TEMA: Cît de anti-americani sîntem?
Ilia Ilf & Evghenii Petrov
Redactată în toamna lui 1935 în timpul călătoriei în America, schița Kolumb pricialivaet k beregu [Columb trage la mal] a fost publicată pentru prima dată în nr. 20 pe 1936 al revistei Krokodil și reeditată, după aceea, în volumul Sobrannîie socinenia v cetîrioh tomah [Scrieri alese în patru volume], publicat la Moscova în 1939 la Editura „Sovietskii pisateli” [„Scriitorul sovietic”]. Traducerea s-a efectuat după ediția Rasskazî, felietonî, statii [Povestiri, schițe, articole], publicată la Moscova în 1985 la editura ziarului Pravda, cu ilustrații de E.A. Șukaeva, pp. 75-82.
– Pământ, pământ! – strigă, plin de bucurie, un matroz din vârful catargului.
Călătoria grea, plină de spaime și neliniști a lui Cristofor Columb lua sfârșit. În față se zărea uscatul. Cu mâinile tremurânde, Columb apucă binoclul în formă de pâlnie.
– Văd un lanț mare de munți, – le spuse el navigatorilor. Ciudat e că văd acolo și ferestre tăiate-n stâncă. E prima oară când văd munți cu ferestre.
– Piroga băștinașilor! – se auzi un alt strigăt.
Legănându-și în vânt pălăriile cu pene de struț și trăgând după ei poalele lungi ale veșmintelor, descoperitorii lumii noi se înghesuiră cu toții în flancul corăbiei.
Doi băștinași, îmbrăcați în niște haine verzi, ciudate, urcară în liniște pe punte și îi vârâră sub nas lui Columb o coală mare de hârtie.
– Vreau să vă descopăr, – rosti Columb cu mândrie. – În numele reginei Spaniei Isabella, declar aceste meleaguri aparținâ…
– Whatever. Mai întâi completați formularul, – spuse băștinașul cu oboseală-n glas. – Scrieți numele și prenumele cu litere de tipar, după aceea naționalitatea, starea civilă, dacă suferiți de trahom, dacă aveți de gând să răsturnați orânduirea americană, de asemenea, dacă sunteți sau nu idiot.
Columb puse mâna pe sabie. Dar cum nu era idiot, se liniști îndată.
– Nu trebuie să înfuriem băștinașii, – le spuse el corăbierilor. – Băștinașii sunt ca niște copii. Uneori au niște obiceiuri foarte stranii. O știu din experiență.
– Aveți bilet de întoarcere și cinci sute de dolari? – a continuat băștinașul.
– Dar ce e aia, dolar? – a întrebat cu nedumerire marele navigator.
– Și-atunci de ce ați trecut în formular că nu sunteți idiot, când nu știți ce-i aia un dolar? Ce aveți de gând să faceți aici?
– Vreau să descopăr America.
– Dar publicity o să faceți?
– Publicity? Prima oară aud acest cuvânt.
Băștinașul l-a privit îndelung pe Columb, cu ochi pătrunzători, iar în final îi spuse:
– Nu știți ce-i aia publicity?
– Mm-nu.
– Și aveți de gând să descoperiți America? Nu mi-aș dori să fiu în locul dumneavoastră, Mister Columb.
– Cum așa? Credeți că nu mi-e dat să descopăr această țară roditoare și îmbelșugată? – se-ngrijoră dintr-odată faimosul genovez.
Dar băștinașul se îndepărta deja, bălmăjind pe sub mustață:
– Fără publicity, n-ai prosperity.
În toată această vreme, caravelele pătrunseră în port. Toamna era minunată pe aceste întinderi. Soarele strălucea pe cer, iar pescărușii dădeau roate-n jurul pupei. Profund neliniștit, Columb păși pe pământul virgin, ducând într-o mână un pachețel cu mărgele, pe care se gândea să-l schimbe cu folos pe aur și pe fildeș, iar în cealaltă – falnicul drapel spaniol. Dar unde nu privea cu ochii, nu se vedea nicăieri pământul, țărâna, iarba, copacii, cu care era așa de deprins în bătrâna, liniștita Europă. Peste tot erau numai pietre, asfalt, beton și oțel.
