Agenda publică este aglomerată excesiv cu tot fel de idei, propuneri, politici, probleme şi soluţii. Guvernul recurge la aglomerarea agendei instituţionale prin introducerea succesivă a unui număr ridicat de problematici sensibile pe agenda publică cu scopul de a limita timpul alocat dezbaterii diferitelor variante de soluţionare a acestora. Aglomerarea agendei reduce timpul acordat dezbaterilor şi analizelor necesare pentru fiecare dintre politicile respective. Guvernul poate astfel să controleze nu doar intrarea problemelor pe agendă şi modul de definire a acestora ci şi alegerea alternativelor de soluţionare. Preferinţele guvernului vor constitui, astfel, principalul criteriu de rezolvare a problemelor. În acest model de acţiune se înscrie şi încercarea de modificare a prevederilor codului muncii.
Codul muncii reprezintă principalul set de reguli şi norme care trebuie să guverneze relaţiile de pe piaţa muncii. Atât angajatorii cât şi angajaţii trebuie să-şi regăsească interesele reprezentate în prevederile codului muncii. Apare astfel, una dintre primele probleme pe care doresc să le scot în evidenţă atunci când iau în discuţie problematica adoptării codului muncii. Problema constă în însăşi modalitatea de adoptare a acestui act. Propunerea de adoptare a codului muncii prin procedura de asumare a răspunderii contravine însăşi raţiunii de a fi a acestui document care trebuie să reprezinte rezultatul unor negocieri, ajustări şi compromisuri între partenerii sociali. Adoptarea unui set de norme şi reguli care trebuie să regleze relaţiile de pe piaţa muncii trebuie să se bazeze pe colaborarea dintre grupul angajatorilor şi cel al angajaţilor. Cu alte cuvinte, reglementarea relaţiilor de funcţionare a pieţei muncii trebuie să ţină cont de colaborarea dintre capital şi muncă (Lehmbruch, 1979). Principalul mod de stabilire a cooperării dintre grupurile angajatorilor şi cele ale angajaţilor constă în adoptarea procedurii de consultare. Această procedură reprezintă o soluţie prin care se atenuează efectele sociale ale satisfacerii preferinţelor anumitor grupuri. În discutarea codului muncii, sindicatele şi patronatele au deseori interese divergente, iar satisfacerea intereselor unei părţi poate afecta posibilitatea satisfacerii preferinţelor celeilalte. Pentru a evita apariţia de unui pierzător şi a unui câştigător unic, este nevoia de apariţia unor mecanisme instituţionale de negociere şi compromis între actorii relevanţi ai pieţei muncii. Un astfel de mecanism este reprezentat de negocierile tripartite. Negocierile tripartite se poartă între grupuri reprezentative ale patronatelor, sindicatelor şi reprezentanţi ai guvernului. Rezultatul negocierilor tripartite ar trebui să conducă la ajustarea mutuală a intereselor actorilor implicaţi în aşa fel încât beneficiile şi pierderile suportate de actori să poată fi internalizate. Un astfel de mecanism de negociere trebuie să stea la baza adoptării codului muncii. Codul muncii trebuie să cuprindă un set de reguli generale negociate de părţile implicate şi nu un set de reguli de comportament impuse din exterior şi stabilite ad-hoc fără a ţine cont de interesele tuturor părţilor implicate. Decizia de adoptare a codului muncii prin intermediul procedurii de asumare a răspunderii ignora procesul de negociere. În condiţiile în care organizaţiile sindicale şi o serie dintre organizaţiile patronale nu agreează forma finală a codului muncii, se poate spune că procesul de negociere, fundamentul pe care se bazează codul muncii, nu a funcţionat.
