Serialul HBO Spy/Master (r. Christopher Smith) pleacă de la un caz real – defectarea generalului Ion Mihai Pacepa – pe care îl dramatizează însă în forme care nu mai păstrează vreo legătură cu realitatea istorică sau cu realismul în general. Deși pare că e vorba de personaje istorice veridice (Nicolae și Elena Ceaușescu, Pacepa, etc), iar genericul cu rol de context ne spune asta explicit, acțiunea serialului este o plăsmuire a scenariștilor care rescriu istoria pentru a o face compatibilă cu șabloanele unei astfel de producții. Cronologia istorică este dată peste cap, modul în care vorbesc și se comportă personajele este complet caricaturizat (în special cuplul Ceaușescu), iar ”patina” epocii este subminată de o lipsă elementară de atenție la detalii. Așa cum observa istoricul Mihai Burcea, argumentul că este vorba de o operă de ficțiune nu poate scuza absența unei minime documentări istorice.
Carențele istorice sunt însă suplinite de excesul de ideologie. Nu e atât vorba de o reîntoarcere la dihotomiile specifice Războiului Rece (fapt ce ar fi însemnat o cunoaștere a acestora și a complexității lor), cât mai degrabă afirmarea unei perspective specifice câștigătorilor acestui război: pe scurt, vestul bun, democratic și uman, estul, rău, totalitar și criminal. Ca meniul ideologic să fie complet, nu putea lipsi figura nefastă a teroristului arab, un pericol ascuns, dar mereu prezent, în inima societăților vestice civilizate. Și acest trop e mai degrabă unul specific propagandei americane de după 11 septembrie decât ceva specific Războiului Rece când, mai ales în anii ‘70, grupări radicale de la stânga la dreapta obișnuiau să folosească tactica atentatelor cu bombă.
Spy/Master nu e un serial despre un moment din trecutul comunist, din timpul Războiului Rece, ci unul în care se construiește o narațiune pretins istorică folosind toate poncifele, locurile comune, clișeele și imaginile șablon existente despre acel trecut. Istoria ca atare și trecutul sunt până la urmă irelevante. E mai importantă capacitatea de mânuire a clișeului, abilitatea de-a reproduce mecanic stereotipurile despre trecut. Dar nu aceasta a fost până la urmă funcția mai generală a anticomunismului post-comunist? În Locuri comune am arătat că anticomunismul nu a fost o formă de cunoaștere a trecutului comunist. Anticomunismul nu a încercat niciodată să înțeleagă ceva despre acesta. A fost o formă de ideologie, iar scopul său era de a fixa, pentru eternitate, o înțelegere partizană și în folos propriu a comunismului. Anticomunismul a fost o odă pentru câștigătorii Războiului Rece, o istoriografie în folosul învingătorilor. Din acest punct de vedere, departe de a fi singular, Spy/Master arată cum anti-comunismul migrează dinspre istoriografie spre alte medii. Dar, în același timp, privit mai atent, prin însăși structura sa precară și inconsistentă, Spy/Master pare că scoate la lumină tocmai esența istoriografiei de tip anticomunist: clișeul. Altfel spus, fixarea cunoașterii în tipare deja stabilite, pentru care analiza istorică e irelevantă. Știm deja că comunismul a fost rău (criminal, etc.) și că a fost înfrânt – și asta e tot ce trebuie să știm. Restul e ficțiune.
*
Dacă e să folosim un pieptene cu dinți foarte mari (pentru a invoca celebra formulă a lui David William Cohen, The Combing of History), producția istoriografică locală despre comunism se poate împărți în trei perioade.
Prima perioadă începe chiar în zilele Revoluției și se termină o dată cu publicarea Raportului Tismăneanu la finalul anului 2006. Este perioada anticomunismului romantic, moral, intransigent, hardcore. A fost promovat mai ales de intelectuali de dreapta, foști dizidenți sau doar închipuiți, care au folosit inițial anticomunismul pentru a-și legitima pozițiile culturale, politice și economice în noua structură socială iar mai apoi pentru a dobândi și menține hegemonia în sfera ideologică. De aceea scrierile despre comunism în această perioadă sunt mai degrabă (auto)biografice și la un nivel mare de generalitate. Istoria politică a partidului și a elitelor sale este tema predilectă, la care se adaugă mărturii orale despre viața cotidiană, de regulă a ”dizidenților” și a victimelor regimului. La nivel teoretic lucrurile sunt clare: comunismul este echivalent cu crima și gulagul iar abolirea proprietății private e printre cele mai mari crime ale sale. Faptul că comunismul e răul suprem, ”diavolul în istorie”, nu trebuie cercetat, trebuie doar afirmat. De aceea, interesul pentru cercetare propriu-zisă este minimal în această perioadă. Ce-i drept, accesul la arhive este profund îngrădit de legile în vigoare la acel moment, dar și când există cereri pentru deschiderea acestora, ele au caracter politic și nu de cercetare – așa cum a fost, desigur, cazul cu arhiva Securității. Accesul la arhive se face în mod accidental și nesistematic, pe baza unor relații politice sau personale (vezi Tismăneanu, vezi Deletant, printre alții). Dar consultarea arhivelor oricum nu este neapărat necesară producției istoriografice din această perioadă pentru că tot ceea ce este de știut despre regim se știe deja, atât din experiență biografică, cât și din perspectiva Istoriei, care a condamnat regimul prin prăbușirea sa. Faptul că arhivele sunt sub cheie creează un cult pentru ocult și o întreagă piață neagră a informațiilor și bârfelor extrase de acolo, ce funcționează în paralel cu alte piețe negre ale primului deceniu al tranziției. Raportul Tismăneanu, dincolo de semnificația sa politică și ideologică, e până la urmă o colecție de texte – abia dacă editate – specifice acelei perioade care au fost astfel oficializate.