Pe lângă el trecea o gloată mare de băștinași cu creioane, agende și aparate de fotografiat în mâini. Se-adunaseră cu toții în jurul unui luptător celebru, un gentleman cu urechile turtite și ceafa neverosimil de groasă, care tocmai coborâse din corabia de-alături. Pe Columb nu-l băga nimeni în seamă. S-au apropiat numai două băștinașe, cu fețele boite.
– Ce-o fi cu excentricul ăsta cu drapel? – întrebă una din ele.
– Probabil că face reclamă la vreun restaurant spaniol, – spuse cealaltă.
Și au alergat și ele să se zgâiască la gentlemanul celebru cu urechile turtite.
Columb n-a reușit să-nfigă steagul în solul american. Pentru asta ar fi trebuit să dea gaura cu pichamărul. Așa că încercă trotuarele cu sabia până când a rupt-o. Și a bătut străzile cărând cu sine drapelul greu, brodat cu aur. Din fericire, nu mai trebuia să care și mărgelele. I-au fost confiscate la vamă, pentru neplata taxelor.
Sute de mii de băștinași roiau fiecare-n treaba lui, se cufundau sub pământ, beau, mâncau, se târguiau, fără să bănuiască măcar că sunt descoperiți.
Columb cugeta cu-ntristare: „Iată. M-am chinuit, am agonisit bani pentru expediție, am străbătut oceanul înspumat, mi-am pus viața în pericol – și nimeni nu mă bagă-n seamă.”
Se apropie atunci de un băștinaș cu chipul bun și-a spus cu mândrie:
– Sunt Cristofor Columb.
– Cum ați spus?
– Cristofor Columb.
– Pe litere, vă rog, – spuse băștinașul pierzându-și răbdarea.
Columb își rosti numele pe litere.
– Parcă-mi aduc aminte ceva, – îi răspunse băștinașul. – Faceți comerț cu produse mecanice portabile, nu?
– Eu am descoperit America, – îi spuse Columb fără grabă.
– Nu mai spuneți! Demult?
– Adineauri. Cu vreo cinci minute-n urmă.
– Foarte interesant. Dar ce-ați dori, mai exact, Mister Columb?
– Mă gândesc, – răspunse cu modestie marele navigator, – că mi se cuvine o oarecare slavă.
– Dar ați fost întâmpinat de careva când ați ajuns la mal?
– Nimeni nu m-a întâmpinat. Căci băștinașii nu știau că am de gând să-i descopăr.
– Trebuia să dați sfoară-n țară. Păi, așa se face? Dacă vă pregătiți să descoperiți un nou tărâm, trebuie să trimiteți o telegramă înainte, să compuneți câteva glume în scris, pe care să le trimiteți reporterilor, să pregătiți și o duzină de fotografii. Așa n-o să vă iasă nimic. E nevoie de publicity.
– E pentru a doua oară când aud cuvântul acesta neobișnuit – publicity. Ce înseamnă el? Un soi de ceremonie religioasă, vreun fel de sacrilegiu păgân?
Băștinașul privi nou venitul cu multă tristețe.
– Nu fiți copil, – spuse el. – Publicity înseamnă publicity, mister Columb. Voi încerca să văd ce pot face pentru dumneavoastră. Îmi pare atât de rău.
Îl conduse pe Columb la hotel și îl cază la al treizeci și cincilea etaj. După care îl abandonă în cameră, spunându-i că va încerca să facă măcar ceva pentru el.
Peste o jumătate de oră, ușa se deschise larg de perete și în cameră păși omenosul băștinaș, însoțit de alți doi localnici. Unul din ei mesteca ceva fără întrerupere, pe când celălalt monta un trepied, fixă pe el aparatul de fotografiat și spuse:
– Zâmbiți! Râdeți! Haideți! Ce nu înțelegeți? Faceți așa: „Ha-ha-ha!” – și fotograful, cu un aer extrem de preocupat, își dezveli dinții și începu să necheze ca un cal.
Nervii lui Cristofor Columb nu mai rezistară și izbucni într-un râs isteric. Flashul a străfulgeră, aparatul făcu clic și fotograful zise: „Mulțumesc”.
După care veni rândul celuilalt băștinaș. Fără să se oprească din rumegat, scoase creionul și întrebă:
– Numele dumneavoastră?
– Columb.
– Pe litere, vă rog. Ce, O, Le, U, Me, Be? Foarte bine, cel mai important e să nu încurcăm numele. De când ați descoperit America, Mister Kolman? Astăzi? Foarte bine. Cum vi s-a părut America?
