Recenzie refuzată de Mircea Arman, redactorul șef al revistei Tribuna, pe considerentul că implicațiile „politice” ale articolului ar destabiliza poziția de conducere a domniei sale (n.a.).
Va mai curge multă apă pe Someș pentru ca multiplele complexe de inferioritate ale clujenilor români în raport cu clujenii maghiari, și mai general cu referire la lipsa unei tradiții urbane, să se estompeze. Identificarea citadinilor români în raport cu Clujul este burgheză și somptuoasă, ultracentrală și orgolioasă pornind de la semi-ocuparea centrului în defavoarea ungurilor și evreilor. Românii și-au croit o nouă istorie, epatantă, flatantă și edulcorată, atât de parfumată à la Ioana Pârvulescu, tocmai ca să uităm că am venit majoritatea de la coada vacii. Dacă sub pantaloni nu se văd ițarii, ei apar chiar în dorința șmecherească de a parveni, de a construi un eu colectiv mult mai convenabil, din care contradicțiile și asperitățile sociale încetează.
În albumul de aproape 100 de pagini Clujul interbelic în imagini și reclame realizat de Ancuța-Lăcrămioara Chiș, Ucu Bodiceanu la editura locală Dokia în 2013 și sponsorizat de primărie, muncitorii au fost evacuați din memoria colectivă, altfel decât ca anexe la unele „branduri” ale orașului în preajma cărora apar fotografiați aproape accidental. Cartierele muncitorești, și ele la fel de multiculturale, sunt sublime prin absență în reprezentarea interbelică a Clujului, ca și cum muncitorimea ar fi o găselniță comunistă, o clasă extinctă din procesul de împachetare a brandingului orașului (vedeți recentele candidaturi europene prezentate pompieristico-electoral și ieftin festivist). Mai mult, țăranii români și maghiari din Mănăștur și din alte sate din preajma Clujului, care comunicau cu orașul constant, sunt inexistenți. Sau devin recuzită pe lângă mașini de epocă ori material pentru ședință foto la balul doamnelor din înalta societate care aveau costume populare „în mod obligatoriu” la un eveniment organizat în scopuri filantropice (p. 46).
Imaginile satisfac râvna vulgară de catharsis, pentru un lifestyle lejer și distractiv și un apetit senzaționalist pentru fapt divers, pentru varieteu, pentru un impresionism digestiv de vacanță în care nu alt spațiu este parcurs, ci un alt timp, cu un decor mai stilat decât griul și truda cotidiene. În schimb, fantezia ne oferă îmbrăcăminte, mașini și hoteluri de lux.
Chiar dacă efortul de documentare și munca prin arhivă al autorilor albumului este de apreciat și dezgroparea a destule situații inedite devine meritorie, selecția este totuși tendențioasă, ușor arivistă și non-istorică, pliabilă pe aspirațiile unei burghezii culturale și politice actuale de a se identifica cu un model citadin din care trecutul muncitoresc și țărănesc este estompat, pentru că pare rușinos, inestetic și necivilizat. Autorii nu precizează că albumul decupează o felie de high-life a Clujului, ci că albumul prezintă un Cluj spectacular și festivist, „fascinant și cosmopolit” (orașul comoară, nu?), parcă pregătit de mult timp pentru a fi Capitală Europeană a Tineretului sau Capitală Culturală Europeană ori Capitală Economică a Europei, așa cum sunt ultimele două candidaturi, mai importante. Ca o paranteză, la o conversație cu oameni din primărie am pomenit că Clujul ar merita și titlul de Capitală Eco a Europei și după reacția net pozitivă a trebuit să zâmbesc a grimasă pentru ca ironia să fie percepută.
Titlul albumului este ales greșit pentru că și reclamele sunt la o adică imagini. Din album, aflăm că trecutul interbelic era idilic și fluorescent, plin de timp liber și aparent fără muncă, cu „reclame luminoase și terase elegante [care] colorau centrul”, cu întreceri de frumusețe feminină și curse de mașini, care „făceau ca sângele locuitorilor să fiarbă de emoție”. Iar „parcurile și grădinile de vis invitau la nesfârșite promenade”. Spectacolele orașului multicultural „se bucurau de aplauze frenetice, construindu-i astfel orașului o imagine modernă, sofisticată și seducătoare” (p. 3). Scriitura este epitetică, iar metaforele dulcege imprimă albumului o atmosferă de compunere feerică, feciorelnică și liceană, în așteptarea Sburătorului, a adrenalinei glam. Referințele lipsesc, plachetele sunt marcate lapidar, fără contextualizare istorică ori măcar publicistică și nu există o metodă pentru a justifica alegerile editoriale, chiar dacă rămâne între fotografii destul spațiu alb (aproape jumătate de coală). Unele fotografii sunt prea mici pentru a le savura, altele repetitive (scena Teatrului Maghiar prezentată de două ori chiar din același unghi), ori cu o diferență netă de luminozitate și calitate.