A doua perioadă ia naștere după 2007 și este caracterizată de ceea ce Sheila Fitzpatrick a numit the arhival turn in the study of communism. Practic urmează o explozie de studii despre trecutul comunist în istoriografia locală, fără a lua în calcul aici și studiile produse în străinătate despre comunismul românesc. Cele mai multe studii împărtășesc credința anterioară că regimul comunist a fost ilegitim și criminal, dar componenta de cercetare (de regulă în arhive) este inevitabilă acum. Accesul la arhive se democratizează și acestea devin esențiale pentru a înțelege trecutul. Cei care produc aceste studii sunt de regulă născuți după 1970, deci fac parte din a doua (și ultima) generație comunistă. Nu doar biografic, dar și profesional au alte sensibilități și priorități față de cei din prima perioadă. Cei mai mulți practicieni sunt istorici, sociologi, antropologi, literați și specialiști în științe politice cu diplome și publicații științifice.
Efectul acestei profesionalizării a cunoașterii despre trecutul comunist a fost hiper-specializarea și hiper-nișarea cercetărilor. Dacă în prima perioadă era vizat regimul în ansamblul său (și elita sa politică și intelectuală), acum această perspectivă totalizantă dispare și lasă locul unor teme clar delimitate și unor perioade foarte scurte vizate de cercetarea istorică. Nici în interiorul unor teme circumscrise nu pare că mai e posibilă o istorie completă. Un exemplu paradigmatic în acest sens este cartea lui Alexandru Matei, O tribună captivantă care se ocupă cu istoria televiziunii române între 1965 și 1983. Nu e clar din ce rațiuni (metodologice, sau de alt fel), analiza nu ar fi putut să continue până în 1989. Magda Predescu a scris o istorie a artei în Romania între 1950 și 1970 (1973, mai precis), fără să fie clar de ce această periodizare are sens, în afara limitelor inerente unei cercetări solitare. Astfel de exemple abundă în istoriografia perioadei. Defalcarea pe subiecte este anevoioasă și datorită dinamicii istorice a regimului: una e ce se întâmplă în 58, altfel stau lucrurile în 88, indiferent de temă sau subiect. Teme precum ”sportul în comunism”, ”turismul în comunism”, ”muzica în comunism”, ”tineretul în comunism”, ”filosofia în comunism”, etc. par la prima vedere să delimiteze zone de cercetare ce se pretează la o privire exhaustivă. Nu e deloc așa, ele devenind continente enorme de cercetare, astfel că efectul este tot unul de hiper-fragmentare.
Poate că și presiunea de a publica cât mai mult și cât mai des face imposibilă adâncirea unui subiect și sporește acest efect de fărâmițare, dar mai e un aspect important aici. Din punct de vedere al cercetării, regimurile comuniste din estul Europei au avantajul că sunt clar delimitate temporal (de regulă 1945-1989) și conceptual. Nu necesită așadar un efort foarte mare de construcție teoretică. E limpede acest lucru dacă ne gândim că pentru nici un istoric al SUA sau al Franței, să spunem, perioada 1945-1989 nu este un dat, ceva de la sine înțeles. De fapt, n-are nici un sens. Așadar, nimeni nu s-ar gândi să scrie o istorie a tinerilor (să zicem) în SUA între 1950 și 1980 pentru că așa ceva nu ar fi inteligibil nici conceptual, nici metodologic. În țările din est se poate face acest lucru pentru că atunci era comunism și comunismul e un cadru unificator și indiscutabil pentru orice investigație. Cu un astfel de decupaj, cercetările despre comunism sunt un rabit hole, o sursă infinită de subiecte și preocupări pentru că ele nu sunt neapărat legate de o întrebare de cercetare, cât de apartenența la un timp istoric. Producția de pantofi, locomotivele, caietele de rețete, sifonăriile, minoritatea turcă, programele TV, vinilurile – absolut orice poate deveni subiect de cercetare dacă s-a petrecut sub comunism, fără a fi nevoie de o conceptualizare foarte complexă și poate chiar și în lipsa unei întrebări de cercetare. Astfel, harta cercetării istorice se mărește cât teritoriul realității sociale studiate.
