Recenzia cărții „Putea să fie altcumva. O istorie subiectivă a justiției după 1990”, de Daniel Morar
„Dan Tăpălagă m-a sunat, oarecum alarmat, să-mi spună că el crede că voi fi săltat și eu, la fel cum s-a întâmplat cu Toni Greblă. I-am spus însă că, spre deosebire de Greblă, eu nu am nici struți și nici capre, așa că stau liniștit” (p. 647). Gluma cu care Daniel Morar își lua peste picior colegul, judecătorul constituțional acuzat de către procurorii anticorupție că ar fi contribuit, în calitate de crescător de struți, la încălcarea sancțiunilor comerciale impuse de Federația Rusă, apoi arestat pentru că ar fi încercat să vândă prin interpuși 50 de capre care nu îi aparțineau (p. 644-645), mi-a smuls un zâmbet. Citeam un capitol din așa-zisa „istorie subiectivă a justiției” în care fostul procuror șef al Direcției Naționale Anticorupție (DNA) tocmai mărturisea frica ce cuprinsese pe membrii curții atunci când DNA se alătura Serviciului Român de Informații (SRI) într-o acțiune de intimidare cusută cu ață albă. Paginile anterioare explicau cum un general al SRI îi amenințase fără menajamente pe judecătorii constituționali (p. 636) și SRI le intercepta telefoanele (p. 642). Mai mult, nici Comisia Europeană nu era dispusă să ia apărarea independenței Curții Constituționale a României în fața inițiativei militarilor din structurile informative de a-și impune prin amenințare legile preferate (cu sprijinul procurorilor anticorupție, susține Morar), presiunile reclamate repetat de CCR fiind ignorate complet în rapoartele MCV (p. 645)[1].
Capitolul se numește „Instalarea fricii”. Exemplul lui Toni Greblă arată tocmai că Morar nu avea nevoie să fie posesor de capre ca să devină ținta unei comedii mediatice anticorupție. Iar acuzațiile procurorilor de la parchetul special anticorupție chiar păreau copiate de pe un website cu poante. În ianuarie 2015, la aproximativ un an după anexarea peninsulei Crimeea de către Federația Rusă, luptătorii împotriva corupției din România s-au apucat să aplice sancțiunile comerciale decretate de dușmanul de la răsărit, eliminând un vot din structura de decizie a Curții Constituționale a României (CCR) taman când pe masa acesteia se aflau vestitele legi Big Brother. Informația că judecătorul ar fi crescut struți prin interpuși (în speță soacra domniei sale) era menționată de presă printre altele, la fel și presupusele legături ale familiei sale cu gruparea teroristă Al Qaida[2]. Cât despre capre… probabil DNA le-a pierdut urma, de vreme ce Greblă a fost eliberat imediat ce povestea a ajuns în fața unui judecător[3].
Ce l-a determinat pe Daniel Morar să relateze convorbirea telefonică citată mai sus? Greu de spus. Probabil este doar unul dintre multele pasaje în care autorul ia poza unei statui de granit, înfruntând impasibil furtunile din jur. Întreaga lucrare arată ca un mic obelisc pe care acesta și-a înscris istoria romanțată, părtinitoare, a propriei cariere, față de care tot ceea ce au făcut ceilalți apare mic, insignifiant, indiferent dacă acțiunile lor sunt descrise în termeni pozitivi sau negativi. La fel ca multe alte exemplificări ale genului memorialistic, cartea a fost construită ca un templu al ego-ului autorului ei, unul ce se dovedește chiar neîncăpător pentru orgoliul lui Daniel Morar. Iată cum încep concluziile cărții: „Mai mult de 30 de ani am decis soarta altora, la început destinul unor oameni, iar, mai apoi, mersul unor legi, al unor instituții și al unor sisteme, cu oamenii lor importanți cu tot. Din începutul în care am inculpat și arestat primii infractori până în finalul în care am determinat reformarea unor instituții și schimbarea unor paradigme din societatea românească, am tot luat decizii. Mai întâi singur, apoi împreună cu alții, însă și deciziile luate împreună cu alții sunt tot ale mele” (p. 652).
