În timp ce guvernele din Ucraina și Moldova aspiră spre vest, o mică republică separatistă, prinsă între aceste două țări, nu le împarte aspirațiile. Chiar și în lipsa recunoașterii internaționale, de douăzeci și doi de ani Transnistria împiedică proiectele occidentale, cerând aprobarea Rusiei pentru orice soluționare. Acest „conflict înghețat” clarifică mizele luptelor din Donbas.
„Spre viitor împreună cu Rusia.” La Tiraspol, capitala Transnistriei, sau Republica moldovească nistreană, un afiş pestriț în culorile Uniunii Economice Eurasiatice ocupă întreaga lungime a unui troleibuz. Sloganul, scris în limba rusă, principala limba oficială a acestui teritoriu, reprezintă imaginea unei familii locale: tatăl, mama și un copil își îndreaptă o privire plină de speranță spre silueta unui Kremlin cu înfăţişare de fortăreață protectoare. Călătorii par să intre și să iasă din afiş. Vehiculul dispare îndată la sfârșitul arterei principale a oraşului, pe strada 25 Octombrie. Aceasta e data revoluției ruse din 1917.
Anexarea Crimeii de către Federația Rusă în martie anul trecut a reanimat interesul pentru „conflictele înghețate”, apărute în urma creării mai multor state disidente și nerecunoscute ca atare după destrămarea Uniunii Sovietice. Unii comentatori au invocat posibilitatea ca Rusia să anexeze într-un mod similar Abhazia, Osetia de sud și Transnistria, ca reacție la acordurile de asociere semnate cu Uniunea Europeană în luna iunie a anului trecut de către Georgia, Moldova și Ucraina. Rusia a avut grijă să nu mai extindă anexiunile, chiar dacă populațiile vizate n-ar fi probabil ostile unui asemenea proiect. Deja în 2006, 98% din electoratul Transnistriei s-a pronunțat prin referendum pentru o „eventuală integrare cu Rusia”. Chiar dacă acest vot a fost organizat fără o dezbatere reală de către Igor Smirnov, „președintele” de atunci al acestui teritoriu ce adună o jumătate de milion de locuitori, această opinie pare împărtășită pe larg.
În timp ce trecem Nistrul pentru a păși pe malul de est, se pot deseori remarca posturi de control păzite de bărbați purtând panglicile tricolorului rusesc. Acești soldați participă, alături de militarii Transnistriei și Moldovei, la starea de menținere a păcii de la războiul ce a opus în 1992 trupele guvernamentale moldovenești celor insurgente slavofone[1] ale acestei fâșii înguste de pământ dintre râul Nistru și Ucraina. Victorioși, insurgenții din Transnistria și-au proclamat independența, au adoptat o Constituție, un drapel, un imn național și o stemă. „Republica” are un guvern, un parlament, o armată, o poliție, un serviciu poștal, însă pe care niciun stat al Organizației Națiunilor Unite (ONU) nu le recunoaște.
Transnistria a făcut parte din spaţiul rusesc vreme îndelungată, mai exact începînd cu tratatul de la Iași semnat în 1792, timp în care Moldova mai era sub suzeranitatea otomană. Din 1944 și până în 1991, acest mal al Nistrului făcea parte din Republica Socialistă Sovietică Moldovenească, una dintre cele cincisprezece republici componente ale URSS[2]. În iunie 1990, când URSS se afla în proces de destrămare, populația slavofonă se îngrijorase de adoptarea de către Parlament a unei legi ce declarase limba moldovenească (română) unica limbă oficială a Republicii moldovenești. La 23 februarie 2014, îndată după formărea unui nou guvern în urma revoltelor din Maidan la Kiev, deputații ucrainieni vor repeta aceeași greșeală, abolind rusa în calitate de limbă regională oficială, ceea ce va fi văzut drept o provocare în estul țării. Anterior în Moldova și recent în Ucraina, aceste legi au jucat un rol cheie în escaladarea politică dintre regiuni etnic heterogene, fapt ce a dus la război civil.
