Constituţia (neo)libertăţii – de la zoon politikon la societatea fără stat

Discuţiile despre modificarea constituţiei se poartă în jurul modificărilor sistemului politic – dinspre un sistem bicameral spre un sistem unicameral cu un număr redus de parlamentari. O astfel de măsură conduce inevitabil spre minimizarea nivelului de reprezentare politică a cetăţenilor, mai ales în condiţiile în care prin diverse acte normative au fot desfiinţate şi alte tipuri de asigurare a reprezentativităţii, cum ar fi dialogul social. Dintre cele 11 ţări al U.E care au parlament unicameral, doar trei pot fi considerate modele de funcţionare a sistemului democratic. Toate cele trei sunt ţări nordice – Suedia, Danemarca şi Finlanda – nu au împreună populaţia României[1] şi au dezvoltat alte mijloace de funcţionare a sistemului democratic şi de reprezentare a intereselor cetăţenilor. Toate cele trei au dezvoltat mecanisme puternice de negociere, dialog social şi sistem de vot bazat pe reprezentare proporţională. Reprezentarea proporţională permite reprezentarea unei game mai largi de interese în decizia politică. Ţările care pun accentul pe descentralizare, autonomie funcţională şi limitarea controlului central au un sistem parlamentar bicameral. Una dintre camere este reprezentanta voinţei populare, cealaltă poate fi reprezentanta diviziunilor locale.

Desfiinţarea dialogului social, minimizarea mecanismelor de reprezentare şi apatia generală a populaţiei (când vine vorba de susţinerea propriilor drepturi) conduc spre anihilarea negocierilor şi a satisfacerii unor interese generale şi spre impunerea voinţei şi deciziei unor grupuri de interese restrânse indiferente la costurile sociale ale acţiunii lor. Argumentul ineficienţei funcţionale a Parlamentului nu conduce automat la soluţia desfiinţării unei camere sau la micşorarea puterilor acestuia. Minimizarea importanţei Parlamentului coroborată cu „reformele” electorale care conduc spre instituţionalizarea unui sistem majoritar de decizie – acordă puteri sporite executivului şi reduc gama de interese reprezentate în luarea deciziei politice. Scăderea nivelului de reprezentare se datorează atât faptului că liderii autorităţilor locale pot fi aleşi prin majoritate relativă (ceea ce oferă posibilitatea ca alegerea să fie făcută chiar şi de mai puţin de jumătate dintre cei prezenţi la vot), cât şi faptului că opţiunile cetăţenilor care participă la vot sunt ignorate. Un astfel de sistem poate forţa alegătorul să adopte un vot strategic în detrimentul unuia bazat pe preferinţe electorale.

Majoritarismul are printre consecinţe, reducerea numărului de partide reprezentate, micşorarea numărului de alegători necesari pentru obţinerea de mandate, limitarea intereselor publice luate în calcul[2]. Principalul argument al unor astfel de măsuri este cel al scăderii costurilor. Întrebarea care se pune ce este: ce costuri sunt avute în vedere? Scăderea costurilor de funcţionare a sistemului democratic nu este sau nu ar trebui să fie un argument relevant pentru astfel de măsuri. Democraţia costă, iar orice raport cost-beneficiu între eforturile financiare şi funcţionarea unui sistem cât mai democratic cu putinţă, este pozitiv. Scăderea costurilor devine însă evidentă atunci când vorbim despre costurile electorale ale partidelor. Limitarea competiţiei politice scade atât costurile economice cât şi pe cele politice. 

Ce mi se pare însă foarte important, atunci când se analizează propunerile de schimbare a constituţiei, este încercarea de a transforma sistemul constituţional dintr-un sistem de coordonare instituţională şi de definire a drepturilor şi obligaţiilor fundamentale, într-un sistem de dirijism economic care doreşte limitarea unor drepturi fundamentale ale omului (dreptul de a se apăra în justiţie în faţa abuzurilor, inclusiv a celor comise de către stat) şi stabilirea arbitrară a unor direcţii de funcţionare a economiei. Limitarea drepturilor instanţelor de a se pronunţa împotriva abuzurilor statului (în relaţia cu angajaţii săi) şi stabilirea arbitrară a unei ţinte de deficit prin constituţie reprezinte două frâne majore în calea funcţionării statului şi un ajutor nesperat pentru preluarea funcţiilor statului de către sectorul privat. În afara de preluarea unor funcţii ale statului, sectorul privat mai beneficiază şi de pe urma „politicii” salariale din sectorul public. Beneficiile sunt atât directe – preluarea unei forţe de muncă foarte calificată la costuri foarte mici, cât şi indirecte – micşorarea salariilor şi adoptarea altor măsuri fără niciun fel de oprelişte. Mulţi angajatori din sistemul privat din Marea Britanie au recurs la scăderea salariilor imediat ce statul a dat semnalul eliminării mecanismelor de protecţie ale forţei de muncă. În cazul în care instanţele de judecată nu mai pot opri abuzurile angajatorilor din sectorul public, nu este exclus ca angajatorii din sectorul privat să se simtă îndreptăţiţi să comită abuzuri.

 O astfel de Constituţie face desuete conceptele de cetăţenie şi democraţie şi le înlocuieşte cu cele oligarhie şi majoritarism. Propunerile de modificare a constituţiei conduc astfel spre desfiinţarea statului ca actor social cu scopuri generale şi garant al respectării drepturilor şi obligaţiilor şi transformarea lui într-o entitate privată orientată spre profit, lipsă de echitate şi indiferenţă la discriminare. Statul nu este şi nu trebuie să fie o entitate orientată spre profit, el este social prin definiţie, el se adresează cetăţenilor şi nu beneficiarilor sau clienţilor. Interesant este că unele dintre propunerile de modificare a constituţiei se regăsesc şi în programul economic al USL. Aş menţiona pe scurt doar Pactul Naţional pentru Deficit Bugetar şi unele dintre măsurile de „relansare a pieţei muncii”[3].   