Când apar scurte comentarii, acestea mustesc de umor involuntar. De pildă, după ce se face referire la emanciparea femeii burgheze din interbelic care s-ar fi manifestat prin urcarea la volan, se face trimitere în aceeași frază cu un clișeu masculin (sexul tare, desigur…) la „multe reprezentate ale sexului frumos” care erau văzute în trafic. Iar la ilustrații apar nu doar imagini cu femei la volan care să sugereze autoritatea proaspăt dobândită, ci și, oarecum contradictoriu, o imagine cu o femeie pe bancheta din spate (p. 9). În altă parte, aflăm că sportul a devenit o modă asemenea pilulelor de slăbit, iar „menținerea siluetei și fortificarea sănătății se înscriau în actul de emancipare al femeii” (p. 49), semn evident că emanciparea de grăsime, vandabilă în toate revistele pentru femei din zilele noastre, este una dintre marile bătălii ale feminismului capitalist din ultimii 100 de ani. Pe marginea altei fotografii suntem informați cu truism, pe un ton de o solemnitate spartă: „Concursurile de miss din perioada interbelică ne arată tipurile de frumusețe feminină ale epocii” (p. 25). O ilustrare hilară a carității și „datoriei civice” este cu un afiș care îi invită pe funcționarii bancari la o serată dansantă organizată de funcționari bancari anunțând prin Comitetul Aranjator că „venitul curat este destinat Asociațiunii funcționarilor români de bancă, industrie și comerciu din Cluj”, semn că în idilismul lor vremurile interbelice erau tare hapsâne dacă salariații capitalului financiar făceau chetă tot pentru nevoi proprii. Maghiarimea majoritară este prezentată marginal în comentarii, deși în imagini apar clădirile construite de maghiari sau austrieci, accentul publicistic fiind pus pe protipendada românească, pe paradele oficiale în prezența regelui, pe construcția catedralei ortodoxe, pe loisir-ul proaspetei burghezii românești.
Un capitol mai închegat exegetic este cel despre cinematografele locale, despre producția autohtonă de filme și despre consumul acerb de filme hollywoodiene. Dar și aici cititorul are puține șanse să înțeleagă publicul interbelic de cinema, mai ales că din explicații în două-trei rânduri pare extrem de ilogic și capricios un public care prefera „jocul teatral al interpreților din filmele mute”, deși „filmele mute au început să piardă teren în fața celor vorbitoare” (p. 35).
Probabil din cauza unor exprimări similare, s-a inventat zicala că o imagine valorează cât o mie de cuvinte. De aceea, în lipsa contextualizării merită să scoatem din zgura clișeelor retro regăsibile și în alte albume nostalgice despre Belle Epoque ori interbelic câteva nestemate care se decupează la o privire mai atentă. Când este prezentată o ștafetă câștigătoare de atletism a Clujului din 1938 (nu ni se transmite și proba?!), un ochi curios observă nu doar mușchi viguroși, ci și burtica alergătorului mic de statură și ochelarist, semn că sportul își mai păstra din distincția amatoricească a încleștării fizice predicată de Pierre de Coubertin, inventatorul Jocurilor Olimpice moderne (p. 57). Dânsul amintea în prelegerile sale de un ideal paideic de fortificare atât a minții cât și a corpului, care a cam dispărut din educația universitară contemporană, atât de specializată. Trupurile rotunde, ușor coubertiene, ale înotătoarelor din 1939, de la un concurs de natație, arată că exista o rezistență la presupusa emancipare a pastilelor de slăbit și a rețetelor sportive filiforme…
Într-un oraș ocupat actualmente de mașini devin relevante reamintirile concursurilor cicliste pe străzile din centru (p. 62), iar defilarea polițiștilor cicliști de 10 Mai are un farmec aparte, semn că autoritatea se poate manifesta și în forme soft, lejere, mai prietenoase față de manifestările recente de Ziua Poliției pe care le-am văzut recent la Cluj, cu expunere de arme, veste antiglonț și trupe antitero.
Reclamele sunt duioase și naive în retractilitatea lor de a fi fetișizate, inclusiv în comentarii, ca „branduri” când ele erau încă produse de consum și nu ocupau încă atât de agresiv spațiul public prin afișe țipătoare, în concurență cu altele și mai stridente, transformând orașul într-un fel de bazar capitalist oriental. Un detaliu incidental legat de berea Ursus, care nu e sesizat în explicații, are legătură cu prezența unor copii ca muncitori în fabrică, dovadă că munca minorilor era folosită în perioada interbelică până să fie eradicată oficial în perioada comunistă. Prezența acestor copii în fabrică este cea mai interesantă imagine dintr-un album-clișeu, tocmai pentru că trimite la activitatea din acest vast imperiu al necesității din care încercăm să evadăm cel mai des: munca.
