Comercializarea cercetării academice și parveniții ei

Într-un articol mai vechi,[1] o “colegă de platformă”, își exprima nemultumirea cu privire  faptul că accesul universitarilor la articolele academice urma să fie restricționat. Nu vă speriați, nu am de gând să o contrazic, ci mai degrabă să o completez plasând nemultumirile ei într-un context mai amplu. Consider că atâta timp cât costurile de producție și mai ales distribuție ale revistelor academice scad, impunerea unor taxe usturătoare de acces la aceste reviste este total nejustificată. Cred că oricine s-ar aștepta ca odată ce Internetul intră în scenă accesul la revistele academice să fie mai simplu. Ei bine nu! Bariera ideologică de dinainte de 1989 este înlocuită de una financiară. Să mă explic: înainte de 1989 nu aveai acces la revistele academice de top pentru că erau burgheze. Acum nu ai acces pentru că nu ai bani să îți cumperi abonament.

Din fericire pentru noi există la Biblioteca Central Universitară un abonament la baze de date internaționale achiziționat prin programul ANELIS. Totuși înainte de acest fericit eveniment și probabil că și după ce proiectul se va termina[2] vom fi în situația paradoxală de a fi scriitori fără a putea fi cititori. Vom fi siliți în mod aproape hilar să publicăm în reviste pe care nu avem cum să le citim!

Ca universitari suntem siliți cu biciul legii în mână să publicăm cât mai mult în “reviste cu vizibilitate și factor de impact”. Biciul legii se înmoaie însă inexplicabil când vine vorba să se asigure accesul la asemenea publicații precum și taxele de participare la conferințele relevante internațional. Mai mult, Autoritatea Națională Pentru Cercetare Științifică a organizat în anul 2010 dezbateri cu privire la criteriile de clasificare a universităților. Un punct foarte interesant este legat de “mediul de cercetare”. Cu alte cuvinte, dacă vor să obțină o poziție bună în clasament, universitățile trebuie să asigure un “mediu de cercetare” propice. Adică trebuie să cumpere abonamente la baze de date internaționale. Nu e clar câte abonamente și de ce calitate, știut fiind că există abonamente “low cost”,  care îți asigură un acces parțial la revistele din bazele de date. Până aici nimic neobișnuit.

Descentralizarea și autonomia universitară merg mână în mână cu această inițiativă. Gândiți-vă însă la următorul aspect: avem multe universități de stat. Or, dacă fiecare universitate publică își cumpără abonamente la bazele de date și le va cumpăra tot din banii de la buget. Adică în loc să avem un sistem centralizat în care ministerul să cumpere un abonament pentru toată lumea, fiecare universitate finanțată public își va cumpăra abonamentul ei. Programul ANELIS a fost conceput tocmai pentru a răspunde la această provocare. Deocamdată ffinantarea acestui proiect atârnă, așa cum am arătat în referința anterioară, de un fir de ață. Dincolo de aceste aspecte strict financiare, există foarte multe implicații în plan etic ale noului mod de cuantificare a cercetării academice.

Profesori mulți, cercetare puțină

Domnul Ioan Mang are un mare merit pentru învățământul româneasc. Prin exemplul său penibil – aprope penal, după unii –  a adus măcar pentru scurt timp în lumina reflectoarelor calitatea cercetării academice românești. Există aici trei aspecte pe care vreau să le subliniez:

1. Numărul profesorilor și conferențiarilor universitari a crescut exponențial în ultimii ani și în acest caz mai multă cantitate a însemnat în mod evident mai puțină calitate.
2. Există o impardonabilă inconsecvență în impunerea standardelor pentru obținerea titlurilor academice.
3. Chiar și în cazul unor criterii draconice de obținere a titlurilor academice românii găsesc metode de succes pentru a “fenta” sistemul.