Lauda de sine și justificările meșteșugite pentru unele dintre eșecurile „experților anticorupție” au fost atât de convingătoare încât Morar a primit deja recomandarea Alinei Mungiu-Pippidi pentru candidatura la funcția de Președinte al României[4].
Dincolo de asta, viața și opera managerilor instituțiilor militare/polițienești pare să fie plină de haz și voie bună. Povestind cum ministrul apărării, Gabriel Oprea, i-ar fi propus să primească gradul de colonel, Morar afirmă că, deși o nega vehement în public, Codruța Kovesi i-a mărturisit că ar fi avut și ea o discuție de același fel, dar a considerat că propunerea este o glumă. De unde Morar începe cu glumele lui: „Nu a fost nicio glumă, după cum s-a văzut, discuțiile purtate pe subiect fiind cât se poate de clare și serioase. Ea ar fi trebuit să-l cunoască pe ministru, doar «Gabi» era prietenul ei, și nu știu să fi avut simțul umorului. Așa cum l-am cunoscut, Oprea părea tot timpul grav, nu-și permitea să ia lucrurile în derizoriu și era marcat de povara misiunii pe care o avea de dus în slujba țării și a neamului românesc, nu degeaba a fost supranumit «interes național». Presa se întreba de ce dintre înalții magistrați procurori aflați în funcție doar eu nu fusesem avansat la gradul de colonel, emițând ipoteza că poate din cauză că eram deja general. Nu eram nici una nici alta. Gabriel Oprea îmi propusese și mie gradul de colonel în armata română, propunerea venind prin șeful secției militare din DNA, generalul Jean Alexandru. L-am întrebat pe acesta de ce vrea ministrul să-mi dea gradul de colonel din moment ce eu eram doar un soldat, neinstruit pe de-a întregul, care a urât armata pe perioada încorporării și care a fost scos din evidența militară pentru motive medicale. E o ofertă, poate să facă asta, mi-a răspuns. I-am transmis ministrului că nu accept gradul de colonel, că mi se pare prea puțin din moment ce eu aveam în subordine generali ai armatei. Glumeam, evident, dar, așa cum v-am spus, Oprea nu avea simțul umorului și mi-a comunicat că el îmi poate acorda doar gradul de colonel, urmând ca președintele statului să mi-l acorde pe cel de general, că mi-a studiat dosarul militar, era în ordine, și că totul se putea face fără probleme” (p. 516). Apoi vin lămuririle. „De fapt, grupul coloneilor avansați în secret se voia o altă grupare de influență și relaționare, care se adăuga celor constituite de absolvenții Colegiului Național de Apărare ori de cei ai Academiei Naționale de informații. Civilii, cu importante poziții în statul român, erau convinși cu menținerea lor în angrenajul puterii depindea în mare măsură de fidelitatea și apartenența lor la structuri militare” (p. 517).
Unele dezvăluiri sunt comice chiar și fără să fi intenționat autorul asta, cum e cazul celei în care povestește cum, în momentul judecării conflictului instituțional de natură constituțională declanșat de către DNA prin anchetarea acțiunii de legiferare delegată a guvernului (faimoasa ordonanță 13), „un fost coleg de la DNA” îl sună pe Morar ca să-l informeze că șefa DNA „a fost sunată de un coleg” al aceluiași de la CCR ca să o informeze despre argumentarea pregătită de curte (p. 538). Informatorul DNA din CCR era concurat de informatorul CCR în DNA. Asta arată ca scenele din filmele cu Stan și Bran, în care cei doi încearcă să se tragă pe sfoară reciproc, dar prin aceleași mijloace.
În alte situații, amuzamentul personajelor devine jenant, precum în acest pasaj în care naratorul își amintește glumele unui judecător din rândul celor noi, postdecembriști, recrutați din avocatură sau poliție, cărora le admira manierele: „Îmi plăcea la ei faptul că erau mai relaxați și aveau umor, iar atmosfera din sala de ședință era umană, fără a fi lipsită total de solemnitate. Iată un dialog în sală inițiat de președintele completului, jurisconsultul devenit judecător domnul Mora: «Cum te numești?», îl întreabă pe cel din fața sa. «Coiuț, domnule președinte», îi răspunde acesta. «Ei!», replică judecătorul, «Coiuț erai când erai când ai fost mic. Cum te numești acum?»” (p. 40).
