Dana Domsodi, Alex Cistelecan
London. You know, fish, chips, cup o’ tea, bad food, worst weather, Mary-Fuckin-Poppins. And Historical Materialism. A 11-a ediție a conferinței H.M., intitulată „How Capitalism Survives?”, s-a desfășurat la School of Oriental & African Studies de la University of London între 6 și 9 noiembrie. 4 zile pline, cu câte 10-12 paneluri în paralel, desfășurate în patru serii pe zi și încheiate cu câte una sau două plenare. 750 de participanți, marea majoritate occidentali, ceva est europeni, ceva sud-americani, foarte puțini asiatici, doi-trei africani. De la doctoranzi și post-doctoranzi la profesori, cercetători, cuprinzând un număr consistent de staruri, să zicem, de pe scena B a stângii internaționale (Stathis Kouvelakis, Leo Panitch, Alberto Toscano, Riccardo Bellofiore, Alfred Saad Filho, Charles Post, Alex Callinicos, Richard Seymour, Bruno Bosteels, Fred Moseley).
Conform impresiilor unui coleg de panel, recidivist îndârjit la aceste conferințe, aflat la a opta participare – diagnostic confirmat de altfel, în bună parte, de propria noastră experiență – grosul prezentărilor se împarte în două categorii: abordări pur militante (să facem, să dregem), respectiv analize de hiperdetaliu (critica partidului jugoslav la adresa fascismului din 1936, teoria imperialismului dezvoltată de grupul șovinist german DieGlocke pe la începuturile secolului XX…). De asemenea, foarte multe prezentări care iau forma unor simple note/însemnări de lectură, și care trebuie serios zgândărite la sesiunea de întrebări pentru a scoate din ele o anumită teză sau miză. Dar și multe lucrări bune, fără îndoială – singurul inconvenient, în acest sens, fiind aglomerarea panelurilor și l’imbarazzo della scelta. (Auto)selecționata țării noastre a executat o critică internă a curentului german Wertkritik ca teologie politică in disguise. Altfel spus, ca paradigmă în care materialismul istoric marxist se transformă într-un fel de dispozitiv mesianic al valorii, de istorie care supraviețuiește – ca reproducere și acumulare infinită de forme goale – propriei sale epuizări materiale, și care devine astfel intervalul intra-apocaliptic pare-se nesfârșit dintre dezvăluirea sfârșitului (logicii valorii) și realizarea sfârșitului, dintre adevărul transcendental și aparența reală. Conform așteptărilor, tezei i s-a adus obiecția că această alunecare de la materialism istoric la teologie politică ține, poate, nu atât de neglijența autorilor discutați, ci de specificul obiectului discutat de către ei – capitalismul, care devine/a devenit/ a fost dintotdeauna un astfel de dispozitiv teologico-metafizic de domnie a abstracției și contradicție fatală între reproducerea și acumularea de valoare goală și reproducerea și dezvoltarea socială. Tot ce se poate. Felicitări, strângeri de mână, tovarăși de drum și nelipsitul protocol al schimbului de emailuri. Bere.
Cu toată marja de eroare aferentă perspectivei noastre subiective, apreciem că acest tip de abordare – nu berile, ci Wertkritik-ul și, în general, tot ceea ce ține de așa-numita analiză a formei-valoare – a fost, poate, paradigma metodologică cea mai bine reprezentată la conferința de la Londra, ocupând trei paneluri și jumătate (noi fiind distribuiți, dintr-o eroare explicabilă, la panelul de teologie politică) și adunând vorbitori din Franța, Germania, UK, Italia, dar și estul Europei (Polonia și, cum ziceam, România). În rest, suprapunerile au fost mai degrabă de ordin tematic – imperialism, lumea arabă, austeritate, acumulare primitivă, feminism etc.
Prima plenară a fost dedicată stângii radicale europene la răscruce și a constat într-o discuție între Stathis Kouvelakis (Syriza), Panagiotis Sotiris (Antarsya) și Josep Maria Antenas (Podemos). Mai rar să vezi atâta diversitate tactică însoțită de atât de multă suprapunere strategică. Căci pe de o parte, avem în acest prezidiu toate cele trei povești posibile de succes – sau nu – ale stângii radicale actuale: obținerea hegemoniei prin deschiderea spre centru, cu riscul dizolvării în social-democrație (Syriza), obținerea hegemoniei prin depășirea distincției stânga-dreapta și dizolvarea asumată în populism (Podemos) sau păstrarea coerenței doctrinare cu prețul marginalității politice (Antarsya). În ciuda acestor opoziții tactice, discursul strategic al vorbitorilor a fost unul cu totul interșanjabil: necesitatea abandonării modelului rigid al partidului leninist și a purității sectare, deschiderea obligatorie către forme orizontaliste, flexibile, de mobilizare și acțiune politică. Ținând cont că tipul acesta de mișcări sociale și auto-organizare politică, specific noii stângi, a fost promovat masiv începând deja cu 68-ul francez și cu autonomismul italian, aerul de inedit cu care este mereu repropus e cel puțin straniu. Pe de altă parte, ținând cont de faptul că, deși are deja o istorie aproape la fel de lungă ca și alternativa sa leninistă mult prăfuită, nu prea are cu ce realizări să o umple, acest aer de veșnică noutate e, poate, cel puțin explicabil. Pur și simplu uităm că asta încercăm de vreo 40-50 de ani – pentru simplul motiv că nu prea avem ce să ne amintim.