Nu intenţionez să discut aici despre anumite persoane sau organizaţii sindicale din România pentru că nu doresc să intru în capcana întinsă de confundarea unor organizaţii sau persoane cu misiunea pe care ar trebui să o îndeplinească aceste organizaţii. Această capcană este folosită de către cei care doresc să reducă importanţa dezbaterii referitoare la mecanismele de negociere şi la rolul fundamental pe care ar trebui să-l deţină sindicatele şi patronatele pe piaţa muncii. Este evident că modelul organizaţional adoptat de sindicate şi de patronate nu este cel perfect, este posibil ca unii dintre cei aflaţi în conducerea acestor organizaţii să nu fie caracterizaţi de o probitate morală ieşită din comun, este, de asemenea, posibil ca interesele pe care le susţin sindicatele sau patronatele să nu fie în totalitate compatibile cu interesele fiecărui membru, dar este la fel de posibil ca interesele conjugate ale patronatelor şi sindicatelor să fie mai cuprinzătoare decât interesele fiecăruia dintre ele sau ale guvernului. Problema fundamentală pe care trebuie să o analizăm este aceea a capacităţii de creştere a gradului de acord social şi lărgire sferei de cuprindere a intereselor reprezentate. Acesta este unul dintre principalele motive pentru care adoptarea codului muncii nu poate fi făcută cu rapiditate şi cu eliminarea opiniilor partenerilor sociali.
În discursul public o mare parte din argumentele enunţate nu iau în calcul chestiunile principiale care stau la baza adoptării codului muncii, mecanismele instituţionale formale sau informale implicate sau principalii actori implicaţi. Principiile luate în calcul sunt cele care corespund sistemul de relaţii specific abordărilor ideologice neoliberale. Argumentele forte, ale susţinătorilor codului muncii, în varianta propusă de guvern, ţin de flexibilizarea relaţiilor de muncă, creşterea nivelului de performanţă, descentralizarea negocierilor simplificarea procedurilor administrative de desfăşurare a relaţiilor de muncă. Argumentele care nu sunt luate în calcul sunt cele care ţin costurile sau abuzurile la care poate conduce flexibilizarea relaţiilor de muncă, la dificultatea şi subiectivismul măsurării performanţei activităţilor, la fragmentarea negocierilor datorată descentralizării nivelului de negociere. Flexibilizarea relaţiilor de muncă nu constă doar în simplificarea procedurilor de angajare şi concediere ci şi în identificarea unor oportunităţi de organizarea a carierei care pot face obiectul unor contracte individuale. Utilizarea principiului flexibilizării relaţiilor de muncă doar pentru simplificarea procedurilor de negociere conduce spre ignorarea intereselor angajaţilor în favoarea intereselor angajatorilor. Schimbarea criteriilor de „protecţie” împotriva negocierilor de la criterii sociale spre criterii de performanţă, poate fi interpretată că o trecere de la un set de criterii clare, măsurabile, palpabile, către un set de criterii, vagi, interpretabile şi netransparente. Descentralizarea negocierilor contractului de muncă poate reprezenta o altă problemă în ceea ce priveşte relaţiile pe piaţa muncii. Puterea de negociere a indivizilor a poate fi diferită de puterea de negociere a grupurilor, iar eventuala asimetrie informaţională existentă între părţile contractante poate fi redusă prin negocieri colective.
Toate problemele enunţate în paragraful anterior, precum şi multe altele, reprezintă argumente în favoarea unui proces decizional deliberativ referitor la prevederile codului muncii. Locul cel mai potrivit pentru discutarea, negocierea şi adoptarea codului muncii este Consiliul Economic şi Social. Dacă analizăm însă rapoartele acestei instituţii, observăm o tendinţă foarte clară de evitare a unui astfel de mecanism.