Moderat amuzante sunt pasajele în care autorul se preface mirat de unele dintre meschinăriile pe care le relatează, de parcă s-ar fi născut alaltăieri: „Decizia a determinat nemulțumirea publică a unora dintre aceștia (este vorba de magistrați, n.n.), iar eu, ca fost magistrat, nu înțelegeam cum de nu își cunosc rolul într-o societate democratică” (p. 535), „Este surprinzător cum instanța supremă a sfidat o normă cât se poate de clară și cum a fost posibil ca timp de 5 ani să refuze aplicarea unei dispoziții legale și să-și stabilească propriile reguli” (p. 543), „Ceea ce m-a intrigat în egală măsură au fost reacțiile unor oameni inteligenți, din afara sistemului judiciar, care apreciau că deciziile Curții obstrucționau actul de justiție” (p. 545), „M-a surprins la această speță nu atât activismul judecătorilor CJUE (…) ci partizanatul și lipsa de rigoare (…)” (p. 553) etc.
Faptul că povestitorul nu evită să folosească argoul judiciar conferă textului exact atâta oralitate cât are nevoie. Acuzații nu sunt numai „reținuți”, ci și „săltați”, sau „ridicați”. Evazioniștii în afacerile cu alcool sunt numiți „alcooliști”, participanții la fraude cu produse petroliere… „petroliști”.
Deoarece Morar propune o narațiune istorică proprie, cu scop justificativ, nu se dă în lături de la niciun artificiu care îi poate fi util. Spre exemplu, pentru a trece sub tăcere interesul evident al președintelui și ministrei justiției Partidului Democrat (PD) din 2005 pentru anchetele ce i-au vizat pe liderii Partidului Social Democrat (PSD) și ai Partidului Umanist Român (PUR), el afirmă nici mai mult nici mai puțin decât că Alianța „Dreptate și Adevăr” (DA) ar fi câștigat alegerile parlamentare din anul 2004 (p. 209)[5], ceea ce este pur și simplu fals. În realitate, alegerile parlamentare fuseseră câștigate de Uniunea Națională PSD+PUR. Iar președintele Traian Băsescu, el însuși încărcat de dosare penale (p. 226), era în postura de a face eforturi disperate să impună propriul guvern unei majorități parlamentare ostile. După asigurarea formării acestuia prin cooptarea PUR, problema obținerii controlului politic asupra parchetelor devenise atât de importantă pentru executivul astfel încropit, încât legislația a fost schimbată prin procedura excepțională a asumării răspunderii de către guvern (p. 215), astfel încât prerogativa de a propune numirea procurorilor șefi să fie ruptă din atribuțiile Consiliului Superior al Magistraturii și dată unui politician, ministrul justiției, în speță Monica Macovei.
Așa că afirmațiile autorului referitoare la atitudinea impersonal-justițiară a ministrei Monica Macovei și a președintelui Traian Băsescu în procesul de schimbare a managementului procuraturii sunt pe cât de contradictorii, pe atât de necredibile. Monica Macovei ar fi fost „ministru neangajat politic” (p. 215), un oximoron mai îndrăzneț decât „luminoasa umbră” eminesciană. La fel, Traian Băsescu se îngrijea impersonal-instituțional de „eficiența” PNA, care avea în lucru dosarul „Flota”[6], numind instituția „o cangrenă” (p. 211).
De asemenea, Morar trece sub tăcere populismul penal promovat de politicieni, jurnaliști, diverși actori și multe ONG-uri, fără de care câmpul de luptă al justiției nu s-ar fi transformat atât de repede într-o scenă cu reflectoare, camere video, aplauze și huiduieli.
