicitate perversă. Înainte să ne întoarcem la narațiunea respondentului meu, vreau să discut un ultim aspect al modului în care rezistența a fost subminată de instituționalizarea auto-administrării, aspect care ajută la integrarea [embed] dezamăgirilor lui Zadrozny produse de auto-administrare.

Odată cu consolidarea auto-administrării, a avut loc o schimbare previzibilă în rândul liderilor, iar această schimbare a contribuit semnificativ la lipsa de mobilizare și energie populară după 1989. Lui Zadrozny, profesor în învățământul profesional, i s-a recunoscut calitatea de luptător onest pentru viața în adevăr, bucurându-se de încrederea colegilor de serviciu, însă aspectele tehnice ale auto-administrării unei societăți producătoare de electrocasnice, cu în jur de zece mii de angajați (la mijlocul anilor 80), a scos în față oameni cu un habitus foarte diferit. Datorită acestei schimbări, Zadrozny a înțeles pe bună dreptate că există oameni mai bine pregătiți decât el să conducă societatea. Sora sa, Malgorzata Calinska, o femeie puternică, contabilă în cadrul serviciului Contabilitate, s-a folosit de simbolul rudeniei obținând un transfer de încredere de la fratele ei către ea, situație pe care a menținut-o până în 2008. De altfel, ea încă activează ca reprezentant sindical ales democratic, funcție remunerată, în cadrul societății Polar (în plus, este și o personalitate de rangul doi în coaliția de dreapta). Zbigniew Kostecki, angajat al serviciului de control al calității și deținător al unei diplome de master în științe economice, a fost solicitat să conducă consiliul muncitorilor; mai târziu acesta a devenit directorul consiliului de administrație al Polar și directorul unei mari firme din localitate. Clubul liderilor în domeniul auto-administrării din Wroclaw, format la sfârșitul anilor 80 pentru a răspunde nevoii de coordonare între activiștii pro auto-administrare, a fost condus de Andrzej Piszel. Acesta a deținut o funcție de conducere în firma de calculatoare Elwro plus o diplomă universitară în informatică, devenind mai târziu membru al Parlamentului polonez și un antreprenor de succes. Pe scurt, conducerea a trecut din mâinile unui profesor în învățământul profesional, profund angajat politic și care aspira la viața în adevăr, o persoană foarte respectată de ceilalți muncitori de la linia de asamblare, în ale unui personal mai tehnic și instruit care apoi și-au valorificat expertiza sub forma unor cariere importante, uneori dincolo de nivelul local. Dar acești oameni nu puteau și nici nu voiau să mobilizeze comunitățile de muncitori în lupta împotriva unui regim pe care încă îl percepeau ca pe o realizare democratică proprie și lăudat de o lume întreagă ca model de tranziție politică pașnică de succes. Cu siguranță, Kostecki și Piszel au văzut, retrospectiv, auto-administrarea de către muncitori ca pe o soluție tehnică intermediară la problemele unei economii centralizate pe cale să devină o economie de piață și nu ca pe o revendicare populară legată de echitate, așa cum au privit-o Zadrozny și colegii săi muncitori.

Reiau narațiunea lui Zadrozny din punctul din care am lăsat-o mai sus:

„Acum iese totul la iveală, că a fost pus la cale de serviciile secrete [vezi și Los și Zybertowicz 2000]. Dar ar fi trebuit să știm asta mai demult. Eu le-am spus, dar nu m-a ascultat nimeni. Oamenii care au ridicat vocea și au criticat au fost priviți ca niște nebuni. Încă lucrez în producție și mereu am fost certat, întâi pentru trădarea lui [Lech] Walesa, apoi pentru corupția din AWS [partidul politic de coaliție Akcja Wyborcza Solidarnosc (Acțiunea electorală Solidaritatea)]. Eu am fost cel care a trebuit să le justifice rateurile în timp ce cei de la putere nu au simțit nevoia să se justifice deloc. Nu le-a păsat. Mă mir că toți oamenii aceia deștepți consideră lustrația un subiect neimportant”.

Zadrozny explică cum, în absența unor anchete esențiale, inclusiv felul în care au fost aleși cei de la Masa Rotundă și tot ce a urmat, astfel de acuzații ies mereu la suprafață iar presa le preia imediat transformându-le în scandaluri care distrug reputații și cariere politice, dar niciodată nu duc la aflarea adevărului. Din această perspectivă, împărtășită de mai mulți respondenți intervievați, serviciile secrete devin agențiile care manipulează din culise tot felul de informații secrete. Când grupurile se organizează politic și devin un obstacol pentru rețelele interne, susține Zadrozny, serviciile secrete pot oricând să le dezbine făcând publice frânturi de informații despre membrii respectivelor grupuri sau fabricând neadevăruri. „Până la urmă, scopul acestor scandaluri este să discrediteze lustrația în sine dat fiind că, se vede cu ochiul liber, toată lumea e vinovată”.

Multe persoane s-au compromis în timpul regimului comunist din cauză că le-a păsat de propria carieră, explică Zadrozny. „Dar nu îți trebuie neapărat carieră. E de-ajuns să trăiești în adevăr!” În continuare, povestește despre ziarul clandestin al fabricii, „Casa noastră”, din anii 80:

„Noi chiar am făcut lumină. Făceam anchete. Dar acum se minte mult. Iar presa a fost vândută sub privirile noastre pasive. E o rușine să vinzi presa și băncile [90% sunt deținute de firme străine]. Foarte posibil momentul în care băncile au deturnat privatizarea pentru a-și servi propriile interese a fost când au scurtat brusc perioada de rambursare a creditelor la începutul anilor 90. Noi, cei de la Polar, dintr-odată nu am mai putut să plătim. Nu m-am opus intrării Solidarnosc în politică. Dar Solidarnosc a intrat în politică fără să facă politică. Mereu am crezut că politica ar trebui să fie peste tot. Oameni diferiți, nu doar liberali, ar fi trebuit să fie la Masa Rotundă, oameni mai puțin dornici să cadă la învoială”.