Tocmai sub această presiune strivitoare a diversității tematice (pentru că e totuși greu de găsit reale diferențe metodologice sau conceptuale în istoriografia locală), pare că cercetarea despre comunismul românesc a intrat într-o nouă etapă, cea de-a treia: comunismul ca un cabinet al curiozităților. Într-un fel e o continuare a tendinței anterioare spre hiper-nișare, dar e totodată mai mult decât atât: aducerea în prim-plan a unor teme și personaje exotice din comunismul românesc, nu doar din perspectiva prezentului, cât și în logica regimului: pasionații de OZN-uri, Pacepa, Carlos Șacalul, etc. În plus este recompensată simbolic capacitatea de a scoate la lumină din arhive elemente care să poată deveni parte din acest cabinet al curiozităților și nu neapărat pentru că explică sau arată ceva.
Având în vedere această diversitate a cercetării istorice despre comunism – ea însăși schițată în linii foarte mari aici – e surprinzătoarea ambiția volumului coordonat de Liliana Corobca, Panorama comunismului în România (Polirom 2020). Scopul acestuia este de a cartografia regimul comunist din România în ansamblul său pe mai multe teme: regim politic, constituții, politică externă, instituții reprezentative (armată, securitate), educație, relații etnice, cultură, sport, etc. Inevitabil volumul se lovește de problema evocată mai sus: harta încearcă să devină cât teritoriul, dar eșuează. Astfel, deși depășește 1000 de pagini, volumul pare, în cel mai bun caz, neterminat, dacă nu chiar un ciot. Asta pentru că este imposibil de sintetizat cunoașterea despre comunism în afara unor obiective de cercetare. Descrierea granulară a diverselor aspecte ale regimului și ale perioadei nu poate fi decât infinită.
Lipsită de ambiția politică a Raportului Tismăneanu (și contextul istoric e complet diferit), Panorama încearcă totuși o sistematizare a producției istoriografice locale despre comunism care, deși e foarte detaliată și ancorată în cercetarea de arhivă, rămâne totuși clădită în continuare pe condamnarea comunismului. Cei care scriu, o fac cu gândul de a scoate la iveală cum a funcționat (sau nu) regimul, cum a fost posibilă reproducerea sa. Ideea este tot aceea de a demasca, de a scoate la lumină ceva ce altfel ar rămâne ascuns despre comunismul românesc. Lumea comunistă românescă e în continuare împărțită între instituții represive și societate pasivă, între dizidenți excepționali ca figuri singulare și securiști venali. Arta, învățământul, filmele sunt toate efecte și instrumente ale propagandei – cu mici excepții, când mai apare câte un creator sau creatoare luminoasă. Judecata asupra performanțelor regimului este caracterizată de neîncredere, astfel încât acesta iese mereu prost. Dacă regimul crește participarea femeilor în producție și politică, e o măsură nesinceră, de fațadă. Dacă regimul crește fondul locativ, apartamentele sunt mici și de slabă factură. Dacă crește numărul de elevi și studenți, educația era proastă și ideologizată. Studiile cuprinse în volum sunt descriptive (cum funcționa armata, cum s-au succedat legile educației, etc.) dar telegrafice. În locul unei sinteze a ceea ce s-a scris pe un subiect sau temă până acum, textele sunt mai degrabă rezumate (alteori direct copy/paste) ale scrierilor anterioare produse de autorii capitolelor respective. Astfel, în ciuda proporților gigantice ale volumului, la final nu se întrevede nici o panoramă a comunismului, dar nici un ghid util al istoriografiei post-comuniste. Dar aici nu cred că este un eșec doar al volumului ca atare, ci al tipului de istoriografie hiper-specializată și centrifugă din punct de vedere tematic care caracterizează cea de-a doua etapă de studiu a comunismului românesc. Practic volumul cere autorilor săi ceva ce ei nu pot să ofere: o privire sistematică și de ansamblu asupra domeniului lor de expertiză despre comunismul românesc, în condițiile în care cercetările lor anterioare sunt foarte specializate. E ca și cum cineva ar fi chemat să scrie istoria învățământului românesc de după 1989 având la îndemână doar o listă cu numele directorilor de școală din județul Dolj din ultimii 30 de ani.