Ar fi inutil și plictisitor să numărăm aici toate omisiunile sau răstălmăcirile. Însăși subtitlul cărții ne avertizează asupra lor. Deși pledoaria pro domo este transparentă, Morar punctează totuși unele informații interesante, spre exemplu suma pe care organizația Freedom House (o asociație presupus independentă, dar care depinde de sprijinul financiar al guvernului SUA) ar fi primit-o pentru a realiza auditul PNA (38 000 de euro), și faptul că aceasta recomanda ca „serviciile secrete să joace un rol mai important în furnizarea de informații cu privire la cazurile de corupție” (p. 212-213). Evident, sunt foarte interesante și unele amănunte referitoare la controlul exercitat de instituțiile militare asupra instituțiilor politice, companiilor private și sistemului judiciar. Sau faptul că postul de procuror șef al DNA atribuit lui Morar de către Macovei și Băsescu fusese singurul care nu făcea obiectul unui proceduri de selecție deschise: „După ce președintele Băsescu a semnat decretele de eliberare din funcție a șefilor parchetului anticorupție, ministrul justiției a anunțat că mă va propune pentru funcția de procuror general al PNA, iar pentru celelalte posturi vacante va face propuneri mai târziu, în urma unei selecții la care era invitat să participe orice procuror” (p.216).
În lipsa unor noi oferte exclusiviste de acest fel, vrând-nevrând, după ce a acumulat privilegiile bănești enorme aduse de funcțiile înalte în care l-au propulsat politicienii care îl apreciau, Daniel Morar a fost obligat să părăsească sectorul public. Anunțându-și intrarea în afaceri ca asociat al unei firme de avocatură cu mult înainte de lansarea cărții[7], Morar dă dovada atașamentului său față de discursul anti-sindical, atât de popular printre promotorii extremiști ai oligarhiei. Atunci când aduce în discuție votul de revocare al unor magistrați din CSM venit din partea celor ce i-au ales, un mecanism al democrației directe de breaslă demult dezactivat, Morar constată sentențios: „A fost, încă o dată, făcută dovada că mulțimile se comportă gregar, sindicalist, indiferent de nivelul de educație sau instruire al celor care le compun, iar magistrații judecători au demonstrat că teoria psihologiei mulțimilor se validează și prin ei” (p. 530)[8]. Sindicalismul, potrivit acestei exprimări, nu ar fi ceea ce înțelege orice om care muncește, anume singurul mijloc prin care majoritatea celor care își vând munca zilnic dobândesc capacitatea să negocieze realmente prețul ei și condițiile de muncă, ci un impuls primar, un fel de instinct dăunător insuficient reprimat, pe care nu te-ai aștepta să-l observi la oamenii educați. În alt loc, referindu-se la cererile judecătorilor privind organizarea muncii (cererea de normare a muncii, de angajare a unor asistenți în instanțe pentru a compensa deficitul de personal), Morar dă de înțeles că e vorba de solicitări ilegitime, egoiste, care nu se referă la justiție și la justițiabili (p. 565), ca și cum dotarea instanțelor cu personal suficient nu ar fi o condiție elementară, indispensabilă pentru creșterea calității serviciului public îndeplinit de către judecători[9]. Ca și cum normarea muncii nu ar fi un dat elementar al condiției de angajat, o protecție minimală împotriva suprasolicitării abuzive a angajatului de către angajator. Știind că sindicaliștii de la metrou au devenit ținta unei anchete penale cu acuzații îndoielnice la chemarea publică a unui ministru al transportului nemulțumit de protestul acestora, care blocase circulația[10], disprețul unora dintre magistrați față de sindicalism nu poate fi considerat irelevant din punct de vedere politic.
Aceeași mentalitate este deconspirată și de felul în care autorul justifică decizia procurorilor de a nu-i acuza pe organizatorii escrocheriei Caritas de înșelăciune în dauna avutului privat al sutelor de mii de amărâți care au sperat în capacitatea eroilor noului sistem, antreprenorii, de a-i transforma în „investitori” de succes. Morar demonstrează în prima parte a cărții că este familiarizat cu infracționalitatea mediului de afaceri, ba chiar dedică câteva pagini răutăcioase unuia dintre vicepreședinții Partidului Național Liberal, Virgil Guran, condamnat pentru evaziune fiscală la un anumit moment din istoria patronatului clujean (p. 106-113). Totuși, deși este evident că patronul Caritas se prezentase ca un fel de inovator financiar providențial de tipul lui Sam Bankman-Fried, deoarece susținea că are un „secret” unic al prosperității și era lăudat pentru asta la postul public de televiziune, ba chiar folosea clădirile statului drept puncte de lucru[11], Morar apără punctul de vedere absurd potrivit căruia muncitorii abia ieșiți din socialism înțelegeau minciuna promisiunilor financiare fără acoperire, știau că este vorba de un fel de joc de noroc: „Persoanele care își depuneau banii la Caritas știau că e un joc piramidal, iar o minimă inteligență le-ar fi spus că pot să câștige, dar și să piardă și că, până la urmă, ingineria financiară se va prăbuși. Era un joc cu risc asumat, iar justiția nu putea să îi ajute aici” (p. 88). Altfel spus, problema nu era minciuna antreprenorială promovată de noua elită a noii republici capitaliste, ci coeficientul de inteligență al cetățenilor de rând, disperați să țină pas cu inflația galopantă ce le făcea praf economiile.