Premiul Isaac and Tamara Deutscher pe 2013 a fost acordat lui Leo Panich și Sam Gindin pentru cartea lor The Making of Global Capitalism:The Political Economy of the American Empire (Verso). Cea de-a doua plenară a fost dedicată cărții și autorilor. Intervențiile acestora – ca și volumul premiat – au propus o interpretare în care evoluția capitalismului este văzută în relația sa de interdependență necesară cu activitatea statală, și în care, astfel, globalizarea actuală este citită ca expresia imediată a imperialismului american. Prăbușirea mitului pieței libere și a mâinii invizibile care i-ar ordona teleologic mișcările conduce la recunoașterea complicității existente între state și piețe, la recunoașterea mecanismelor protecționiste (în sens larg) ca mecanisme necesare pentru buna funcționare a piețelor, mai degrabă decât simplă contingență istorică sau boală a copilăriei capitalului. Statul și piața de desfacere a capitalului nu sunt două entități opuse, ci doi parteneri ai aceluiași proces istorico-economic de afirmare a intereselor capitalului – la nivel național și global. Principala limită a textului este, desigur, ambiția autorilor de a citi structural evoluția capitalismului global prin lentila unei analize în detaliu a istoriei economico-politice a SUA. Prezentării cărții i-a urmat secțiunea de Q/A. Laude și critici deopotrivă: text indispensabil, dar insuficientă teorie a structurii; admirabilă analiză a datelor empirice, prea puțină atenție pentru abstracții; etc. Seara nu a fost lipsită de tensiuni. Întrebarea, foarte pertinentă de altfel, a lui Alex Callinicos – dacă mai putem vorbi atunci de niște „limite ale capitalului”, odată ce aruncăm în irelevanță teza scăderii tendențiale a ratei profitului și admitem maleabilitatea absolută a capitalismului – a fost bruiată printr-un „Rape apologist!” strigat din sală. Acuza trimite la maniera în care Callinicos – zis și Stalinicos de-atunci – a contribuit activ la încercarea de mușamalizare a unui caz de viol de către conducerea partidului Socialist Workers Party, scandal ce a zguduit și a cam decimat partidul englez anul trecut. Povestea nu s-a oprit aici, ci cu o admonestară rostită – răstită – în public (cum s-ar zice, între spectatori și poarta de ieșire intercalându-se acest incident) la sfârșitul plenarei de către o altă participantă, care i-a/ne-a atras atenția asupra inegalității de gen și a ușurinței masculine de a-și impune autoritatea, care se repetă chiar și în punctul acesta de maximă concentrație de progresism care e conferința H.M. (În paranteză fie spus, proporția de femei la conferință a fost cam de 30%, dacă e să fim generoși. Pe de altă parte, conferința a găzduit în jur de 15 paneluri legate de feminism, gen și reproducere (socială) a capitalismului). O victorie pe jumătate: întrebarea lui Callinicos a fost foarte bună, dar nu și-o mai amintește nimeni. Aproape că nici nu a primit răspuns. Lansarea cărții sale a fost hors menu, a doua zi după terminarea conferinței. N-am stat, ratându-i astfel pe Christopher Arthur și Michael Roberts.
În schimb, seara a fost foarte bună pentru Roland Boer care a primit premiul Isaac and Tamara Deutscher pe 2014 pentru volumul Vale of Tears (Brill), al cincilea – și ultimul – volum din seria sa impresionantă despre marxism și teologie (Criticism of Earth, Criticism of Heaven, Criticism of Religion, Criticism of Theology, disponibilă pe libgen).
Plenara din cea de-a treia seară a abordat chestiunea Orientului Mijlociu: direcția preponderent contrarevoluționară în care a sfârșit mișcarea primăverii arabe și, desigur, chestiunea – mereu vie, dar parcă tot mai dureroasă – a Palestinei. Într-o intervenție absolut electrizantă, Rafeef Ziadah a oferit o panoramă asupra situației la zi a exterminării sistematice a poporului palestinian, subliniind totodată limitele mișcărilor de rezistență (auto-flagelarea stângii pe această temă este reflexul firesc al ultragierii și neputinței sale de traduce acest consens ultragiat într-o acțiune eficientă) și paradoxurile acordurilor de pace: pace pentru Israel, dar nu dreptate; cât mai mult pământ, cât mai puțini palestinieni; și culminând cu promisiunea – măcar că mereu încălcată – a unui stat neoliberal în eventuala Palestina.