– Înțelegeți, încă n-am apucat să-mi fac o închipuire deplină despre această țară bogată în rod.
Reporterul căzu pe gânduri.
– Așa. Atunci spuneți-mi, mister Kolman, care sunt primele patru lucruri care v-au plăcut în New York?
– Cum să vă spun, eu tot încerc…
Reporterul se afundă din nou în gânduri și cugetări: era obișnuit să intervieveze boxeuri și staruri de cinema, și-i venea tare greu acum să se descurce cu un individ atât de neîndemânatic și netot, cum era Columb. Într-un final, își adună puterile și stoarse din creier o nouă și strălucitor de originală întrebare:
– Atunci spuneți-mi, mister Columb, două lucruri care nu v-au plăcut.
Columb trase un oftat înspăimântător. Atât de greu nu i-a fost niciodată în viață. Și-a șters sudoarea de pe frunte și cu multă băgare de seamă își întrebă prietenul băștinaș:
– Poate facem cumva și o scoatem la capăt și fără publicity?
– Ați înnebunit, – zise bunul băștinaș, alb la față. – Că ați descoperit America nu înseamnă nimic. Important e ca America să vă descopere pe dumneavoastră.
Reporterul desfășura o gigantică activitate cerebrală, de pe urma căreia ieși la lumină extravaganta întrebare:
– V-au plăcut americancele?
Și fără să mai aștepte răspunsul, începu să noteze ceva în mare grabă. Din când în când își mai scotea țigara aprinsă din gură și o așeza după ureche. În locul vacant din gură introducea creionul, privind extaziat în tavan. După care se reapuca de scris. Apoi, rosti un „o’key”, îl bătu prietenește pe spatele împodobit de catifea brodată în panglici de aur pe Columb, din ce în ce mai derutat, îi strânse mâna și se duse.
– Acum totul e în regulă, – spuse bunul băștinaș, – ne putem plimba prin oraș. Dacă tot ați descoperit o țară, e cazul să o și vizitați. Atâta doar, cu drapelul ăsta n-o să vă lase nimeni pe Broadway. Lăsați-l în cameră.
Promenada pe Broadway s-a încheiat cu vizita de treizeci și cinci de cenți la teatrul burlesc, de unde mărețul și sfiosul Columb a zbughit-o ca un motan opărit. Fugea de bezmetic pe străzi, îmbrâncind trecătorii cu pulpana hainei sale și spunând rugăciuni cu glas tare. Ajungând în camera de hotel, se vârâ direct în pat și, în mugetul metalic al căilor ferate, adormi somn adânc.
Dimineață se ivi și protectorul lui Columb, fluturând bucuros o revistă. La pagina optzeci și cinci, navigatorul descoperi cu stupoare rânjetul de pe propria-și fizionomie. Dedesubt, citi că americancele i-au plăcut la nebunie, că le consideră cele mai elegante femei din lume, că este cel mai bun prieten al negusului etiopian Selassie, dar și că se pregătește să țină cursuri de geografie la Harvard University.
Bunul genovez tocmai deschise gura să se jure că nu a rostit nicicând asemenea cuvinte, când își făcură apariția alți noi vizitatori.
Aceștia nu mai pierdură timpul cu politețea și se puseră direct pe treabă. Publicity începuse să-și dezvăluie efectele sale miraculoase: Columb era invitat la Hollywood.
– Înțelegeți, Mister Columb, – tot insistau noii vizitatori, – vrem să interpretați rolul principal în filmul istoric „Amerigo Vespucci”. Înțelegeți, adevăratul Cristofor Columb în rolul lui Amerigo Vespucci – asta poate fi extrem de interesant. Publicul va îndrăgi filmul. Atâta doar că se va vorbi în jargonul Broadwayului. Înțelegeți? Nu înțelegeți? Atunci vă explicăm mai în detaliu. Avem un scenariu. Scenariul e făcut după romanul lui Alexandre Dumas, „Contele de Monte Cristo”, dar asta n-are nici o importanță, noi am introdus elemente din descoperirea Americii.