După 1989 numărul profesorilor și conferențiarilor universitari a crescut foarte mult în România. Totuși, să nu fim naivi și să ne imaginăm că acesta a fost rezultatul unei nesățioase pofte de cunoaștere ținute în frâu de regimul ceaușist. Nu! Ar merita, firește, o cercetare sociologică aparte, dar, în marea lor majoritate, oamenii s-au făcut profesori și conferențiari din cu totul și cu totul alte motive decât setea de cunoaștere. În special după ce salariul de profesor universitar a crescut simțitor toată lumea a vrut să obțină acest titlu. În consecință toți cei interesați s-au năpustit, cu mic cu mare, asupra Consiliului Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor si Certificatelor Universitare în speranța obținerii unui salariu mai bun. Criteriile de acordare a acestor distincții nu erau foarte clare, rămânând foare multe lucruri la decizia comisiilor care analizau aceste dosare. Pentru o bună bucată de timp te făceai profesor cu două cărți la edituri mai mult sau mai puțin cunoscute. Sau chiar cu aceeași carte publicată cu titlu schimbat la edituri diferite. Această ceață criterială a deschis larg ușa pentru parvenitisme dintre cele mai stridente. Beneficiind și de “avantajele” autonomiei universitare înțelese românește decanii s-au grăbit să își aducă nevestele, copiii, nepoții, verii, vecinii și slugile umile în facultăți instaurând în lumea academică românească un autentic sistem feudal.

Din nou, cred că ar merita o cercetare de profunzime, după 1989 românii au manifestat o nefirească sete de diplome. Si asta indiferent dacă că e vorba despre diplome de licentă, doctorat, sau despre titluri academice de conferențiari și profesori. În plin capitalism, această nevoie a fost satisfăcută de instituțiile care își merită pe deplin numele de “fabrici de diplome” – și să nu crdeți că am aici în vedere doar instituțiile private. Creșterea numărului de studenți, profesori și conferențiari nu are nimic de-a face cu educația sau cunoașterea. Românului îi trebuie “cartonul”! Așadar, nu întâmplător au apărut “fabricile de diplome” de stat sau private. Ele veneau să satisfacă o nevoie ardentă a conaționalilor noștri care nici până azi n-au înțeles că dacă ești bâtă trebuie să ai bani să îți cumperi și postul, nu numai cartonul.

Reglementările legislative de dată mai recentă au impus o anumită limită acestui avânt nestăvilit al românilor de a-și procura titluri academice. Totuși există cel puțin două aspecte foarte controversate privind aceste noi criterii. Primul dintre ele se referă la faptul că nu este normal ca cei care doresc acum să promoveze acum să plătească pentru două decenii de arbitrariu și favoritisme și cel de al doilea vizează modalitățile de “faultare” a noilor criterii.

În primul rând cred că dacă s-au impus acum criterii mult mai severe pentru acordarea titlurilor universitare de conferențiar și profesor toată lumea ar trebui judecată cu aceeași măsură. În mod normal, pentru ca accidente de tipul Ioan Mang să părăsească scena academică românească, ar trebui ca în termen de cinci ani și toți cei care au deja titlul primit să fie reevaluați. Adică toată lumea ar trebui să se alinieze în timp la criteriile propuse de minister. Aceasta cu atât mai mult cu cât aceste criterii au fost propuse de cei care sunt deja profesori sau conferențiari. Adică oamenii s-au văzut cu sacii în căruță, or, de pe aceste poziții, e ușor să dispui criterii foarte dure de selecție. De asemenea, cred că ar fi necesară o procedură de contestare și retragere a titlurilor academice oferite. Așa cum stau lucrurile acum, în România poți fi plagiator patentat, ministerul nu are nici o putere în privința contestării unei distincții academice care impune înainte de toate un cod al onoarei și un anumit respect pentru ideea de cercetare științifică.