Concentrarea excesivă spre aspecte economice şi tehnice, conduce spre o scădere a importanţei mecanismelor democratice de luare a deciziilor şi elaborare a politicilor. Dezbaterea este înlocuită cu forţa, parlamentarismul nu se mai bazează pe negociere ci pe mecanisme de forţă (12 asumări de răspundere în trei ani), iar echilibrul valorilor societăţii dispare. Echipe de experţi şi tehnicieni decid că valorile sociale trebuie subsumate celor economice, stabilesc criterii referitoare la furnizarea unor servicii – care ar trebui furnizate doar în funcţie de criteriul cetăţeniei – şi transferă resursele publice către diferite entităţi private.

Orientarea spre o presupusă eficientizare a activităţii statului prin restrângerea activităţii sale reprezintă o soluţie ideologică la fel de viabilă ca cea oferită de statul comunist. Statul comunist a folosit aceleaşi tipuri de mijloace de acţiune pentru atingerea scopurilor propuse. Nici în perioada comunistă nu era posibil să te opui deciziilor arbitrare ale statului şi nici nu aveai la dispoziţie instanţele judecătoreşti. De asemenea, şi în perioada comunistă existau soluţii unice de rezolvare a problemelor, parlament unicameral, majorităţi covârşitoare şi specialişti care planificau fiecare aspect al vieţii sociale şi economice.          

Am numit articolul constituţia (neo)libertăţii, tocmai pentru a atrage atenţia asupra transformărilor pe care le presupune propunerea de modificare a legii fundamentale şi asupra faptului că această tinde să devină un instrument de coerciţie ideologică. Este important de menţionat că legea fundamentală a unui stat nu trebuie confundată cu un bilanţ contabil în urma căruia se decide ce drepturi şi instituţii sunt „sustenabile” şi care trebuie reduse. Sistemul democratic şi echitatea sunt „sustenabile” în sine, ele nu pot fi circumscrise unor anvelope bugetare sau încadrate în anumite limite de deficit bugetar. De asemenea, îngreunarea legislaţiei prin introducerea în interiorul ei a unor prevederi inutile şi nefezabile poate avea efecte negative. Interesat de văzut ce se întâmplă dacă, la un moment dat deficitul bugetar al Românie va fi de 3,1 la sută, în condiţiile în care prin constituţie, nu poate fi mare de 3%? Cred că problema fundamentală a României nu constă în lipsa prevederilor legislaţiei ci, din contră, în inflaţia de prevederi legislative care nu se respectă, sau care permit acoperirea abuzurilor. De asemenea, în urma propunerilor de modificare a Constituţiei, politicile fiscal-bugetare vor avea un statul special. Astfel, propunerea de modificare a articolului 126[4], limitează controlul judecătoresc al actelor care privesc politicile fiscal-bugetare. Deşi se propune limitarea posibilităţii de asumare a răspunderii în faţa Parlamentului, totuşi se lasă o portiţă  prin care două dintre cele mai importante legi, proiectului bugetului de stat şi cel al asigurărilor sociale de stat, să poată fi aprobată fără dezbatere şi fără negociere politică. Limitarea asumării răspunderii trebuia să cuprindă tocmai aceste legi, pentru a se evita adoptarea unor politici discriminatorii şi inechitabile. Aş mai aduce în discuţie doar articolul 138’ care, pe lângă prevederea referitoare la limitarea deficitului bugetar,  mai prevede că împrumuturile externe pot fi contractate numai în domeniul investiţiilor[5]. Această propunere se susţine prin argumentul presupusei eficienţei a investiţiilor în raport cu utilizarea banilor în alte scopuri. Utilizarea fondurilor publice pentru efectuarea unor investiţii nu garantează o utilizare mai eficientă a banilor decât utilizarea în alte scopuri. Un exemplu interesant în acest sens, este modul în care sunt cheltuiţi banii pentru investiţiile la nivel local. Programul de finanţare a parcurilor şi sălilor de sport este un exemplu de alocare ineficientă a resurselor pe baza unor programe considerate prioritare. Rezultatul este că există comune cu parcuri şi săli de sport dar fără drumuri şi apă potabilă. Este numai un exemplu de modalitate de definire a priorităţilor în afara sferelor de negociere şi participare politică.  Dacă tot ne propunem limitarea cheltuielilor publice prin Constituţie, atunci poate includem în constituţie prevederi legate de costurile supralicitate ale lucrărilor publice, de economiile de bani care s-ar putea face prin renegocierea contractelor, de alocările de bani spre administraţia publică locală şi alte prevederi asemănătoare. Este evident că aceste chestiuni nu-şi au locul în constituţie, dar dacă dorim să elaborăm o constituţie economică le putem include. Atâta timp cât dorim să introducem în constituţie prevederi referitoare la prioritatea investiţiilor asupra altor tipuri de cheltuieli publice (idee susţinută şi de PSD chiar dacă nu se discută despre includerea ei în constituţie), trebuie să introducem şi prevederi referitoare la limitarea utilizării discreţionare a fondurilor pentru investiţii.

Dezbaterea constituţională reprezintă un test important şi pentru USL, în condiţiile în care această structură politică poate influenţa decisiv modul în care va arăta legea fundamentală. Dacă până acum argumentul principal al letargiei opoziţie a fost lipsa de majoritate, a venit rândul ca puterea să se confrunte cu această problemă[6].