Panorama comunismului în România este al doilea volum dintr-o trilogie. Primul încearcă o cartografiere similară pentru Republica Moldova, cu toate obstacolele de rigoare, având în vedere că e de fapt vorba de o regiune a URSS – deci o situație cu mult mai complexă decât poate fi vreodată vorba în România. Structura este una similară: se încearcă surpinderea tuturor aspectelor vieții în RSSM și – în unele capitole – după proclamarea independenței. Având în vedere contextul din Republica Moldova, nu e nimic surprinzător că istorici vorbitori de limba română să fie profund infuzați de puternice sentimente anti-sovietice și anti-comuniste. Istoria scrisă de ei se vrea totodată să fie reparatorie și inevitabil limbajul este încărcat. Unul dintre autori vorbește de filmul din perioada sovietică ca un exemplu de ”genocid cultural”. În mod evident și acest volum eșuează în raport cu obiectivele sale – nici panoramă, nici sinteză. Însă, spre deosebire de cel românesc, volumul are totuși meritul că, dezbrăcat de partea ideologică dură, face accesibile într-un singur loc istorii în profunzime despre viața din RSSM, altfel greu de reconstituit separat.
Al treilea volum păstrează aceeași formă și ambiție, doar că este orientat acum spre perioada post-comunistă. În acest punct însă lucrurile devin caricaturale. În lipsa unor criterii și a unei metodologii decupajul devine aleatoriu. Fără să fie clar ce urmăresc sau de ce se află acolo, autorii și autoarele din volum, specialiști în domeniile lor, riscă să pară la rândul lor niște diletanți.
Interesant la aceste volume e că ele exprimă o nevoie de sinteză. În prima parte, cercetările anticomuniste au oferit un verdict asupra regimului fără date empirice și, în general, fără muncă de arhivă. Experiența istorică era suficientă. În al doilea val a fost o explozie informații și de date, dar s-a pierdut totalitatea și perspectiva asupra regimului ca atare. Sinteza ar însemna nu totalitatea temelor și scrierilor de până acum aduse la un loc, ci o perspectivă integrată asupra regimului, care să fie puternic ancorată empiric, dar nu împotmolită acolo.
*
Mai mulți specialiști ai comunismul românesc, la final de carieră, au publicat recent volume memorialistice. Katherine Verdery, în Viața mea ca spioană, intercalează experiențele ei biografice și de cercetare cu ”dublul” creat de Securitate și oferă reflecții antropologice atât asupra dosarelor, cât și asupra cercetării comunismului românesc în perioada Războiului Rece (pentru o discuție mai amplă, vezi capitolul meu în volumul Remembering Transitions. Local Revisions and Global Crossings in Culture and Media). Scriitorul și traducătorul Jan Willem Bos a publicat deja două volume: unul despre dosarul său din arhiva Securității, celălalt despre ”autobiografia sa românească”, adică experiențele sale în România de la mijlocul anilor ‘70 încoace. Istoricul Dennis Deletant și-a descris și el ”aventura personală din ‘65 până azi” în România.
Oricine e familiarizat cu opera istoricului britanic nu va deschide volumul său de memorii cu trepidație și așteptare. Volumul nu dezamăgește din acest punct de vedere. O frază precum aceasta ”viața lui Șerban Papacostea confirmă faptul că istoria este o realitate care ne definește pe toți” e sugestivă atât pentru volumul de față cât și pentru istoriografia lui Deletant în mod mai general. Unele capitole puteau foarte bine să lipsească, așa cum este ultimul, care se vrea un bilanț al României post-comuniste dar care pare mai degrabă o critică a lui Victor Ponta și a PSD. (Pentru Deletant PSD-ul este moștenitorul vechiului regim și principalul responsabil pentru toate rele tranziției post-comuniste – vezi în acest sens și capitolul său din volumul România postcomunistă. Trecut, prezent și viitor – un alt exemplu de sinteză imposibilă, dar și de înțelegere a realităților românești ca și cum ar fi privite de pe stația spațială).
Volumul oferă totuși câteva momente frapante și informații care te pun pe gânduri. Urmează spoilere. Deletant povestește că prima dată când a ajuns în România a fost cazat la Sinaia într-o tabără păzită de securiști îmbrăcați în civil, dar înarmați. Studenții, cum era și el, nu aveau voie să iasă de acolo. Cu toate acestea, Deletant reușește să obțină învoire, merge în centrul stațiunii și acolo oamenii sunt atrași de hainele lui occidentale. Un grup de tineri îi face chiar cinste cu o cafea și îl pun să le povestească despre viața în occident. A doua vizită, tot la Sinaia, tot la tabără. Organizatorii le pregătesc o excursie la Sarmisegetuza unde urcă cu mocănița. În mocăniță, Deletant intră în vorbă cu un domn aflat în fața sa. Acesta îl întreabă care este romanul său preferat în limba română și Deletant răspunde imediat: Moromeții. Străinul spune că se bucură de acest răspuns pentru că el este autorul.