În 1992, rata inflației, calculată pe baza indicelui anual al prețurilor de consum de 310%, crescuse la peste 200%[12]. În 1993 crescuse și mai mult. Cum v-ați face planurile financiare anul acesta dacă ați vedea că prețurile cresc în medie cu peste 200% anual[13]? Acum este de notorietate că investițiile bursiere au adesea această natură de „joc piramidal”, în care câștigurile depind de cât de iute decizi să participi și să abandonezi. Se spune despre investitori că „joacă la bursă”. Cunoaștem conceptul keynesian de „capitalism de cazino” (casino capitalism). Dar asta nu înseamnă că a-i minți pe oameni pentru a le lua banii e un lucru oficial tolerabil din punctul de vedere al statului capitalist, cel puțin în cazul în care păgubiții sunt oameni foarte bogați. Din nefericire pentru ei, sutele de mii de păgubiți ce participau la procesul patronului Caritas nu făceau parte din această categorie, așa că „justiția nu putea să-i ajute”.
Cu un preț mult mai mare decât valoarea ei documentară, cartea de amintiri semnată de Daniel Morar reprezintă nu numai o mărturie scrisă despre venalitatea instituțiilor statului postsocialist, ci și un fel de (auto)denunț tardiv îndreptat împotriva magistraților acestuia, pe care îi prezintă în posturi degradante din punct de vedere moral sau acționând ilegal în mod sistematic, în scopul de a-și sluji interesele personale. Evident, nu e nimic cu adevărat nou în această imagine. Anul în care Comisia Europeană a decis să constate că sistemul de justiție românesc a făcut asemenea progrese încât nu se mai justifică menținerea Mecanismului de Cooperare și Verificare e și cel în care jurnaliștii explicau pe larg cum un general, Nicolae Ciucă, devenit premier, era protejat în mod miraculos de o verificare anti-plagiat prin subterfugiile juridice[14] și parajuridice[15] ale unor instituții judiciare. Tot în 2022, Deutsche Welle Romania, organul de presă al statului german în țara noastră, critica nominalizarea prim-adjunctului procurorului general, Bogdan Licu, în funcția de judecător la CCR, în ciuda incompetenței profesionale indicate de plagiatul său[16]. Acesta a și devenit membru al CCR. Anterior, Laura Kovesi, cunoscută pentru un plagiat doctoral la fel de rușinos[17], și fără să fi dobândit prin concurs gradul profesional necesar pentru a ocupa un post oarecare în parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție[18], nivel la care fusese numită procuroare generală și procuroare șefă de către politicienii ce o apreciau, a fost promovată de către instituțiile Uniunii într-o dregătorie transnațională dintre cele mai bănoase. Conivențele acestea au fost rumegate îndelung de presa națională.
Altceva este nou în textul lui Morar. Confirmarea definitivă a temerilor că obsedantul „stat de drept” depinde de capriciile sau interesele mărunte ale unor persoane suspuse, în care publicul nu are motive să învestească deloc încredere, dar pe care se păcălește iar și iar admirându-le, aplaudându-le, votându-le. Prin mesajul lor general, povestirile lui Daniel Morar nu sunt deloc flatante pentru cei pe care îi arată a fi doar figuranți în comedia „statului de drept”, personalități care, fie din naivitate, fie din ignoranță, fie din interes, au participat la un spectacol de tot râsul, pe care nimeni nu l-ar fi luat în serios dacă ar fi știut ce fac și ce spun în culise actorii din rolurile principale. Nici publicul care aplauda spectacolul burlesc, crezând că e o dramă cu eroi salvatori și fapte reale (cei pe care Daniel Morar îi numește generic „cetățenii”), nu ar trebui să se simtă flatat.