O altă problemă importantă, care merită abordată, este aceea a menţinerii sau a desfiinţării contractului colectiv de muncă la nivel naţional. Pe de o parte există argumente care vin în favoarea desfiinţării acestui tip de acord şi consideră că negocierile ar trebuie să fi descentralizate la diferite niveluri – de la nivel de ramură până la nivel de unitate sau chiar la nivel individual – astfel încât interesele indivizilor să fie reprezentate cât mai corect şi fără niciun fel de intermediari. Pe de altă parte, contractul colectiv de muncă la nivel naţional poate fi considerat ca un cadru normativ care să guverneze diferitele tipuri de relaţii de pe piaţa muncii. Păstrând proporţiile, putem asemăna contractul colectiv de muncă la nivel naţional cu un set de norme şi reguli constituţionale (vezi Ostrom) care permit funcţionarea unui sistem concret de relaţii şi comportamente la nivel operaţional. A spune că nu dorim ca cineva să stabilească termenii contractului colectiv de muncă la nivel naţional ci că fiecare trebuie să negocieze ceea ce doreşte la nivel individual este echivalent cu a afirma că fiecare individ poate negocia prevederile constituţionale care i se potrivesc. Problematica contractului colectiv de muncă la nivel naţional nu are o abordare unitară la nivel european. Descentralizarea negocierilor depinde însă de gradul de încredere care există între actorii de pe piaţa muncii. În ţările în care sistemul de relaţii de pe piaţa muncii este suficient de bine sudat şi principiile după care funcţionează piaţa muncii sunt clare şi internalizate de către toţi actorii – ţări cu experienţă veche în relaţiile tripartite sau bipartite – sistemele de negociere descentralizată pot funcţiona cu rezultate dintre cele mai bune. Pe de altă parte, în ţările în care relaţiile dintre grupurile de pe piaţa muncii se află în fază incipientă, iar mecanismele informale de impunere a unor principii, norme şi reguli nu sunt suficient de dezvoltate este nevoie de existenţa unui cadru instituţional formal de desfăşurare a negocierilor. Un astfel de cadru este reprezentat de „instituţia” contractului colectiv de muncă la nivel naţional.
O posibilă explicaţie valabilă atât în ceea ce priveşte modalitatea de adoptare cât şi modificare „părtinitoare” a anumitor prevederi ale codului muncii rezidă în faptul că instituţiile guvernamentale se află într-un conflict de roluri în ceea ce priveşte mecanismul de elaborare a codului muncii. Guvernul este un actor importat al pieţei muncii nu numai ca arbitru şi deţinător al mecanismelor de reglementare ci şi ca angajator. Astfel, guvernul este în acelaşi timp beneficiar, reglementator şi garant al respectării drepturilor şi libertăţilor indivizilor. În adoptarea codului muncii, guvernul pare a pune accentul pe rolul său de angajator şi utilizează puterea sa de reglementare pentru satisfacerea propriilor preferinţe în ceea ce priveşte relaţiile de piaţa muncii. Unul dintre principalii beneficiari ai desfiinţării contractului colectiv de muncă, este însuşi guvernul, care elimină o sursă de constrângeri majore care-l împiedicau în exercitarea acţiunilor sale.
Scopul acestui articol nu este acela de a chestiona necesitatea/utilitatea modificării codului muncii şi nici de a critica în totalitate noile prevederi, ci de a atrage atenţia asupra pericolelor pe care le presupune adoptarea şi elaborarea acestui cod fără implicarea reală a partenerilor sociali. Mai mult, în afară de faptul că guvernul îşi foloseşte puterea monopolistă de stabilirea a agendei (Tsebelis, 2002), el utilizează şi un tip de discurs politic care poate periclita stabilirea unor relaţii normale, democratice şi benefice între grupurile de interese şi stat. Rolul grupurilor sociale nu este de a frâna ci de a legitima măsurile de reformă. Încercările de reformare ale administraţiei publice; negocierile salariale; măsurile care afectează piaţa muncii şi eventualele măsuri privind reducerea cheltuielilor publice trebuie să ţină cont de rezultatele negocierilor cu partenerii sociali. În lipsa unui acord social larg, astfel de măsuri de reformă nu vor avea niciodată legitimitatea necesară. Cu alte cuvinte, niciun fel de măsuri de reformă nu trebuie să încalce principiile democraţiei, şi a tratamentului şi respectului egal pentru toţi cetăţenii (Dworkin).