Din 1998, Zadrozny a aderat la vederile de extremă dreaptă ale partidului Liga familiilor poloneze pe care îl consideră încă necompromis moral, devenind un mare susținător al președintelui Lech Kaczynski și al fratelui acesta, fostul prim ministru, Jaroslaw. Profund dezamăgit de cât de slabe politic s-au dovedit Solidarnosc și aripa de dreapta din Parlament a acestuia, partidul AWS, între 1997-1998, decepția principală a fost însă legată de metodele și rezultatele privatizării. Nici Solidarnosc și nici AWS nu au vrut să facă politică și să îndepărteze privatizarea de la orbita neoliberală. Polar a fost întâi radiografiată și comparată cu standardele occidentale de către firma MacKinsey. Apoi, după eliminarea a 30% din locurile de muncă, a fost împinsă în brațele unui investitor francez prea puțin dispus să facă investiții sau măcar să semneze un „pachet social”. Refuzul de a garanta acest pachet i-a rănit cel mai tare pe vechii sindicaliști de la Polar. Acest refuz a fost semnul clar că își pierduseră orice influență instituțională și că se aflau la mila forțelor dezlănțuite ale pieței. Proprietarul francez a intrat în faliment la începutul anilor 2000, Polar rămânând astfel descoperită și putând fi astfel cumpărată, fără prea mari negocieri, de Whirlpool.

În final, dezamăgirea lui Zadrozny nu a fost legată exclusiv de cumpărarea Polar de către investitori străini, la fel cum auto-administrarea fabricilor a avut o miză mai mare decât producția în cadrul economiei de piață. Ambele au avut în centru comunitatea, „Casa noastră”, valoarea în general. Zadrozny povestește despre lungul declin al cartierelor, siguranței, sporturilor, tineretului și creșterea infracționalității. Este convins că fostele forțe de securitate comuniste au beneficiat de pe urma infracționalității de stradă, huliganismului și fricii, lăsându-le să se înmulțească. În cartierul său, asociațiilor de proprietari li se cere să plătească contribuții în plus la poliție dacă doresc siguranță sporită. Și plătesc cu toții. Frica îi face pe oameni slabi și nostalgici după trecutul comunist frumos, afirmă Zadrozny, nostalgie pe care el o disprețuiește. Uneori participă ca jurat la procese unde constată că tribunalele sunt subfinanțate, incapabile să soluționeze problemele cu care se confruntă societatea. Zadrozny, profesorul și antrenorul de baschet, deplânge demoralizarea tineretului din clasa muncitoare și sfârșește prin a îl elogia pe Jozef Pilsudski, dictatorul populist cu aplecări de stânga din perioada interbelică, comparându-l cu actualul regim. La final, se lasă purtat de val și declară: „Dacă i-am fi băgat în pușcărie pe toți comuniștii din eșalonul de mijloc (ispravă demnă de Pilsudski), marja de eroare ar fi fost neglijabilă. Vasta majoritate a fost coruptă. Pur și simplu nu sunt patrioți”.

Frații Kaczynski sau lupta cu amnezia

După cum scriam, Zadrozny a aplaudat instalarea guvernului populist de dreapta al fraților Kaczynski în 2005. Supranumiți de revista The Economist „gemenii groaznici”, aceștia au resuscitat și au adus la putere extrema dreaptă folosind exact temele electorale dragi lui Zadrozny. Frații Kaczynski, de fapt, au reușit să ridice furia și grijile clasei și generației lui Zadrozny de la nivelul comunităților locale, la nivelul statului națiune. Combinația câștigătoare a fost politici economice protecționiste și naționaliste, politici demografice și de gen conservatoare, toleranță zero, atitudine anti-infracționalitate, discurs cu accente caustice la adresa Uniunii Europene și fantezii autoritare privind lustrația. Viziunea lor a culminat cu o poziție anti-Germania în cadrul Uniunii Europene, mobilizări împotriva proiectului de Tratat European Constituțional, care ar aduce atingeri suveranității Poloniei, și diatribe anti-liberale împotriva „Paradei egalității” programate în Varșovia și susținută de multiculturaliștii europeni. Cel mai impresionant aspect al viziunii lor despre lege și ordine a fost că nu s-au limitat la infracționalitatea măruntă în rândul tinerilor din cartier extinzând-o la corupția de la nivel mediu și înalt, calul de bătaie al celor precum Zadrozny de ani de zile.

Populiștii sunt, prin definiție, luptători împotriva amneziei impuse oficial. Și aceasta din cauză că narațiunile istorice și culturale produse de noile regimuri liberale maschează deposedarea culturală și materială care a avut loc în tot acest timp. Guvernul Kaczynski a îmbrățișat această poziție atrăgându-și disprețul liberalilor din Polonia și de pretutindeni. Frații Kaczynski au pus la punct două ocazii excelente pentru a lupta cu amnezia. Prima a fost atacul împotriva serviciilor secrete și colaboratorilor acestora și, implicit, la adresa amneziei impuse istoric de către „linia groasă”; iar a doua ocazie au constituit-o conflictele din jurul „Paradei egalității” în Varșovia, ținta guvernului fiind, de fapt, amnezia legată de sărăcie și drepturi sociale. Ambele au rezonat puternic cu clasa muncitoare.