Citări din ultimii doi ani și colecții de citate: rețeta de succes în obținerea titlului de conferențiar 

În fine, să nu ne iluzionăm: nici criteriile mai dure propuse de minister nu sunt imbatabile. Românii au metode foarte bune de a păcăli sistemul, oricât de bine ar fi el constuit. În ultimii ani am avut ocazia să cunosc îndeaproape modalitatea de funcționare a unei fabrici de articole academice. Ea funcționa după următoarele criterii:

1. Să urmărim succesul (obținerea de titluri academice și acreditări ale specializărilor la care predăm) și nicidecum vreo idee originală.
2. Să publicăm numai pe teme “la modă” ca să obținem cu orice chip vizibilitate. De pildă se organiza o adevărată campanie împotriva celor care voiau să studieze teme considerate desuete de geniul făuritor de reviste acreditate CNCS. Trebuia să scrii neaparat despre “digital media”, istoria presei românești, de pildă, fiind o chestie pentru fraierii care nu înțeleg presiunile momentului, dom’le!
3. Să ne cităm cât mai mult între noi ca să punctăm la capitolul “citări”. Adică, pe plan internațional, un articol e considerat cu atât mai valoros cu cât îl citează mai mulți. Soluția românească: să ne cităm între noi. Cât mai mult și cât mai des!
4. Să cităm numai articole publicate în ultimii doi ani ca să pară că suntem la curent cu ultimele idei vehiculate în aria teoretică în care ne mișcăm.
5. Să manifestăm o acribie ieșită din comun cu privire la forma articolelor: să fie perfecte formal. Eventual să plătim niște firme de prin străinătate (la care eventual lucrează geniul făuritor) care se ocupă cu editarea articolelor academice.

Modalitățile de mimare a revistelor academice de top cuprindeau, pe lângă aceste reguli de aur, câteva stratageme bine puse la punct. În primul rând se alcătuia un comitet științific cu universitari din străinătate care, contra unei sume de bani, sau, în cazul celor mai fraieri, gratis, acceptau sa apară în respectivul comitet. În al doilea rând, se percepeau taxe de publicare de la cei dornici să muncească puțin și să puncteze maxim după standardele CNCS. Plăți informale, desigur! Cam 100 de euro articolul. În al treilea rând, se falsificau toate formularele de evaluare a articolelor. Adică orice revistă serioasă dă articolele care îi vin la redacție unor recenzori aleși aleator din rândul comitetului științific și aceștia evaluează articolul. Ei o fac, de regulă, completând niște formulare tipizate. Dacă formularele în cauză sunt de tip grilă, ele pot fi usor falsificate. În al treilea rând, începea indexarea revistelor în baze de date internaționale prin filtrele cărora se strecoară ușor tot felul de asemenea făcături românești.

Rețeta de compunere a articolelor academice de succes în era comercializării cercetării științifice  constă în însăilarea de citate din articole publicate în ultimi doi ani. Astfel domnii și doamnele care publică în asemenea reviste scriu articole în care din totalul de cuvinte cam 10% îi aparțin autorului. Și acestea sunt fraze prin care este introdusă părerea altui autor. Urmând această rețetă singura problemă e să găsești formulări sinonime pentru “autorul X afirmă că”.

Bazele de date internaționale nu sunt deci criteriul ultim de evaluare a cercetării științifice. De pildă, baza de date Heinonline, în revistele căreia universitarii români trebuie să publice pentru a plasa universitatea la care lucrează pe poziții fruntașe în clasament, e o bază de date pur comercială. Adică dacă plătești, te indexează! Deci contează enorm tipul bazei de date și calitatea ei, lucru prea rar luat în considerare în România.

În concluzie titlurile universitare au fost date timp de douăzeci de ani în România pe criterii arbitrare. Nu avem o procedură de contestare și reevaluare a acestor titluri. Timp de douăzeci de ani s-au făcut profesori și conferențiari o mulțime de oameni care nu au nimic în comun cu cercetarea științifică. Prin proceduri ceva mai sofisticate, dar destul de eficiente, se fac în continuare profesori și conferențiari oameni fără nici o contribuție științifică originală. Atâta timp cât titlurile lor academice sunt date pe viată, ei pot plagia nestingheriți în continuare. Dacă stai să te gândești, e chiar mai simplu să promovezi publicând la câte o fabrică de articole. Găsești câte un geniu din ăsta făuritor de articole și reviste și, contra unei sume de bani, gata titlul academic! Tot ce sper e că nu le-am dat idei celor “însetați de cunoaștere”.

__________________