Columb a început să tremure ca scuturat de friguri și murmura din buze ceva neauzit, evident îngăimând o rugăciune. Dar băștinașii de la Hollywood continuau energic:
– Și în felul acesta, Mister Columb, veți juca rolul lui Amerigo Vespucci, de care s-a îndrăgostit la nebunie regina Spaniei. Acesta, la rândul său, e îndrăgostit la nebunie de cneaghina Grișka a Rusiei. Însă cardinalul Richelieu îl cumpără pe Vasco Da Gamma și, cu ajutorul oferit de lady Hamilton, reușește să vă trimită pe dumneavoastră în America. Planul său diabolic e simplu și clar. Pe mare vă atacă pirații. Vă luptați ca un leu. Scenă de trei sute de metri. Probabil că nu știți să jucați, dar asta n-are importanță.
– Dar ce are importanță? – gemu Columb.
– Publicity. Acum publicul vă cunoaște și va fi extrem de curios să vadă cum se luptă cu pirații un om atât de înțelept și de venerabil ca dumneavoastră. Se termină cum descoperiți dumneavoastră America. Dar asta n-are importanță. Mai importantă e lupta cu pirații. Înțelegeți, halebarde, topoare, catapulte, focuri olimpice, iatagane – avem destulă recuzită medievală la Hollywood. Numai că va trebui să vă bărbierim. Fără barbă și mustăți! Publicul e sătul de bărbile și mustățile din filmele inspirate din viața rusă, nu va mai putea suporta. Așadar, mai întâi vă bărbieriți, după care semnăm un contract pe șase săptămâni. De acord?
– O’key! – a spus Columb, tremurând din toate mădularele.
Târziu în noapte, Columb stătea la o masă și-i scria reginei Spaniei:
„Am străbătut multe mări, dar niciodată nu mi-a fost dat să-ntâlnesc niște localnici atât de originali. Ei nu suportă liniștea deloc și, pentru a se delecta cu zgomotul cât mai des, au construit în tot orașul niște drumuri aparte, pe stâlpi de fier, pe care hălăduiesc zi și noapte căruțe speciale, producând grohăitul atât de drag băștinașilor.
Dacă sunt canibali încă nu-mi dau seama prea bine, dar, în orice caz, ei mănâncă foarte mulți câini fierbinți. Am văzut cu ochii mei puzderie de prăvălii cu de-ale gurii, care poftesc trecătorii să se înfrupte cu acești câini fierbinți, cărora le laudă gustul.
Toți oamenii au un miros neobișnuit de tămâie, care pe limba localnicilor se cheamă «benzină». Și toate străzile împrăștie acest miros, foarte neplăcut pentru un nas european. Chiar și drăguțele băștinașe miros a benzină.
Am fost nevoit să constat că toți băștinașii sunt păgâni: ei au mulți zei și anume aceia scriși cu foc la intrarea în colibele lor. Cum se poate vedea, cel mai mult se închină zeiței Coca-Cola, zeului Druggist-soda, zeiței Cafeteria și marelui zeu al tămâilor de benzină – Ford. Se pare că e un fel de Zeus al lor.
Băștinașii sunt niște mâncăi, ei rumegă necontenit ceva.
Cu părere de rău, civilizația încă nu s-a pogorât peste ei. În comparație cu ritmul nebun al vieții spaniole contemporane, americanii sunt neverosimil de înceți. Chiar și mersul pe jos li se pare un mijloc de locomoție peste măsură de grabnic. Pentru a mai încetini cât de cât acest proces, ei au dat la iveală un număr foarte mare de, cum le numesc ei, automobile. Acum se pot deplasa cu viteza țestoasei, iar asta le place nespus de mult.
M-a uluit de-a dreptul un ritual săvârșit în fiece seară într-un loc numit Broadway. Un număr mare de băștinași se-adună într-o colibă foarte mare, numită burlesque. Câțiva băștinași se urcă pe un loc mai înălțat și, într-un geamăt barbar de tam-tamuri și saxofoane, își dau jos hainele de pe ei, una câte una. Cei care-s acolo bat din palme ca niște copii. Când femeia este aproape goală, iar băștinașii s-au aprins în ultimul hal, are loc faptul cel mai de neînțeles din tot acest ritual: cortina se lasă în jos nu știu din ce pricină și toți băștinașii pleacă la colibele lor.
Nădăjduiesc să pot continua cercetarea acestei uimitoare țări și să pătrund în străfundurile ei. Viața mea nu se află în pericol. Băștinașii sunt cumsecade, ospitalieri și foarte îngăduitori cu străinii.”
1936
Traducere de Igor Mocanu