Scopul regimului Kaczynski a fost, înainte de toate, să elimine „linia groasă” pe care liberalii ca Michnik și Geremek au apărat-o de-a lungul anilor 90. Linia groasă, în vocabularul polonez, se referă la politica ne-învinovățirii și ne-pedepsirii comportamentului trecut, agreată în cadrul pactului Mesei Rotunde de către democrații „aleși” și generalii comuniști. Nici unul dintre respondenții mei muncitori, din Wroclaw, nu a avut cuvinte bune despre politica „liniei groase”[vii]. Fără excepție, aceștia s-au pronunțat în favoarea lustrației și pedepsirii. Guvernul Kaczynski a canalizat sentimentele populare și populiste creând un organ de control anti-corupție, foarte bine finanțat, care, printre altele, a alcătuit un registru cu aproximativ 700.000 de indivizi polonezi suspectați că ar fi colaborat cu serviciile secrete comuniste. Nu e de mirare atunci că cel mai mare potențial trădător, în ochii guvernului Kaczynski, a fost Geremek care între timp devenise un fost ministru al afacerilor externe respectat de toată lumea, profesor de istorie, membru al Parlamentului European și participant activ în think tank-urile liberal-conservatoare europene. Geremek s-a numărat printre sutele de mii de universitari, judecători, administratori, ingineri și oameni de afaceri chemați să dea declarații că nu au colaborat – o inversare intenționată a procedurilor liberale de stabilire a nevinovăției respectiv vinovăției: suspiciunea este de ajuns pentru a fi acuzat, iar dovezile prezentate trebuie să anuleze suspiciunea. Întreaga presă vestică s-a alăturat Gazetei Wyborcza, cotidianul liberal al lui Michnik, deplângând public și susținut imaginea înjositoare despre Geremek pe care guvernul populist de la Varșovia o promova și impunea și pledând cu disperare în favoarea nevinovăției acestuia, în fața unei comisii de populiști deloc prietenoasă numită să îl judece sub privirile unor media publice prea puțin politicoase.

Bineînțeles însă, cum ar spune și Buchowski (2006), istoria materială și cultura publică a deposedării clasei muncitoare au conlucrat ca să-l scoată pe Geremek primul pe lista corupților. De fapt, acest episod marchează momentul în care elita poloneză post-1989 s-a confruntat în sfârșit cu întoarcerea celor reprimați. Mai precis, elita urma să fie pedepsită pentru amnezia voluntară și impusă la nivel național față de lupta și situația disperată a muncitorilor, acest lucru urmând să se facă prin inversarea respectivei amnezii – impuse printr-un pact și, în consecință, în mod cvasi-constituțional – de către o lustrație care să nu îi afecteze doar pe comuniști ci și noua elită liberală. Și tot acest complex a fost ambalat și prezentat ca răzbunarea națiunii poloneze împotriva membrilor care o trădaseră. Implicația de rău augur a acestui mesaj către elita liberală poloneză a fost: se prea poate ca nu voi să fi fost „poporul” în 1989 ci noi. Zadrozny nu putea fi mai de acord cu această afirmație.

În acest context trebuie înțeleasă simbolistica „Paradei egalității”, fostă „Paradă gay”[viii]. Respectiva paradă internațională a fost intenționat programată să aibă loc în Varșovia postsocialistă, ca o provocare la adresa anti-multiculturalismului primarului de atunci, Lech Kaczynski. Acesta interzisese parada în 2004 și 2005, condimentându-și refuzul cu o retorică incorect politică, anti-liberală și anti-gay. O organizație de tineret, asociată cu Liga familiilor poloneze și fondată de Roman Giertych, ministrul educației și ideologul de serviciu al lui Jaroslaw Kaczynski, bătuse în anii precedenți participanții locali la paradă. Clasele politice vest-europene reprezentând stânga multiculti au intervenit, punând guvernul de la Varșovia în gardă în legătură cu încurajarea „intoleranței”. Presiunea a asigurat organizarea evenimentului în 2006 și 2007, cu participarea unor politicieni vestici de la nivel înalt, majoritatea din partidul Verzilor germani, reuniți sub stindardul apărării drepturilor omului în Polonia. Liga familiilor poloneze a primit însă autorizație pentru o contra-manifestație în același timp. Agresat de imaginarul multicultural, axat pe drepturile omului și sponsorizat de Uniunea Europeană, Zadrozny s-a numărat printre participanții la contra-manifestație. „De ce face UE atâta caz de parada asta?”, a întrebat el. „Bruxelles-ul nu suflă un cuvânt când muncitorii polonezi mor de foame pe salarii de nimic, sunt nevoiți să muncească ca niște câini și să se lase exploatați”.