Dacă până aici totul are un ușor aer neverosimil ce urmează pare conceput de scenariștii Spy/Master. Povestea pe scurt: Deletant este cooptat să facă parte ca translator din echipa de jurnaliști ABC ce urma să vină la București pentru a relata vizita lui Richard Nixon. Pe aeroportul Otopeni, în așteptarea Air Force One, Deletant este rugat de un reprezentant al Secret Service să-i arate pe hartă unde este amplasată ambasada americană din București și să-i spună care drum ar fi mai bun până acolo. Agentul secret nu se mulțumește doar cu aceste întrebări, ci îl invită pe Deletant într-una dintre mașinile delegației oficiale. Odată ajuns la destinație, dintr-o altă mașină iese un alt agent cu o valiză legată de mână. Primind confirmarea că este ceea ce Deletant credea că este, istoricul obține totodată și aprobarea de a pune mâna puțin pe valiza respectivă. Cum situația aceasta este relatată la pagina 34 a volumului, ca cititor te întrebi dacă să mai continui sau e deja suficient.
Într-un fel e deja suficient pentru că ceea ce urmează nu mai are cum să fie la fel de spectaculos. Faptul că Deletant ajută la traducerea în engleză a primei Constituții a Republicii Moldova devine banal în context. De-a lungul anilor, lui Deletant i se tot întâmplă lucruri, se căsătorește, vine în România ca observator în 1996, ajunge în Transnistria, etc. În această succesiune de întâmplări intră și întâlnirea cu directorul SRI, Virgil Măgureanu, în 1993. Deletant este rugat să-i ducă lui Măgureanu un dosar, iar Măgureanu, drept recompensă, îi oferă acces la unele din dosarele Securității aflate la momentul respectiv sub cheie pentru cercetătorii locali și pentru publicul larg. Măgureanu este atât de generos că nici nu îi ia bani lui Deletant pe fotocopii. Aceste informații din dosare l-au ajutat pe Deletant să publice în 1995 volumul Ceaușescu and the Securitate. Coercion and Dissent in Romania 1965-1989 care i-a propulsat cariera de cercetător. În volumul de memorii Deletant ratează ocazia de a discuta etica folosirii accesului discreționar la arhive în practica cercetării istorice – subiectul e complet trecut sub tăcere. Spre deosebire de Verdery și Bos, Deletant nu pare nici foarte interesat să teoretizeze dosarul său de Securitate. Se mulțumește să noteze că Securitatea îl încadrase la agenți ai spionajului britanic și că îl urmărea permanent din acest motiv. Deletant observă doar risipa de timp și de bani pe care o făcea Securitatea în operațiunile sale. Ce au totuși în comun Deletant și Verdery este faptul că, în momente și contexte diferite, amândoi au reușit să se rătăcească și să nimerească într-o unitate militară, fapt ce nu i-a lăsat indiferenți pe securiștii români.
În mod paradoxal, partea cea mai interesantă a volumului nu are legătură cu Deletant, ci cu Doina Cornea. Evocând amintirea marii dizidente, Deletant citează câteva din declarațiile sale de la finalul anilor 80, unele preluate și transmise de Europa Liberă. Recitite în prezent, nu poate fi ignorat filonul legionar care subîntinde unele dintre aceste poziții. Cornea vorbește despre nevoia de regenerare morală și spirituală, despre blestemul materialismului și despre nevoia de purificare. Nu e de mirare că a fost dată afară de la Universitate în 1983 pentru că le dădea studenților să citească texte ale lui Mircea Eliade. Putem doar presupune că nu erau textele scrise de acesta la Chicago.
La fel ca și cu alte subiecte, Deletant nu simte nevoia unei păreri sau reflecții. Nu e clar până la final dacă autorul a găsit ceea ce căuta, dar pentru cititori aventura sa pare prinsă între banal și ireal.
*
Elena Ceaușescu a fost probabil personajul istoric al comunismului românesc cel mai defăimat. Unii istorici au mers atât de departe că au pus pe seama acesteia tot ce a fost negativ în comunismul românesc. Trei volume despre Elena Ceaușescu nu fac nimic altceva decât să amplifice această perspectivă.
În Tovarășa, Lavinia Betea observă cantitatea de legende, barfe, zvonuri, și exagerări despre conducătoare, dar nu are nici o rezervă metodologică să le folosească și să le amplifice. Citind cărțile lui Betea e ca și cum ai citi sute de pagini de tabloid. În fapt, Betea s-a specializat în tabloid istoric la Jurnalul Național și în emisiunile pe care le realizează la TVR. Istoria pe care o practică e similară mondenităților. Cărțile sale păstrează forma unei cercetări științifice, prin folosirea notelor de subsol și a referințelor, dar ele au un rol exterior și decorativ în demersul istoriografic. De exemplu, în Tovarașa, la pagina 41, nota 1 explică cititorilor ce a fost Marea Unire, fără nici o relevanță în raport cu subiectul cărții.