Cititorul va putea constata că multe dintre istorioarele fostului procuror DNA arată acțiuni ilegale, care prezintă regimul politic postsocialist într-o lumină defavorabilă, nu ca pe o democrație bazată pe reguli și valori, ci ca pe o oligarhie irațională, debusolată, cu scăpări dictatoriale, în care deciziile cruciale depind de rețele obscure de influență ce conectează jurnaliști, magistrați, generali, experți și politicieni, în plan național și internațional.
Observând toate acestea după mai bine de un sfert de secol de la restaurarea politicii capitaliste în România, privind scena și aflând amănunte despre culisele ei, este din ce în ce mai greu să iei în serios discursurile politicienilor despre „democrație” și „statul de drept”. Desigur, activiști influenți precum Alina Mungiu-Pippidi, în bună măsură responsabili pentru configurația actuală a sistemului politic românesc, ne vor încuraja. „Au fost niște probleme cu reforma justiției, s-au rezolvat. Va fi bine. Mergem înainte! Daniel Morar președinte!” Dar ce anume dovedește că s-au rezolvat acele probleme? Actualele legi ale justiției, care, odată cu văduvirea procuraturii de unele facilități, instituie definitiv managementul ierarhic neoliberal în instanțe[19]? Poate exista independență într-un sistem de justiție unde deciziile se iau zi de zi exclusiv de sus în jos? Ce anume garantează că memoriile „eroilor anticorupție” din viitor nu vor fi la fel: banale culegeri de amintiri cu haz despre cum, în lupta dintre diverse grupări oligarhice pentru acapararea resurselor materiale ale societății, „statul de drept” a fost subminat în numele „statului de drept”, justiția a fost politizată de militanții pentru „independența justiției”, susținătorii liberalismului s-au străduit să elimine piedicile constituționale din calea monopolizării puterii politice și corupția a fost combătută cu ajutorul corupției[20]?
[1] Și unele instituții judiciare internaționale apar în postura de simple mijloace pentru îndeplinirea unor obiective politico-militare implacabile. Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) este descrisă în termenii cei mai compromițători, Morar povestind cum a asistat într-un cadru festiv la un proces al acesteia în care judecătorii sechestrau bucuroși bunuri ale unor cetățeni sirieni, bunuri ce ar fi făcut obiectul sancțiunilor UE, fără să ceară vreo dovadă de la Comisia Europeană cu privire la justificarea includerii lor în categoria bunurilor ce ar fi trebuit să fie sechestrate (p. 551-552). CJUE judeca pe bază de bănuieli și presupusuri, cum se spune, în scopul de a se ralia ostentativ politicii adoptate de UE în cadrul conflictului armat. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) e criticată pentru că a făcut ca o cerere a Laurei Kovesi să fie admisă împotriva regulilor generale de funcționare a curții, ba chiar să și sară peste rând, pentru a fi judecată pe fond fără o informare juridică adecvată cu privire la legislația din România (p. 573).
[2]„Cei doi fii ai judecătorului sunt asociaţi într-o firmă cu Mihai Prundianu, unul dintre «băieţii deştepţi» din energie. Unul dintre băieţii lui Greblă este acum viceconsul al României la Paris. Celălalt a fost asociat într-un business cu o femeie de afaceri apropiată unui irakian condamnat în România pentru legături cu organizaţia teroristă Al Qaida. Cât despre afacerile judecătorului, Toni Greblă pare să controleze o fermă de struţi în Gorj, care oficial aparţine soacrei lui.” („Toni Greblă, suspectat de sprijin pentru exporturi ilegale în Rusia. Un general în rezervă și un om de afaceri au fost audiați la DNA”, Digi24.ro, 22 ianuarie 2015, https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/justitie/toni-grebla-suspectat-de-sprijin-pentru-exporturi-ilegale-in-rusia-un-general-in-rezerva-si-un-om-de-afaceri-au-fost-audiati-la-dna-350129, data accesării 2 decembrie 2021.)
[3]„Toni Greblă va fi cercetat în libertate”, Digi24.ro, 19 martie 2015, https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/justitie/toni-grebla-va-fi-cercetat-in-libertate-372530, data accesării 2 decembrie 2021.