Însă munca și truda din atelier, banalitatea traiului domestic din vreo curte interioară, grădinile de zarzavat ale orășenilor țărani, lipsa de grandilocvență a cartierelor muncitorești și multe alte aspecte ale vieții cotidiene nu pot să apară în astfel de albume pentru că ne-ar semnala, ca acum în Europa, că venim de la periferie, ne-ar aminti de complexele noastre de inferioritate de popor (majoritar) de țărani și muncitori. Și atunci de ce ne-am confrunta noi cu astfel de realități mai mult sau mai puțin triste, de starea aproape de subzistență prin care au trecut generații de înaintași care vedeau eleganța mai mult în vitrină, când putem propaga cu emfază, de la centru, cultural și politic, Clujul ca Buric al Pământului.
O, dulce evadare, să facem, așa cum se anunță, și un Hollywood la Cluj! Dar să încheiem cu ultimele cuvinte ale cărții, care ar trebui să fie o obligație pentru toate produsele creative ale Clujului în următoarea perioadă: „Susținem Cluj-Napoca 2021 / Capitală
Culturală Europeană / oraș candidat”.
Scrisoare deschisă către președintele Consiliului Județean, Horea Uioreanu
Stimate domnule președinte,
Mircea Arman, redactorul șef al revistei Tribuna a refuzat spre publicare o recenzie, aparent nevinovată, pe care am scris-o pe marginea unui album foto despre Clujul interbelic pe considerentul că implicațiile „politice” ale articolului ar destabiliza poziția de conducere a domniei sale prin referințele la candidatura Clujului la titlul de Capitală Culturală Europeană și la alte candidaturi.
În ciuda faptului că managementul lui Mircea Arman a fost contestat în mod justificat atât de angajați, cât și de breasla scriitoricească și sprijiniți de media locală, am trimis un articol revistei pentru că ea nu este arondată în proprietatea d-lui Arman ori angajaților și nici măcar Consiliului Județean, ci instituția este un bun public ce aparține de drept cetățenilor care o susțin cu taxe și impozite. Redactorii Tribunei și în special conducerea doar gestionează revista și au datoria față de acești cetățeni să o administreze eficient și creativ, așa cum s-a întâmplat uneori în anii anteriori mandatului juristului Mircea Arman.
Este intolerabil ca până și comentarii, chiar ușor sarcastice, pe marginea unui album foto să ajungă să fie cenzurate într-un mediu care ar trebui să fie o tribună pentru diverse dezbateri publice, de direcție sau de reacție culturală cu privire la evenimentele timpului nostru. Dar să existe mai mult decât dezbateri literare sau culturale în sens restrâns, așa cum predomină articolele în revistă. Propun o tribună a culturii critice, a dezbaterilor istorice, antropologice, urbanistice, ecologice, așa cum revistele publice culturale sunt în rare momente din teama că deschiderea către poziții divergente ar conduce nu la progresul ideilor, ci la inhibarea ierarhiei prestabilite.
Vi s-a cerut demisia d-lui Mircea Arman, lucru pe care îl cer la rândul meu în această scrisoare deschisă, pe motiv că nivelul calitativ al revistei s-a deteriorat în ultimul timp. Este nevoie de o revistă ancorată în dezbaterile prezentului, care să propună teme noi. Propun o publicație care să ajungă la un public tânăr și dinamic al Clujului universitar prin proiecte multimedia într-un site mai dinamic, dar și o revistă care să încerce să prezinte jumătatea rurală a Transilvaniei prin intermediul reportajelor și documentarelor demult stinse din grila jurnalismului comercial.
Ați declarat pentru Adevărul că „între Aeroport, groapa de gunoi şi Tetarom, când să fi rezolvat şi această problemă?”. Simplul fapt că nu găsiți soluția de aproape un an pentru o Tribună mai relevantă pe piața ideilor, totuși o chestiune culturală de importanță secundară în raport cu alte probleme, devine un semn de întrebare pentru capacitatea Consiliului Județean de a gestiona administrativ investițiile de zeci de milioane de euro ale Clujului, întârzieri ale unor investiții importante de infrastructură care ar trebui urmărite mai atent de cea mai activă societate civilă din România, cea clujeană, care a inițiat manifestațiile atât din 2012 cât și din 2013.
Să sperăm că spre binele revistei Tribuna, a cititorilor ei și a mult doriților noi posibili cititori, că mandatul d-lui Mircea Arman se va încheia cât de repede.
Cu respect,
Adrian-Octavian Dohotaru
istoric și activist civic