Una dintre criticile repetate adesea de Betea la adresa Elenei Ceaușescu este că acesteia din urmă îi plăcea foarte mult să bârfească – un defect pe care istorica nu i-l poate trece cu vederea. Însă exact asta face Betea în raport cu personajul despre care scrie: îl bârfește la fiecare rând. Astfel, personajul își învinge autorul, îl contaminează. Așa cum se pare că Elenei Ceaușescu îi plăcea să se uite în viețile altora prin gaura cheii (la propriu și la figurat), la fel face și cercetătoarea când se uită în viața subiectului ei. Deși Betea spune că scopul cărții Tovarășa este “o exorcizare” (pp.9), ca și cum Elena ar fi un alt demon în istorie, până la final pare că exorcizarea eșuează și demonul trăiește în mintea și inima autoarei.
Când cercetătoare nu știe ceva, când unele date lipsesc, ea dă frâu liber imaginației. Nu există loc gol, pentru că nu există loc de dubiu. Ultimul an din viața Elenei Ceaușescu este mai degrabă o operă de ficțiune decât o reconstrucție istorică deoarece, pe baza însemnărilor minimale dintr-o agendă de întâlniri a Elenei Ceaușescu, Betea își imaginează cum au avut loc acele întâlniri, ce s-a discutat, cum s-a simțit și ce a gândit Elena Ceaușescu. “Poate că”, „ne putem imagina”, „putem presupune”, etc. sunt formulări frecvente în cărțile lui Betea.
La finalul volumului Tovarășa, Betea îi dă Elenei Ceaușescu lovitura finală: “dacă Elena Ceaușescu s-ar fi interesat de semnele zodicacului chinezesc, ar fi aflat că (anul 1989) e zodia șarpelui de pământ. Un înspăimântător semn, dacă îți închipui teribilul dragon plutitor în văzduh, căzut la pământ” (pp. 341). Având în vedere tipul de istoriografie propus de Betea, ar fi fost ciudat să lipsească explicațiile pe bază de horoscop.
Dar ce subliniază de fapt aici Betea este ceea ce făcuse deja în repetate rânduri de-a lungul volumului Tovarășa: frust spus, faptul că Elena Ceaușescu era foarte proastă și neșcolită – unul dintre cei mai răspândiți și înrădăcinați tropi despre aceasta. Clasismul lui Betea e fără limite. El permează întreaga atitudine a autoarei față de subiectul său. Descriind-o pe Elena în tinerețe, Betea spune că ea ”pare o oarecare, dacă nu i-am cunoaște viitorul” (pp 45). Adică nu avea nimic excepțional, marcant, însemnat care să o recomande pentru ceea ce avea să devină în stat și în istorie. Doar cei însemnați, adică doar cei care aparțin unei clase sau unei elite, pot ocupa funcții de conducere, este mesajul cât se poate de clar al istoricei. Betea continuă cu disprețul de clasă: ”fată de servitoare și fostă slujnică o vreme, Lenuța știa cum se ține o casă” (pp. 169). Dacă la prima vedere pare că Betea găsește să spună totuși ceva pozitiv despre subiectul textului ei, e doar o iluzie. Faptul că Elena Ceaușescu era o casnică bună se datorează faptului că era fiică de ”servitoare” și că fusese ea însăși una – din nou, un dispreț abia mascat la adresa clasei sociale din care provenea Elena. Și, în caz că lucrurile nu au fost clare până acum, Betea conchide: pasiuni sau hobby-uri deosebite Tovarășa n-a avut niciodată. Fără extraordinara șansă pusă de talerul marii istorii în fața lui Ceaușescu, Lenuța din Petrești ar fi rămas o oarecare femeie cicălitoare și strânsă la pungă, maniacă la curățenie, certăreață și clevetitoare (pp 287).
Disprețul pe care îl are Betea față de Elena Ceaușescu se resimte și în modul în care aceasta o ”numește” pe conducătoare de-a lungul volumului: ”Lenuța din Petrești/scorpia/Lenuța lui Briceag/fiica Petreștiului/adolescenta din Petrești/logodnica tovului Ceaușescu/soața primului om din România/[ca]o muiere fără frâu la gură/tovarășa Tovarășului/nevasta lui Ceaușescu/”academiciana”/Regina muncii/Faraoana/Alchimista”.
Legendele, miturile, bârfele, presupunerile și invențiile sar din fiecare pagină în cărțile lui Betea, unele mai credibile, altele în mod clar neverosimile. Povestea întâlnirii dintre Nicolae și Elena, nici ea reală, merită totuși reprodusă: se spune că cei doi au devenit un cuplu la o serbare comunistă în Ferentari, pe 13 august 1939, unde Elena fusese votată Regina Muncii. Imaginea cartierului Ferentari în care se organizează petreceri comuniste merită reținută.