[4] Alina Mungiu-Pippidi, „Memoriile lui Daniel Morar, un plauzibil candidat la președinție (1)”, România curată, 28 decembrie 2022, https://www.romaniacurata.ro/memoriile-lui-daniel-morar-un-plauzibil-candidat-la-presedintie-1/, data accesării 29 decembrie 2022.
[5] „Alegerile parlamentare din 2004 consfințeau victoria Alianței DA (…)” susține Morar, negru pe alb.
[6] Ulterior Moar a decis, potrivit propriilor mărturisiri, că textul Constituției îi acordă președintelui o imunitate atât de extinsă încât nici un act de cercetare penală nu este permis pe timpul exercitării mandatului său, cu excepția cazului în care ar săvârși infracțiunea de trădare (p. 226). Probabil astfel a remarcat Traian Băsescu vocația sa de jurisconsult constituționalist, numindu-l ulterior în funcția de judecător al CCR.
[7] Andreea Traicu, „Daniel Morar a intrat în avocatură: O premieră pentru mine din mai multe puncte de vedere”, 8 noiembrie 2022, https://adevarul.ro/stiri-interne/evenimente/daniel-morar-a-intrat-in-avocatura-o-premiera-2218657.html, data accesării 3 decembrie 2022.
[8] „Magistrații judecători” își revocaseră aleșii lor din CSM, imputându-le că avuseseră un rol instrumental în alegerea unei procuroare în funcția de președintă a instituției, așadar puseseră unele acte procedurale prin care se exprimă puterea judecătorească în sarcina unei persoane care nu reprezenta puterea judecătorească, ci puterea polițienească executivă, potrivit Constituției României. Presa relata că, in momentul acestei mici revolte a judecătorilor, procurorii operaseră percheziții la CSM în legătură cu doi judecători, lucru ieșit din comun. (Luiza Vasile, „Percheziții la sediul CSM”, Cotidianul.ro, 19 ianuarie 2013, https://www.cotidianul.ro/perchezitii-la-sediul-csm/, data accesării 3 ianuarie 2020.)
[9] E suficient să citești documentația unor litigii de muncă inițiate de judecători ca să înțelegi gradul de părăginire la care a ajuns „puterea judecătorească” în timpul în care luminile reflectoarelor erau puse pe vedetele rapoartelor MCV (https://www.rejust.ro/juris/g8gd626d5 ).
[10] George Tarata, „LIDERII DE SINDICAT VOR FI INCULPATI DACA NU SE SUPUN – DNA a creat un precedent extrem de periculos: orice lider de sindicat va putea fi saltat daca organizeaza greve sau proteste prin care contesta deciziile autoritatilor. Seful sindicalistilor de la metrou, Ion Radoi, este acuzat de santaj pentru actiunea de protest prin care s-a opus demolarii spatiilor comerciale de la metrou. Dosarul miroase a razbunare politica, Luju.ro, 15 iulie 2021, https://www.luju.ro/liderii-de-sindicat-vor-fi-inculpati-daca-nu-se-supun-dna-a-creat-un-precedent-extrem-de-periculos-orice-lider-de-sindicat-va-putea-fi-saltat-daca-organizeaza-greve-sau-proteste-prin-care-contesta-deciziile-autoritatilor-seful-sindicalistilor-de-la-metrou; George Tarata, „DNA I-A DAT RAPORTUL LUI DRULA IN MIEZ DE NOAPTE – Iata mailurile prin care DNA i-a instiintat pe ministrul Transporturilor Catalin Drula si pe directorul Metrorex Stefan Paraschiv ca liderul de sindicat Ion Radoi a fost rezolvat cu control judiciar. Subcomisarul DNA Sergiu Dorinel Tincu la ora 00:04: “Va trimit ordonantele”. Catalin Drula la ora 00:40: “Confirm primirea”. Stefan Paraschiv: “Va multumesc frumos” (Mailurile)”, Luju.ro, 15 iulie 2021, https://www.luju.ro/dna-i-a-dat-raportul-lui-drula-in-miez-de-noapte-iata-mailurile-prin-care-dna-i-a-instiintat-pe-ministrul-transporturilor-catalin-drula-si-pe-directorul-metrorex-stefan-paraschiv-ca-liderul-de-sindicat-ion-radoi-a-fost-rezolvat-cu-control-judiciar-subcomi; Adrian Bărbulescu, „VIDEO Liderul USLM Ion Rădoi a scăpat de controlul judiciar”, Club Feroviar, 12 august 2022, https://clubferoviar.ro/ion-radoi-a-scapat-de-controlul-judiciar/.