În martie 1992, forțele naționaliste moldovenești încearcă să preia controlul Transnistriei, unde 60% din locuitori sunt ruși sau ucrainieni. Combatanții moldoveni au fost respinși în iulie același an, în parte de unitățile fostei armate sovietice a 14-a, al căror sediu se află la Tiraspol, pe malul de est. Semnătura unui acord de încetare a focului pe 21 iulie 1992 pune capăt luptelor, dar nu și conflictului, care devine din acel moment „înghețat”. Actualmente, prezența militară rusă este estimată la aproximativ 2000 de oameni, dintre care 400 sau 500 sunt pacificatori în cadrul acordului din 1992. Restul efectivului contribuie la Grupul Operațional al Forțelor Ruse în Republica Moldova (GOFR), moștenitoare a forțelor sovietice devenite ruse. Prezența lor este ilegală în viziunea Chișinăului, capitala moldovenească, precum și în viziunea celor mai multe state occidentale. Moscova, în schimb, o justifică sub pretextul că GOFR ar fi necesar pentru protecția mai multor rezerve de armament, vestigiu al războiului rece, care rămîn în teritoriu, cu precădere la Cobasna, în nordul țării. Forțele militare ruse din acest teritoriu oficial moldovenesc reprezintă un obstacol considerabil în viziunea unor lideri occidentali, cum este senatorul american John McCain, care vrea „accelerarea integrării Georgiei și Moldovei în Organizația Tratatului Atlanticului de Nord”[3]. Nicio regulă oficială nu împiedică adeziunea la Organizația Nord-Atlantică a unui stat ce găzduiește un conflict înghețat (sau a fortiori „deschis”). Dar, în practică, candidaturile Georgiei, Ucrainei sau a Moldovei nu au nicio șansă de a obține unanimitatea țărilor membre până când nu va fi găsită o soluție pentru entitățile secesioniste pe care le găzduiesc. Mai multe voci s-ar pronunța pentru a menționa riscul de implicare într-un conflict în temeiul articolului 5 al tratatului Nord-Atlantic, care prevede o asistență mutuală între state în caz de agresiune a unora dintre ele.
„Trăim mai bine aici decât în Moldova”
Tiraspolul și-a reînnoit atașamentul față de Rusia odată cu anexarea Crimeii. Pe 18 martie 2014, Mihail Burla, președintele „parlamentului” din Transnistria, a profitat de moment pentru a trimite o cerere lui Serghei Narâșchin, președintele Dumei (parlamentul rus), în care își exprima dorința ca țara sa să se alăture oficial Federației ruse. Kremlinul oferă deja micii republici cantități generoase de gaze și finanțează pensiile mai multor pensionari de naționalitate rusă ce trăiesc acolo. Se estimează că aproximativ între 180 și 200 de mii de transnistrieni dețin un pașaport rus, ceea ce reprezintă 35% din populație. Cererea lui Burla a fost însă respinsă.
Nadejda Ghinj, în vârstă de 60 de ani, face parte din beneficiarii unei pensii plătite de Moscova. Îmbracată într-un haină groasă, ea se apucă în grabă să măture o curte de la Balka, un cartier din Tiraspol. Ea își întrerupe activitatea și declară : „Aici, noi suntem pentru Rusia.” Când este rugată să descrie viața în Transnistria, doamna Ghinj răspunde : „Normală. Noi ducem o viață cât se poate de obişnuită.” Ea se consideră rusoaică deși s-a născut în orașul ucrainean Odesa, situat la o sută de kilometri la sud-est, unde continuă să trăiască câțiva membri ai familiei sale. Doamna Ghinj lucrează într-o uzină textilă de la Tiraspol. Fiica ei s-a instalat la Smolensk, în Rusia.
„Trăim mai bine aici decât în Moldova”, afirmă doamna Valentina Boico, de 53 de ani, care a venit din satul său să vândă lapte la sticlă între câteva blocuri de locuit de arhitectură sovietică. Părerea ei este pe larg împărtășită pe acest mal, cu precădere din cauza creșterii exorbitante a costului serviciilor urbane în restul Moldovei. Astăzi, 62% dintre moldoveni (din vest) cred că Acordul de asociere cu Europa ar putea avea consecințe similare asupra costului vieții[4]. De unde rezultatele bune obţinute de partidele pro-ruse la alegerile parlamentare de pe 30 noiembrie anul trecut în Moldova, cu 39% de voturi şi 44% pentru blocul pro-occidental, înfrângerea lor fiind de scurtă durată.
Continuarea aici