Revenind la lucruri mai serioase, atât cât se poate în cadrul istoriei tabloidale a lui Betea, un cui împotriva Elenei Ceaușescu a fost mereu și faptul că deși nu avea pregătire, a ajuns totuși academician, doctor inginer în chimie, într-o ramură foarte complexă a acesteia, anume tehnologia polimerilor. La momentul când au apărut cărțile lui Betea un grup de cercetători români începuse demersurile pentru retragerea titlului de doctor al Elenei Ceaușescu și stergerea numelui acesteia de pe orice publicație științifică. Demersul a primit ecou și în presa internațională. Între 1950 și 1957 Elena Ceaușescu a făcut studii de chimie fără frecvență, fiind deja implicată în munca politică de partid, la care s-au adăugat cursuri particulare acasă în același domeniu. După obținerea tezei de licență, ea a fost încadrată ca cercetător științific la ICECHIM, iar apoi a obținut doctoratul printr-o serie de împrejurări neclare. Fără să trebuiască să o urăști foarte tare pe Elena Ceaușescu, e evident că, într-adevăr, ea nu avea și nu putea să aibă pregătirea științifică pe care o pretindea. Întrebarea e însă alta: de ce Elena a ales acest domeniu și de ce regimul a insistat foarte mult să sublinieze meritele sale științfice în această zonă?
În manieră proprie, Betea tranșează rapid problema: de ce a ales Lenuța chimia? Avidă de curiozități și de bârfe, se poate ca în cercul revistei Cominformului să fi aflat că în chimie s-au specializat și personalități sovietice feminine precum nepoata lui Lenin și fiica șefului militar Frunze. Însăși soția lui Stalin frecventase Academia Industrială, studiind fibre sintetice, noua ramură a chimiei (pp 134-135). E posibil ca prestigiul chimiei pentru elitele comuniste să fi jucat un rol, dar explicația cred că se află în altă parte și are legătură cu ”pariul pe petrol” pe care l-a pus dezvoltaționismul comunist românesc, documentat competent într-un volum recent de Dragos Sebastian Becheru. Prin transformarea Elenei Ceaușescu într-o somitate a chimiei, regimul a încercat să semnalizeze centralitatea pe care prelucrarea petrolului o avea pentru regim în planurile sale de dezvoltare din anii 70. Practic cercetarea și industria chimică erau astfel puse la adăpostul celei mai importante femei din România.
Deși concepută într-un alt registru decât cel al Laviniei Betea, cartea lui Cosmin Popa despre Elena Ceaușescu păstrează privirea desconsiderantă la adresa subiectului cercetării. Și Popa scrie despre ”intelectul modest al Elenei” (pp. 15) și ”avariția congenitală” (pp. 136). Clasismul este, de asemenea, nelipsit: ”alternând fără noimă limba de lemn și trivialitățile specifice unei persoane fără educație, dar cu un gust nebun pentru bârfe și indiscreții de alcov, Elena Ceaușescu a adus în comunismul românesc târziu un puternic iz de periferie, iar uneori de mahala” (pp. 20). Miza demersului lui Popa este să argumenteze că fenomene contemporane negative sunt urmarea nefastă a comunismului din anii 70-80 și, în special, a Elenei Ceausescu. Imaginea Elenei drept cap al răutăților reapare și aici. Pentru Popa, Elena Ceaușescu nu e decât un simptom: ”Elena Ceausescu nu a fost altceva decat evoluția organică a unei dictaturi personale excepționaliste, zilnic potențată de supunerea și lingușirile celor din jur, care și-au justificat lașitatea în fața împăraților goi invocând idealurile naționale, necesitatea disciplinei în fața imaginarului pericol extern și credința într-un comunism pe care nu l-au cinsdierat niciodată viabil (pp 20). Explicația lui Popa pentru ascensiunea Elenei e că Ceausescu a vizat încastrarea ei în procesul de conducere și de decizie pentru a evita soarta soției lui Jiang Qing Mao in cazul unei debarcări ale sale.
Fără să își dea seama poate, Popa reproduce în volumul său contradicția populară, clișeul comun, despre Elena Ceaușescu: pe de o parte, ea este văzută doar ca o extensie a puterii și personalității lui Ceaușescu, a dorinței sale de a conduce prin intermediul clanului; pe de altă parte, ea apare drept femeia malefică care conduce din spate și este responsabilă pentru toate rele. Popa sugerează că ambele interpretări sunt corecte deși, în mod evident, ele sunt incompatibile.