[11] România – anii 90 în perioada Caritas, 2016, https://www.youtube.com/watch?v=1O5EtvSV8W0, data accesării 1 ianuarie 2023.
[12] „IPC – serie de date anuala | Institutul Național de Statistică”, Institutul Național de Statistică, https://insse.ro/cms/ro/content/ipc%E2%80%93serie-de-date-anuala, data accesării 4 ianuarie 2023.
[13] ZI DE SALARIU ROMANIA , https://www.youtube.com/watch?v=rHLrRzQfSuU, data accesării 3 ianuarie 2023.
[14] Cristian Pantazi, „Abuzurile de putere ale premierului Ciucă. Generalul distruge instituții întregi ca să scape de acuzația de plagiat”, G4Media.ro, 20 iulie 2022, https://www.g4media.ro/abuzurile-de-putere-al-premierului-ciuca-generalul-distruge-institutii-intregi-ca-sa-scape-de-acuzatia-de-plagiat.html, data accesării 2 decembrie 2022.
[15] Dan Tăpălagă, „EXCLUSIV Cum a fost direcționat dosarul premierului Nicolae Ciucă prin metoda ”coperta” către judecătorul Marius Iosif, care s-a pensionat imediat după ce a anulat sesizările de plagiat / Plus: Până anul trecut, Iosif și purtătorul de cuvânt al Guvernului au fost colegi în masonerie”, G4Media.ro, 27 iunie 2022, https://www.g4media.ro/exclusiv-cum-a-fost-directionat-dosarul-premierului-nicolae-ciuca-prin-metoda-coperta-catre-judecatorul-marius-iosif-care-s-a-pensionat-imediat-dupa-ce-a-anulat-sesizarile-de-plagia.html, data accesării 2 decembrie 2022.
[16] Sabina Fati, „Bogdan Licu, CCR și mentalitatea de interlop”, DW.COM, 5 martie 2022, https://www.dw.com/ro/bogdan-licu-ccr-%C8%99i-mentalitatea-de-interlop/a-61667374, data accesării 2 decembrie 2022.
[17] Redacția Ziare.com, „CNATDCU: Lucrarea lui Kovesi este sub standardele de calitate ale unei teze de doctorat”, Ziare.com, 9 decembrie 2016, https://ziare.com/laura-codruta-kovesi/plagiat/cnatdcu-lucrarea-de-doctorat-a-lui-kovesi-este-sub-standardele-de-calitate-ale-unei-teze-de-doctorat-1446082, data accesării 3 ianuarie 2020.
[18] Laurențiu Mușoiu, „Kovesi a pierdut gradul profesional. Decizie definitivă a ICCJ”, România Liberă, 12 noiembrie 2021, https://romanialibera.ro/la-zi/kovesi-a-pierdut-gradul-profesional-decizie-definitiva-a-iccj/, data accesării 3 ianuarie 2023.
[19] Virgil Burlă, „Legile justiției. Pierderea suveranității, independența magistraților și depopularea sistemului judiciar”, Europa Liberă România, 17 octombrie 2022, https://romania.europalibera.org/a/legile-justitiei-plen/32088029.html, data accesării 3 ianuarie 2023.
[20] Am împrumutat această observație de la Horațiu Pepine, care scria despre atitudinea savanților confruntați cu cercetările juridice ale Laurei Kovesi: „Motivațiile deciziei CNATCDU fiind în primul rând politice, (…) ne putem întreba dacă cei care au pus la cale inocentarea șefei DNA nu și-au propus cumva să combată corupția prin corupție.” Horatiu Pepine, „Paradoxul chelului și teza Laurei Codruța Kövesi”, Deutsche Welle, 12 septembrie 2016, https://www.dw.com/ro/paradoxul-chelului-%C8%99i-teza-laurei-codru%C8%9Ba-k%C3%B6vesi/a-36703271, data accesării 19 iunie 2021.