Din punctul său de vedere, „Parada egalității” nu a fost decât un travesti menit să acopere un alt tip de amnezie importantă. Zadrozny își amintește de o vreme când cuvântul „egalitate” din numele paradei însemna o preocupare pentru drepturile sociale și nu doar pentru drepturile gay multiculturale. Astfel, el face aluzie la uitarea practicată de Europa occidentală față de propria istorie. Mulți dintre respondenții mei din Wroclaw ar fi fost de acord cu el. Desigur, evenimentele multiculti, cum sunt paradele gay, dau naștere unor ciocniri de clasă. Din punctul de vedere al muncitorilor industriali postsocialiști, care au pierdut controlul asupra fabricilor și comunităților, de-abia au scăpat cu viață în urma colapsului industriilor pentru care lucrau, fiind obligați să ducă o viață de muncă grea și stagnare materială într-un mediu public ostil care fetișizează pe față consumul, aceste evenimente nu sunt decât ritualuri menite să preamărească plăcerea consumismului licențios, centrat pe libertatea alegerii. Cu alte cuvinte, aceste parade țin de o sărbătoare a circulației libere fără sfârșit. Și nu doar o circulație a obiectelor ci și a relațiilor intime obiectificate. Muncitorii au tras alte învățăminte din propriile experiențe, una din aceste lecții fiind importanța solidarității familiei și a prietenilor de încredere în locul circulației libere[ix]. Circulația liberă s-a dovedit, din punctul lor de vedere, o amenințare la adresa solidarității, încrederii și vieții personale. O altă lecție a fost că promisiunea liberală de consum de masă s-a dovedit falsă și că distribuirea ocaziilor oferite de o lume a circulației și a plăcerii nesfârșite nu se face deloc echitabil. Din perspectiva muncitorilor, „Parada egalității” nu a constituit doar un act de indecență publică, cum a fost percepută de Biserica Catolică poloneză, ci mai degrabă un mit public indecent folosit pentru a trece sub tăcere realitatea populației poloneze: sărăcie, muncă grea și închidere pentru cei mai mulți, realitate care ar fi atras mult mai puțin atenția și respectul Uniunii Europene în comparație cu ceea ce ei considerau o paradă frivolă. În concluzie, parada apare ca un nou caz de amnezie publică: un festival folosit ca semnificant în spatele căruia se ascunde o realitate neplăcută. Prin urmare, națiunea poloneză s-a poziționat încă o dată împotriva cosmopoliților promiscui percepuți ca fiind gata literalmente să se vândă oricui.

Istoria continuă să se repete

În câte conversații am purtat cu el, Zadrozny a afirmat de mai multe ori că „istoria se repetă”. Poporul polonez și-a pierdut suveranitatea și demnitatea de mai multe ori pe parcursul istoriei, iar Zadrozny se îndoiește că victimizarea națională va lua sfârșit în această eră a globalizării capitaliste liberale. „Puterea a rămas la fel”, susține acesta. „Oamenii sunt foarte deziluzionați. Și eu sunt deziluzionat. Am crezut că dacă vin companiile occidentale, o să aducă ordine bună și dreptate și că toate aspectele astea tipice socialismului nu vor mai exista; cum ar fi lupta meschină pentru creșteri de salariu, toate negocierile meschine. Am crezut că se va face ordine cu înțelepciune și umanitate”.

În 2005, fabrica Polar a fost preluată de Whirlpool, Wroclaw devenind astfel principala locație de producție și dezvoltare din Europa a acestei companii americane oligopoliste din sectorul electrocasnicelor. În sfârșit, au început să se facă investiții substanțiale în noi linii de producție, mașini și clădiri. Cu toate acestea, Zadrozny este mereu abordat de colegii de muncă în legătură cu normele de productivitate crescute și micul despotism la nivel de secție de producție. „Nu e normal”, spune acesta, invocând moștenirea simbolică a luptei muncitorilor pentru „normalitate”.

„Anumite aspecte ale perioadei comuniste, cum ar fi preocuparea exclusivă pentru productivitate, muncă și nu pentru ființa umană, persistă. Deși este o firmă americană, este o firmă de cerșetori[M1] . Vestul ar trebui să însemne calitate. Se plâng de socialism, dar maiștrii din ziua de azi par hotărâți să producă astea 500 de produse în mare viteză și cu orice preț – peste tot e numai presiune și încordare. Față de socialism, normele actuale pe unitate produsă sunt mult mai dure. Iar comportamentul ăsta al maiștrilor vine fix din socialism. Au reținut cele mai groaznice aspecte ale comunismului și le-au combinat cu ce e mai rău din Vest”.

Salariile reale la nivel de secție de producție abia dacă au fost majorate din 1997, când ne-am început cercetarea. În continuare se află undeva în jur de 300 euro (aproximativ 400 dolari) pe lună. Salariile medii în Polonia (și în Europa de Est, în general) cresc, desigur, dar salariile mediane cresc mult mai încet; toate informațiile personale adunate din interviurile noastre cu muncitorii, inclusiv reprezentanți sindicali, directori de personal și cercetători locali, indică o stagnare a salariilor la nivel de linie de producție cel puțin până la începutul anului 2007 (vezi mai jos). Generația lui Zadrozny a trăit o stagnare a câștigurilor generalizată, pe tot parcursul vieții. În contrast, productivitatea generală a crescut cu 700% [sic!] pe muncitor la fabrica Polar-Whirlpool, de la preluarea de către Whirlpool. Investițiile în mașini, materiale și logistică au jucat cu siguranță un rol important, dar foarte semnificativă a fost și ierarhizarea pronunțată a relațiilor la nivelul secției de producție. Numărul de maiștri și supraveghetori, care impun disciplina capitalistă a muncii în secția de producție, s-a dublat aproximativ. Aceste categorii de angajați câștigă salarii între 50-100% mai mari decât ale muncitorilor de la linia de producție, o situație de neînchipuit în trecut. Muncitorii cu experiență nu își amintesc ca munca să fi fost vreodată mai stresantă. Aceștia subliniază că tinerilor li se pare foarte grea munca în fabrică, iar după câteva săptămâni pleacă. Zadrozny, profesor și antrenor, îi ajută deseori să își controleze corpul, energia și concentrarea, dar chiar și cei mai buni dintre ei au nevoie de trei săptămâni pline pentru a face față presiunii și mai multe luni pentru a se obișnui cu aceasta. Îngrijorarea acestuia este autentică:

„Tinerii au fost trași pe sfoară. Au învățat din greu și tot nu își pot găsi slujbe decente aici. E o goană lipsită de orice sens. Tinerii și potențialul acestora a fost exploatat. Cred că oamenii sunt dezamăgiți cronic. Pe de o parte, ne-au promis marea cu sarea, dar nu s-au ținut mai deloc de cuvânt. Viața a devenit superficială, iar vechile modele se prăbușesc. Oamenii sunt mai puțin patrioți. Le e ușor să plece, să migreze. Nimic nu îi reține. Fac până și copii în străinătate, dar nu aici. Și nu apreciază sindicatele pe care le-am clădit noi. Dar am fi putut realiza atâtea! Dacă nu ar fi trebuit să ne batem capul cu anumite lucruri [bănuiesc că acesta este un eufemism cu o notă ironică făcând aluzie la prezența încă amenințătoare a URSS în 1988-89], am fi putut răsturna situația, am fi avut guvernul nostru, un parlament mai devreme. Reglementările anti-muncitori nu ar mai fi ajuns atât de departe, iar angajatorii care ar fi venit la noi în țară, ar fi făcut-o în alți termeni. În definitiv, asta e marea noastră pierdere. Oamenii aveau voință. Exista avânt. Am fi putut construi o societatea nouă. Și cred că asta se și așteptau polonezii să se întâmple. A fost ca după război. Exista o ambianță propice reconstrucției, iar oamenii aveau voința să schimbe sistemul, ba chiar să-și schimbe obiceiurile. Dar nu a ieșit cine știe ce. A apărut capitalismul sălbatic. Totul arăta grozav pe dinafară, dar înăuntru nu se găseau relațiile între oameni după care am tânjit”.

Concluzie

Într-un studiu recent, politologul David Ost (2005) înaintează ideea provocatoare conform căreia ideologii de dreapta, precum frații Kaczynski, au reușit cu abilitate să impună o hegemonie „iliberală” voluntară asupra muncitorilor postsocialiști din Polonia (și, prin implicație, din alte locuri). Scopul acestor ideologi ar fi fost să atragă voturile muncitorilor și, în același timp, să evite confruntările cu capitalul pe probleme salariale. Cultura reacționară și politica simbolurilor, susține Ost implicit, sunt înlocuite cu mobilizarea anti-capital și negocieri organizate. Explicația alternativă pe care o propun pentru situația din Polonia (și în alte locuri) se axează mai puțin pe salarii, fiind și mai puțin „bazată pe idei” (cuvintele lui Ost) după modelul lui Laclau și Mouffe (1985) sau pe mașinațiunile discursive ale elitelor politice. Astfel, explicația mea este mai relațională, în sens gramscian (Smith 2004), luând în considerare istoriile ascunse particulare ale asociațiilor muncitorești și declinul dramatic al puterii, prestigiului și șanselor acestora în Polonia postsocialistă, inclusiv modurile volatile în care aceștia își articulează „bunul simț” în formare și sentimentul nedreptății față de procesul politic public și semnificanții săi discursivi.

Ost are dreptate când indică politica intelighenției liberale poloneze post-1989 drept factor major în producerea populismului de dreapta. În schimb, argumentul său conform căruia frații Kaczynski și cercurile acestora, în ascensiunea către putere, i-ar fi manipulat pe muncitorii industriali prin intermediul unei politici iliberale paranoice care i-ar fi distras pe muncitori de la „adevăratele” lor interese de clasă, adică negocierile salariale conform lui Ost, nu este convingător deloc. Drept contra-argument la o înțelegere atât de reducționistă și prescriptivă a noțiunilor de clasă și interes, desprinsă parcă dintr-un manual liberal, propun un studiu de caz antropologic care analizează joncțiuni critice mult mai complexe și cuprinzătoare care descriu atât configurațiile de putere globale și locale istorice care structurează lumile muncitorilor cât și devenirea personală a acestora „conform criteriilor de clasă” în Polonia (și în alte locuri). Întâi arăt cum lupta materială, în timp, se transformă în confruntări simbolice publice menite să compenseze într-o oarecare măsură terenul pierdut în urma conflictelor legate de bunurile comune și sfârșite cu înfrângerea ireversibilă a muncitorilor; doi, arăt cum sunt provocate, printr-un atac din flanc, deposedarea culturală și orientalizarea internă intensă; și trei, arăt cum se disipă resursele și coeziunea necesare reluării luptei în noul context globalizat și liberal al capitalismului est-european subordonat și dependent.

Frații Kaczynski sunt produsul organic al resentimentului popular polonez și nu inițiatorii săi și nici nu îl domină. Polonia zilelor noastre nu este singura țară în care personalitățile naționaliste populare se înfruntă cu cosmopoliții liberali sau vechiul limbaj modernist al luptei de clasă este înlocuit cu acest tip de înfruntare. Ost ar fi putut observa declinul structural al legitimității elitelor liberale ale statului în era globalizării în Polonia sau aiurea, chiar și în Europa de Vest. De fapt, subliniind caracterul intenționat și elaborat al efortului politic al ideologilor de dreapta, analiza sa supraestimează resursele de legitimitate populară ale claselor politice în statele concurențiale contemporane și în globalizările capitaliste care le conțin. În ultimă instanță, acest tip de analize liberale de stânga identifică greșit procesele structurale de lipsire de drepturi ignorând natura structurală a acestora și descriindu-le drept contingente în ideea că pot fi șterse prin luptă sindicală. După cum ne arată istoria lui Zadrozny, tristețea de clasă nu se trage de la absența negocierilor salariale și nici respectivele negocieri salariale nu țin exclusiv de voluntarism și găsirea reprezentării politice adecvate. Deficiența negocierilor salariale reprezintă doar o manifestare a pierderii de putere și prestigiu generale.

