Ce se întâmplă la adăpostul frontului de hot air și război rece din țara vecină, în tranșeele relațiilor de producție? Se-ntâmplă ceva ciudat, printre altele, cu ideea și reflecția reală a celebrelor „locuri de muncă”. Pe scurt, pe fundalul veștilor proaste din imediata noastră vecinătate, vestea bună e că s-ar putea să se găsească de lucru.
Deci se poate. Dacă e război, e loc de suveranitate politică și presiunea – altfel neînduplecată – a legilor obiective ale pieței libere poate fi dată, la urma urmei, puțin la o parte. Dar dacă-i așa, de ce să nu aplicăm acest jubileu de generozitate suverană la toată lumea, nu doar la sectorul industriei de armament? Nu de alta, dar justificarea primului ministru – …”industrie care a fost în ultimii ani, din păcate, o zonă oropsită, nimeni nu s-a mai preocupat de ea. Vreau nu doar să salvăm locurile de muncă, să redevenim competitivi, dar, prin ceea ce ne-a permis Uniunea Europeană, să putem şterge datorii istorice pe care oricum n-o să le poată niciodată plăti, să relansăm acest sector esenţial pentru economia românească” – e valabilă pentru toate industriile de pe la noi, care din pricină de ”neputință politică” și ”piață liberă”, au fost lăsate să moară cu datoriile de gât.
În cadrul aceluiași turneu de bunăvestire, premierul a promovat cauza războiului, adică a locurilor de muncă, și la Craiova: „Premierul Victor Ponta le-a spus reprezentanţilor Fabricii de Avioane din Craiova, acolo unde a efectuat sâmbătă o vizită, că, “deşi ne paşte un război”, vestea bună pentru ei este că vor avea comenzi”.
Că posibilul război civil-mondial din vecini apare astfel tot mai mult, în discursul premierului ca și în luările de poziție ale multor lideri actuali, ca o posibilă cale de ieșire dintr-un impas economic altfel ireparabil – „să putem şterge datorii istorice pe care oricum n-o să le poată niciodată plăti” – e una. Că, însă, acest discurs este, la o adică, dintr-o perspectivă „macro”, unul cu oarecare parfum de credibilitate
(chiar dacă nu mai puțin nebunesc prin asta), e mult mai groasă. Din punctul de vedere al imperativelor structurale ale sistemului economic actual, se prea poate ca masiva devalorizare pe care o presupune un război de amploare să fie singura soluție de relansare a ciclului de reproducere și acumulare a capitalului. Oricât de improbabilă și nerecomandabilă ar părea soluția, nu-i vorba că n-a mai fost încercată; și, după mormane de victime colaterale și treizeci de ani de zbucium, nu-i vorba că motorul acumulării capitaliste n-ar fi renăscut din propria-i cenușă și zbârnâit ca nou – ce-i drept, pentru doar încă treizeci de ani. Ca-ntotdeauna, salvarea locurilor de muncă presupune sacrificii din cele mai variate – de la ore suplimentare neplătite la muncă voluntară în tranșee. Din acest punct de vedere și lansați pe toboganul acestei logici implacabile, avem într-adevăr doar două posibilități: fie încercăm să salvăm cu orice preț – așadar inclusiv cu prețul inadecvării lor istorice, a reproducerii lor ca forme golite de sens – raporturile sociale capitaliste (cu tot cu locul central pe care-l ocupă aici mitologia și realitatea „locului de muncă”), și atunci salutăm iminența războiului cu același ton jubilant cu care o fac premierul și președintele; fie punem în discuție, poate folosindu-ne de același context de excepție, necesitatea acestei instituții tot mai anacronice și naturalitatea ecuației supraviețuire contra muncă. Instituirea unui venit minim garantat ar putea fi un prim pas spre demantelarea acestor relații sociale depășite.
Se pare însă că varianta aleasă va fi mai degrabă prima. Că, altfel spus, necesitatea muncii și, implicit, providențialitatea locului de muncă vor fi salvate chiar și cu prețul celei mai evidente contradicții:
Această măsură e un fel de lege de la Speenhamland (ale cărei ravagii la vremea ei le-a urmărit Polanyi în Marea transformare), dată însă la maxim: aici statul nu plătește un supliment la salariul angajatului pentru a-l aduce pe acesta la limita subzistenței; aici statul e dispus să plătească el integral salariul angajatului, numai să-l țină cineva ca angajat. O logică altfel pur asistențială, dar care e spălată de toate păcatele oficiale ale asistențiatului bugetar, doar pentru că e filtrată prin instituția privatului. De ce, altfel spus, n-ar beneficia de acest ajutor din partea statului și spitalele sau universitățile, care și-ar putea astfel ușura automat o parte din imensa presiune fiscală și din deficitul de personal? Sau de ce să nu deschidem atunci direct fabrici de locuri de muncă, în care grupuri-grupuri de câte 20 de persoane să pornească firme de, în fond, auto-salarizare?
Munca în forma ei salarială supraviețuiește astfel cu prețul golirii ei de orice sens. Locurile de muncă nerentabile – pare-se tot mai multe, tot mai apăsătoare – vor fi ținute în viață de stat, subvenționate de el, cu condiția să se reproducă astfel în continuare relațiile sociale „antreprenoriale”, capitaliste – vânzarea forței de muncă (pe care o cumpără acum statul, adică societatea, și pe care o cedează apoi gratis patronului), „integrarea” în spiritul și structura inițiativei private etc. Keynes credea că folosește un exemplu frapant când spunea că, din punctul de vedere al sistemului economic, până și săparea și umplerea repetată a unei gropi poate fi o muncă productivă. Dar în exemplul lui Keynes persistă încă un element de aparentă concretețe, de aparentă muncă utilă (pentru musculatură, cel puțin); capitalismul actual duce însă abstracția și auto-referențialitatea la culmi nebănuite: pentru el, simpla creare și ocupare a unui loc de muncă a devenit ultima formă de muncă – cea mai prețioasă, pentru că cea mai extremă și improbabilă.
Să nu disperăm așadar. Fie criză, fie război, statul susține sclavia salarială și scobește de dragul nostru tranșee, deci locuri de muncă, și-n piatră seacă. Pereat mundus, numai să nu se stea degeaba.