de Maria Cernat
Zilele trecute am ascultat la radio o inregistrare cu primele transmisii în direct de la Revoluţie şi mi-au dat lacrimile. Aveam vreo zece ani, dar n-o să uit în veci zilelele alea. Eram acasa doar cu sora mea pe atunci studentă la Timişoara şi cu bunica. Era o dimineaţă geroasă de iarnă când am auzit pentru prima oară la radio Deşteaptă-te române şi “Am învins, dictatorul a fugit!”. Au fost clipe de un dramatism pe care n-am cum să-l redau prin cuvinte. Sora mea venise de la Timişoara cu câteva zile înainte. Era studentă la Poli, că deh, trebuia să se facă ingineră, ca mai toţi din generaţia ei. Mama o aşteptase pe peronul supraplin al gării. Câţiva dintre colegii ei fuseseră împuşcaţi şi părinţii aşteptau trenurile cu studenţi cu sufletul la gură. Eram literalmente în culmea disperării pentru că ştiam că se trăsese în manifestanţi la Timişoara. Am avut noroc. A venit acasă. Apoi a urmat scena cu radioul şi câteva zile petrecute în faţa televizorului. Am trăit acele zile cu o intensitate pe care puţini ar bănui-o la un copil de zece ani. Când toţi ai casei adormiseră eu mă uitam în continuare la televizor. Mă temeam că
dacă mă culc o să mă trezesc şi o să realizez că a fost un vis. Am fost pur şi simplu fericită că s-a terminat. Toţi am fost. Am sperat din toată inima că ne vom îndrepta către o societate asemănătoare cu acelea la care ne uitam cu jind de după gard. Credeam aproape cu fanatism că vom împărtăşi bunăstarea vesticilor şi că nimeni şi nimic n-o să ne stea în cale.
Îmi amintesc cu câtă ardoare am crezut ani de zile că economia de piaţă e cel mai bun sistem economic
inventat vreodată şi că doar nimicnicia noastră ne face să nu-I vedem roadele la noi în ţară. Că orice sistem de stat trebuie privatizat pentru că statul e cel mai prost manager. Că cererea şi oferta generează un sistem automat în care statul nu trebuie să intervină. Că singurul garant al democraţiei e capitalismul. Că nici nu mai are sens să discutăm despre comunism după ce s-a petrecut la noi. Am crescut cu aceste idei ca mulţi dintre noi.
Toate bune şi frumoase, numai că azi merg la protest împotriva exploatărilor online slots cu cianură, dar şi a celor prin fracturare hidraulică. Şi n-o fac pentru că aş crede că doar corupţia politicienilor noştri e de vină, ci, pentru că, mi-am dat seama că, în sfârşit, au venit americanii. Doar că, aşa cum am mai spus-o cu altă ocazie, n-au venit ăia la care visam noi la Revoluţie! Au venit aşa-zişii investitori mesianici, pe care chipurile nu trebuie să-i speriem, să ne contamineze pânza freatică şi să ne facă traiul imposibil ca obţină profituri enorme. Au venit unii care au o cifră de afaceri de şase ori mai mare decât bugetul României, bani cu care n-a fost greu să cumpere cârpele de politicieni români care s-au tot rotit la putere din ‘90 până azi. Dar, ce e cel mai trist pentru iluziile copilului care a trăit cu atâta entuziasm Revoluţia, au venit tocmai acei monştri pe care ideile în care credeam atunci cu ardoare i-au creat.
Dereglementarea neo-liberală a pavat calea către naşterea unor companii gigant capabile să cumpere aproape orice stat şi să îl facă să funcţioneze împotriva cetăţenilor pe care ar trebui să-i apere, cum spunea Vasile Ernu. Ideea existenţei unui for global care să impună reglementări clare în ce priveşte exploatarea resurselor naturale şi umane mi s-ar fi părut abominabilă imediat după Revoluţie. Acum mi se pare vitală. Nu s-a globalizat nicidecum standardul de viaţă american, cum sperau şi încă mai speră atâţia naivi. Ceea ce s-a globalizat şi se va globaliza este dezastrul lumii a treia: exploatarea feroce a resurselor umane şi naturale cu corolarul inevitabil, distrugerea mediului. Dacă cineva la Revoluţie mi-ar fi spus că mai toate companiile bogate au ajuns acolo pentru că exploatau muncitori din ţările lumii a treia, l-aş fi catalogat imediat drept un propagandist nenorocit. Azi mă tem mai mult decât oricând că problemele pe care, cum spune David Harvey, capitalismul nu le rezolvă, ci le mută altundeva pe glob, au ajuns la uşa mea. Iar dacă încerc să protestez se cheamă că sunt anarhistă, sau eco-anarhistă, sau, mai rău, KGB-istă. Scenariul cel mai catastrofic mă bântuie de ceva vreme: am întâmpinat capitalismul cu un entuziasm vecin cu prostia şi acum vom ajunge să ne aruncăm cu dinamita în spinare în sondele de le Chevron pentru că suntem nişte extremişti care nu pricep binefacerile capitalismului global!