Interludiul despre frații Kaczynski mai sugerează însă ceva. Politica post-1989 în Europa Centrală și de Est a fost mai degrabă o politică a resentimentului decât o politică a girului. Participarea la vot s-a plasat în mod constant undeva în jurul unui dezamăgitor 50%, puține guverne din această zonă câștigând două alegeri la rând în condiții normale. Tranziția postcomunistă, în contextul globalizării neoliberale și al crizei duble a forței de muncă și a suveranității, nu a fost niciodată cu adevărat aprobată electoral. Extragerea din îmbrățișarea de fier a URSS și despărțirea de aparatele de partid comunist locale au fost sărbătorite unanim, dar nu și substanța a ceea ce a urmat după. Frații Kaczynski au ajuns la putere pentru că alegătorii lor, în cel mai bun caz 15% din electorat, au fost singurii motivați să meargă la vot în 2005. Și deși mulți dintre respondenții mei care lucrau pentru industriile electrice din Wroclaw au simțit o oarecare apropiere față de discursul fraților Kaczynski, doar o minoritate dintre aceștia erau dispuși să voteze efectiv cu ei. Respondenții mei, uneori în șoaptă, alteori în gura mare, și-au exprimat cinismul politic și nu încrederea în virtuțile vreunui guvern de la Varșovia, inclusiv al fraților Kaczynski. Doar câțiva dintre ei, Zadrozny de exemplu, au îmbrățișat cu adevărat campania Kaczynski axată pe virtute, frică și suspiciune. În octombrie 2007, guvernul de dreapta nu a mai fost reales, fiind aleși liberalii din ce mai rămăsese din Uniunea Libertatea – cu o față mai socială de astă dată. Participarea la vot a fost mai mare ca oricând din 1989, un enorm 51%. Deși frații Kaczynski au fost votați de mai mulți alegători decât în 2005, mobilizarea în rândul tineretului educat din marile orașe a schimbat fragila ecuație electorală.

Și s-a mai schimbat ceva în condițiile reproducerii clasei muncitoare din marile orașe poloneze, inclusiv din Wroclaw. Aderarea la Uniunea Europeană în 2004, le-a oferit polonezilor în sfârșit trei lucruri pe care și le doreau cu ardoare încă din 1989: (1) posibilitatea emigrării forței de muncă în masă către Vest; (2) un flux masiv și accelerat de investiții industriale făcute de companii transnaționale în Est; (3) importante transferuri din fondurile regionale și de agricultură ale UE. Polonia a fost, în regiune, țara care a primit cea mai mare parte a acestor fluxuri de capital, fiind și inițiatorul acestui fenomen care a transformat Europa Centrală și de Est în cea mai importantă bază de producție în masă pentru corporațiile occidentale și asiatice care operează în Uniunea Europeană. După 2004, aceste trei procese coroborate au început în sfârșit să scadă semnificativ rata șomajului în Polonia, cea mai mare rată din Europa (în 2003, rata șomajului era oficial în jur de 20%; în 2008, scăzuse la 11% deși rata participării pe piața forței de muncă oficială rămânea scăzută față de standardele vest-europene).

Rezerva de forță de muncă în declin și încorporarea accelerată în capitalismul global au condus la piețe ale forței de muncă contractate și regimuri de muncă din ce în ce mai despotice în sectorul manufacturier. Dacă, la sfârșitul anilor 90, respondenții mei se plângeau în legătură cu manevrele comuniștilor și viața publică coruptă de către liberali, în noul context european și global poveștile lor au început să aducă foarte tare cu vechiul tip de exploatare de către capitalul (occidental). Se pare însă că, în paralel, are loc o schimbare de mai mare amploare care va contribui la redefinirea resentimentului polonez în anii următori. „Suntem muncitori, până la urmă”, ne-a spus în aprilie 2007, pe un ton doar puțin jenat, unul din respondenții noștri; același respondent, la sfârșitul anilor 90, insista că el a fost mereu un soi de antreprenor. Pentru prima dată de când îmi începusem cercetarea în Polonia, în 1997, auzeam cuvântul „muncitor”, cu vechile sale conotații  socialiste, folosit ca auto-descriere într-un interviu. Rostind fraza respectivă, bărbatul de 50 ani și-a ținut privirea fixată pe intervievatorul cu care lucram, o privire foarte nesigură dar și dornică să găsească aprobare.

Dat fiind că locațiile de producție poloneze vor resimți curând presiunea rezervelor de forță de muncă asiatice, care au și mai puține drepturi sociale, economice și politice, politica resentimentului în Europa Centrală și de Est își va păstra probabil caracterul incert: respingeri naționaliste ale elitelor liberale cosmopolite care continuă să vândă țara combinate cu izbucniri de tip muncitoresc, cu accent pe lupta de clasă.

În acest articol, am studiat traiectoria specifică a Poloniei către paranoia populistă. Am susținut că pentru o analiză corectă a lozincilor vehemente actuale despre națiune și naționalism, savanții nu trebuie să studieze doar partidele naționaliste și elitele ci, mai degrabă, să introducă o abordare relațională a traiectoriilor și configurațiilor de clasă care să pătrundă în subtextele trăite ale nesiguranței sociale și existențiale și corolarul de frică și furie al acesteia. Am arătat cum o analiză a joncțiunilor critice între nivelurile de putere structurală, tactică și agentivă în timp și spațiu (conform lui Wolf) poate ajuta la deblocarea istoriilor ascunse și încurcate ale subalternității din care se hrănesc furia și resentimentul articulate de actualele populisme de dreapta europene. Această metodologie ne forțează să recunoaștem, prin prisma cazului polonez, că discursurile festive despre democratizarea de succes, creștere economică, tranziție și aderare la UE ascund istorii locale profunde ale deposedării, lipsirii de drepturi și de-democratizare, supapa acestor istorii constituind-o populismele acide și volatile care înclină procesele politice în direcții neașteptate. Joncțiuni critice asemănătoare, deși diferite în funcție de context, legate de clasă și lipsirea de drepturi dau naștere în Europa de Vest și aiurea unor izbucniri cu consecințe devastatoare asemănătoare, deși diferite în funcție de context.