Ultima seară a stat sub semnul reinterogării asupra a ceea ce rămâne de făcut. Au vorbit Andreas Malm (despre dezastre climatice), Abelardo Marina Flores (despre situația din Mexico), Castro Ngobese de la NUMSA (National Union of Metal Workers of South Africa, unul dintre puținele sindicate marxist-leniniste de pe continentul african) despre situația sindicatelor în Africa de Sud și despre exploatarea resurselor miniere și Anandi Ramamurthy (despre rasism și imperialism în Marea Britanie). Dezastrul climatic a provocat o discuție aprinsă, nu doar în sensul reiterării eternelor argumente (corecte) despre distrugerea planetei și a șanselor de supraviețuire tot mai mici ale speciei umane, ci prind, mai precis, speculația capitalistă în zonele neacoperite de legile pământești ale proprietății private. Nefiind în proprietate privată, oceanele, aerul, o parte din resursele naturale, ghețarii sunt la mila capitalului cel mai potent, așadar complet consumate, poluate, exploatate. Varianta și mai nasoală ar fi însă să le transformăm în proprietate privată. Mitul micului burghez care reciclează, se implică, does it himself a fost dărâmat foarte rapid, nu fiindcă e greșit a-ți recicla gunoiul, ci pentru că marile și micile corporații poluează în ritmuri mult prea alerte pentru strategiile individualiste de curățare a mediului și catharsis interior. Prea puține dintre marile state vor să semneze sau să ratifice convenția asupra mediului. Interesul capitalist prevalează asupra aceluia al speciei.
Abelardo Marina Flores a venit cu o relatare a situației extreme din Mexic. Încet, încet, se pun aici bazele unor mișcări de insurgență socială. Studenți, muncitori, țărani, sindicaliști (foarte puțini cei rămași după valurile de execuții) uniți împotriva politicilor anti-insurgență mexicane, împotriva corupției, dar mai ales împotriva complicității dintre statul mexican și narcos pe de o parte, și statul mexican și politicile imperialiste SUA, de cealaltă. Tovarășii din Mexic au de înfruntat în același timp oligarhia capitalistă locală (care controlează media, poliția, arena politică), imperialismul capitalist american (care și el controlează media, poliția și politica) și paracapitalismul narcos, care execută și disciplinează ceea ce primele două nu au reușit să controleze pașnic.
S-a vorbit și despre islamofobie. E și firesc, atunci când discursul mainstream al culturalismului eșuează repetat în a tranșa structural problema. Pentru Anandi Ramamurthy, islamofobia e o formă de rasism cu multiple uzuri practice. În teritoriu, masa de muncitori (bărbați și femei) musulmani devin mai ușor de controlat și flexibilizat de îndată ce societatea este pusă în gardă în legătură cu pericolele islamului. În afară, ca unealtă a imperialismului occidental, islamofobia devine apologia perfectă pentru implementarea politicilor neoliberale în țările din Orientul Mijlociu și aiurea și pentru menținerea la putere, în diverse puncte strategice din lumea arabă, a unor dictatori afiliați intereselor marilor democrații occidentale. Printre întrebările formulate din sală, una dintre ele a abordat problema reală a educației femeilor în lumea arabă. Răspunsul lui Ramamurthy a inflamat spiritele. Da, e o problemă, însă atunci când Vestul capitalist ne propune un model de educație în limitele neo-liberalismului consumerist și capitalist, mai bine ne lipsim. Problema trebuie rezolvată, însă nu cu leacurile „otrăvite” ale Occidentului. Între timp, în Londra, se vând foarte bine hijaburile cu Marry Poppins. E și asta un răspuns.
Cam acesta e filmul – subiectiv, fără doar și poate – conferinței Historical Materialism de la Londra, „How capitalism survives?”. Cam așa supraviețuiește capitalismul. Și marxiștii pe lângă el. Că e puțin lucru față de alte posibile activități subversive – de la mobilizările de pe facebook la diversele cruciade comentariale – , că riscă să pară o simplă distracție academică irelevantă și ineficientă în comparație cu diversele campanii punctuale și grupuri independente de presiune existente deja pe la stânga – cu siguranță. Dar că, în ciuda acestor suspiciuni de serviciu, conferința a constituit un real spirit de colectivitate progresistă – chiar și prin simpla adresare obișnuită cu „comrade” – și de comună a ideilor, e la fel de neîndoielnic. Și-n fond, în loc să presupunem atare comunitate și activitate academică drept o trădare a spiritului popular/proletar al marxismului, drept gauche caviar în concediu, de ce n-am presupune dimpotrivă că, în asemenea adunătură, avem ceva din semnele societății eliberate, comuniste: doar nu e oare comunismul, apud Marx & Karl Korch, tocmai realizarea filosofiei și, implicit, proletarul emancipat, eliberat de lanțuri, e tocmai genul de tip care te întreabă din senin dacă ai citit cumva Kurz sau Michael Heinrich și dacă ești la curent cu ultima versiune a teoriei crizei elaborată de un obscur grup de salahori de la Nuernberg. În fond, luptăm ca să putem citi, scrie și discuta filosofie. Când și cum vrea mușchii noștri.