Bibliografia citată

Ali, Tariq. 2002. The Clash of Fundamentalisms. London: Verso.

Appadurai, Arjun. 2006. Fear of Small Numbers: An Essay on the Geography of Anger. Durham, NC: Duke University Press.

Bartha, Eszter. 2007. Alienating Labor: Workers on the Road from Socialism to Capitalism in East Germany and Hungary, 1968–1989. Ph.D. dissertation, CentralEuropeanUniversity.

Borneman, John. 1997. Settling Accounts: Violence, Justice, and Accountability in Postsocialist Europe. Princeton: Princeton University Press.

Bourdieu, Pierre. 2000. Acts of Resistance: Against the Tyranny of the Market. New York: New Press.

Buchowski, Michal. 2006. The Specter of Orientalism in Europe: From Exotic Other to Stigmatized Brother. Anthropological Quarterly 79(3):463–482.

Burawoy, Michael. 2001. Neoclassical Sociology from the End of Communism to the End of Classes. American Journal of Sociology 106(4):1099–1120.

Clarke, John. 2008a. Living with/in and without Neo-Liberalism. Focaal— European Journal of Anthropology 51:135–147.

————– 2008b. Reply: Power, Politics, and Places—What’s Not Neo-Liberal? Focaal—European Journal of Anthropology 51:158–160.

Derluguian, Georgi. 2005. Bourdieu’s Secret Admirer in the Caucasus: A World-System Biography. Chicago: University of Chicago Press.

Drahokoupil, Jan. 2008. Globalization and the State in Central and Eastern Europe: The Politics of Foreign Direct Investment. London: Routledge.

Ekholm-Friedman, Kajsa, Jonathan Friedman. 2008. Modernities, Class, and the Contradictions of Globalization: The Anthropology of Global Systems. Lanham, MD: AltaMira Press.

Ekiert, Grzegorz, Jan Kubik. 1999. Rebellious Civil Society: Popular Protest and Democratic Consolidation in Poland 1989–1993. Ann Arbor: University of Michigan Press.

Eyal, Gil, Ivan Szelenyi, Eleanor Townsley. 1998. Making Capitalism without Capitalists: Class Formation and Elite Struggles in Post-Communist Central Europe. London: Verso.

Frank, Thomas. 2004. What’s the Matter with Kansas? How Conservatives Won the Heart of America. New York: Henry Holt.

Friedman, Jonathan, ed. 2003. Globalization, the State, and Violence. Walnut Creek, CA: AltaMira Press.

Gingrich, Andre, Marcus Banks, ed. 2005. Neo-Nationalism in Europe and Beyond: Perspectives from Social Anthropology. New York: Berghahn Books.

Goodin, Robert, Charles Tilly, ed. 2005. The Oxford Handbook of Contextual Political Analysis. Oxford: Oxford University Press.

Harvey, David. 2003. The New Imperialism. Oxford: Oxford University Press.

Holmes, Douglas. 2000. Integral Europe—Fast Capitalism, Multiculturalism, Neo-Fascism. Princeton: Princeton University Press.

Kalb, Don. 1997. Expanding Class: Power and Everyday Politics in Industrial Communities, the Netherlands 1850–1950. Durham, NC: Duke University Press.

———— 2000. Localizing Flows: Power, Paths, Institutions, and Networks. In The Ends of Globalization: Bringing Society Back In. Don Kalb, Marco van der Land, Richard Staring, Bart van Steenbergen, Nico Wilterdink, ed. Pp. 1–32. Lanham, MD: Rowman and Littlefield.

———— 2002. Afterword: Globalism and Postsocialist Prospects. În Postsocialism: Ideals, Ideologies and Practices in Eurasia. Chris Hann, ed. Pp. 317–334. London: Routledge.

———— 2005. From Flows to Violence: Politics and Knowledge in the Debates on Globalization and Empire. Anthropological Theory 5(2):176–204. Headlines of Nationalism (în curs de apariție). Subtexts of Class. Antropologica.

Kalb, Don, Herman Tak, ed. 2005. Critical Junctions: Anthropology and History beyond the Cultural Turn. New York: Berghahn Books.

Katznelson, Ira. 1998. Liberalism’s Crooked Circle: Letters to Adam Michnik. Princeton: Princeton University Press.

Kenney, Padraic. 2003. A Carnival of Revolution: Central Europe 1989. Princeton: Princeton University Press.

Kideckel, David. 2002. The Unmaking of an East-Central European Working Class. In Postsocialism: Ideals, Ideologies and Practices in Eurasia. Chris Hann, ed. Pp. 114–132. London: Routledge.

——————- 2007. Getting by in Postsocialist Romania: Labor, the Body, and Working Class Culture. Bloomington: Indiana University Press.

Klein, Naomi. 2007. The Shock Doctrine: The Rise of Disaster Capitalism. London: Penguin Books.

Kornai, Janos. 1980. The Economics of Shortage. Amsterdam: North Holland.

Kubik, Jan. 1994. The Power of Symbols against the Symbols of Power: The Rise of Solidarity and the Fall of State Socialism in Poland. University Park: Pennsylvania State University Press.

Laclau, Ernesto, Chantal Mouffe, ed. 1985. Hegemony and Socialist Strategy: Towards a Radical Democratic Politics. London: Verso.

Lendvai, Paul. 2008. One Day That Shook the Communist World: The 1956 Hungarian Uprising and Its Legacy. Princeton: Princeton University Press.

Little, Peter. 2008. Comment: Reflections on Neo-Liberalism in Africa. Focaal—European Journal of Anthropology 51:148–150.

Lomax, Bill. 1980. Eye Witness in Hungary: The Soviet Invasion of 1956. Nottingham, UK: Spokesmen Books.

Los, Maria, Andrzej Zybertowicz. 2000. Privatizing the Police State: The Case of Poland. Basingstoke, UK:Macmillan.

Mann, Michael. 1999. The Dark Side of Democracy: The Modern Tradition of Ethnic and Political Cleansing. New Left Review I/235:18–45.

Moore, Barrington, Jr. 1978. Injustice: The Social Bases of Obedience and Revolt. White Plains, NY: M. E. Sharpe.

Narotsky, Susanna, Gavin Smith. 2006. Immediate Struggles: People, Power, and Place in Rural Spain. Berkeley: University of California Press.

Nonini, Don. 2003. American Neoliberalism, “Globalization,” and Violence: Reflections from the United States and Southeast Asia. In Globalization, the State, and Violence. Jonathan Friedman, ed. Pp. 163–202. Walnut Creek, CA: AltaMira Press.

————— 2008. Comment: Thinking about Neoliberalism as if Specificity Mattered. Focaal—European Journal of Anthropology 51:151–154.

Ost, David. 1990. Solidarity and the Politics of Anti-Politics: Opposition and Reform in Poland since 1968. Philadelphia: Temple University Press.

————- 2005. The Defeat of Solidarity: Anger and Politics in Postcommunist Europe. Ithaca, NY: Cornell University Press.

Panitch, Leo, Sam Gindin. 2008. The Current Crisis: A Socialist Perspective. The Bullet. EBulletin 142, September 30. Document electronic, http://www.socialistproject.ca/bullet/bullet142.html, accesat pe 9 ianuarie 2009.

Piccone, Paul. 1993. Confronting the French New Right: Old Prejudices or a New Political Paradigm? Telos 98-99:3–23.

Poznanski, Kazimierz. 1996. Poland’s Protracted Transition: Institutional Change and Economic Growth, 1970–1994. Cambridge: Cambridge University Press.

Renkin, Hadley. Homophobia and Queer Belonging in Hungary (în curs de apariție). Focaal—European Journal of Anthropology 53.

Shields, Stuart. 2007. From Socialist Solidarity to Neo-Populist Neoliberalisation? The Paradoxes of Poland’s Post-Communist Transition. Capital and Class 93:159–178.

Smith, Gavin. 2004. Hegemony: Critical Interpretations in Anthropology and Beyond. Focaal—European Journal of Anthropology 43:99–122.

Smith, Neil. 2008. Neo-Liberalism—Dominant but Dead. Focaal—European Journal of Anthropology 51:155–157.

Stark, David, Laszlo Bruszt. 1998. Postsocialist Pathways: Transforming Politics and Property in East Central Europe. Cambridge: Cambridge University Press.

Stolcke, Verena. 1995. Talking Culture: New Boundaries, New Rhetorics of Exclusion in Europe. Current Anthropology 36(1):1–24.

Sztompka, Piotr. 1993 Civilizational Incompetence: The Trap of Post Communist Societies. Zeitschrift für Soziologie 22(2):85–95.

——————— 1996. Looking Back: The Year 1989 as a Cultural and Civilizational Break. Communist and Post-Communist Studies 29(2):115–129.

Tilly, Charles. 2004. Contention and Democracy in Europe, 1650–2000. Cambridge: Cambridge University Press.

————— 2006. Identities, Boundaries, and Social Ties. Lanham, MD: Paradigm.

Tismaneanu, Vladimir. 1998. Fantasies of Salvation: Democracy, Nationalism, and Myth in Post-Communist Europe. Princeton: Princeton University Press.

Turner, Terence. 2003. Class Projects, Social Consciousness, and the Contradictions of “Globalization.” In Globalization, the State, and Violence. Jonathan Friedman, ed. Pp. 35–66. Walnut Creek, CA: AltaMira Press.

Uvalic, Milica. 1997. Privatization in the Yugoslav Successor States: Converting Self-Management into Property Rights. În Privatization Surprises in Central and Eastern Europe. Milica Uvalic, Daniel Vaughan-Whitehead, ed. Pp. 267–302. Cheltenham, UK: Edward Elgar.

Van der Veer, Peter. 2006. Pim Fortuyn, Theo van Gogh, and the Politics of Tolerance in the Netherlands. Public Culture 18:111–125.

Wedel, Janine. 2001. Collision and Collusion: The Strange Case of Western Aid to Eastern Europe. London: Palgrave Macmillan.

Wieviorka, Michel. 2003. The New Paradigm of Violence. În Globalization, the State, and Violence. Jonathan Friedman, ed. Pp. 107–140. Walnut Creek, CA: AltaMira Press.

Wolf, Eric. 1990. Distinguished Lecture: Facing Power—Old Insights, New Questions. American Anthropologist 92(3):586–596.

Woodward, Susan. 1994. Balkan Tragedy: Chaos and Dissolution after the Cold War. Washington, DC: Brookings Institution.

Worsley, Peter. 1969. The Concept of Populism. În Populism: Its Meanings and National Characteristics. Ghiță Ionescu, Ernest Gellner, ed. Pp. 212–250. London: Weidenfeld and Nicolson.