Cert este că Elena Ceaușescu nu era o piesă de decor în angrenajul regimului. În Ultimul an, Betea notează funcțiile pe care le deținea Elena Ceaușescu la începutul anului 1989: ”membru al Biroului Permanent al Comitetului Politic Executiv al CC al PCR (din 1977); prim-viceprim-ministru al guvernului (din 1980), director al Institutului de Cercetări Chimic din București (din 1964); președinte al Comisiei pentru probleme de cadre de partid și de stat a CC al PCR (din 1976); președinte al Comisiei de partid și de stat pentru tipizare și standardizare în economie (din 1979); președinte al Consiliului Național pentru Știință și Tehnologie (din 1979), rebotezat în 1985 Consiliul Național al Științei și Învățământului; președinte al Comitetului național Oamenii de știință și pacea (din 1981); președinte al Comisiei Centrale pentru organizarea proceselor de producție și valorificarea superiorară a materiilor prime și materialelor (din 1988); vicepreședinte al Consiliului Suprem al Dezvoltării Economice și Sociale (din 1982); membru al Academiei RSR (din 1974), deputat MAN (1975)” (pp. 19). Mai mult, pe parcursul anului 1989, ea preia și mai mult din atribuțiile lui Nicolae Ceaușescu atunci când acesta intră în criză diabetică și nu mai poate lucra. Pe 12 decembrie 1989 Elena Ceaușescu a participat la ședința în care s-au aprobat propunerile legate de organizarea revelionului, a pomului de iarnă și a viitoarelor alegeri pentru MAN. Cu câteva zile înainte coordonase organizarea curățeniei de Crăciun la cele două reședințe ale cuplului Ceaușescu, din Primăverii și de la Snagov. În ciuda acestor numeroase saricini, Elena Ceaușescu nu își neglija copiii: aproape zilnic avea întâlniri cu oamenii din Securitate responsabili pentru protecția și urmărirea celor trei copii.
Cosmin Popa scrie că această ascensiune a Elenei Ceaușescu la vârful puterii (așa cum reiese de mai sus, cu atribuții în domenii cheie, precum economia statului și a cadrelor de partid) a fost mascată de regim drept parte a unei promovări mai largi a femeilor în funcții de conducere, în stat și în partid. Un ”fals tratat de feminism”, consideră Popa, înscriindu-se astfel în tradiția anticomunistă locală care denunță partidul atât pentru intențiile, cât și pentru acțiunile sale. Există documente care atestă faptul că promovarea femeilor era o politică asumată de partid. În lectura anticomunistă asta înseamnă un șiretlic pentru a o scoate în față pe Elena. Datele consemnează totuși o creștere a numărului de femei în funcții de conducere după a doua jumătate a anilor 70. Interpretarea anticomunistă spune că această creștere nu a fost suficientă, se putea face mai mult. Verdictul e astfel deja mereu dat, în ciuda evidențelor, uneori chiar contra lor.
Sigur că nu trebuie idealizat deloc statutul femeilor în comunismul românesc. Diverse studii au inventariat cu acribie numeroase limite și presiuni. Pe de altă parte, perioada post-comunistă a însemnat un recul al politicilor de gen și al accesului femeilor în funcții importante în stat în comparație cu perioada anterioară. În același timp cred că discuția despre feminism trebuie purtată altfel în legătură cu Elena Ceaușescu: ar trebui remarcat mai întâi misoginismul nestăpânit cu care a fost tratată această femeie, inclusiv de alte femei, așa cum face și Betea. Pare că misoginismul e o grilă generală ce subîntinde orice referire la Elena Ceaușescu. Practic imaginea publică a Elenei Ceaușescu este imposibil de disociat de acest misoginism latent.
O posibilă explicație pentru faptul că atât Nicolae Ceaușescu cât și Elena Ceaușescu ajung să ocupe cât mai multe funcții și să fie implicați în cît mai multe zone de decizie se află ascunsă chiar în mijlocul cărții lui Cosmin Popa. Acesta descrie convingător lumea cadrelor de partid și de stat care, începând din a doua jumătate a anilor 70, și din ce în ce mai accelerat după aceea, renunță la orice convingere ideologică și preocupare pentru binele comun și au ca scop păcălirea sistemului și căutarea de foloase proprii. Practic Popa oferă un tablou în mișcare în care surprinde cum cadrele comuniste, în loc să implementeze politica partidului (bună, proastă, indiferent cum o judecăm), nu fac decât să privatizeze părți ale sistemului comunist pentru ei înșiși. Conducerea centrală – întruchipată la vârf de Elena Ceaușescu drept persoana responsabilă cu cadrele – încearcă din răsputeri să pună capăt acestor practici, dar fără succes. Rotația cadrelor, controalele, avansarea în funcție a unor persoane până atunci exterioare sistemului, raționalizarea alocărilor bugetare, toate acestea și multe alte măsuri, sunt sortite eșecului.
Controlul central al birocrației de stat și de partid este unul foarte lax. În lipsa altor pârghii, conducerea centrală este nevoită să se bazeze din ce în ce mai mult pe informări primite de la Securitate și pe informații anonime transmise de cetățenii nemulțumiți de mersul lucrurilor. Cunoașterea realităților din teritoriu începe să se diminueaze constant pentru cei de la centru și prin urmare capacitatea acestora de a lua decizii în cunoștință de cauză care să producă efecte semnificative. Lucrurile se înrăutățesc exponențial după 1982 când România introduce procesul de austeritate pentru plata datoriilor fapt ce duce, printre altele, la explozia informalității, a piețelor negre și, implicit, a puterii cadrelor locale și regionale, care gestionau un număr limitat de resurse. Încercând să scape de controlul exercitat de creditorii străini prin datorii, regimul Ceaușescu devenea vulnerabil în raport cu centrii de putere locali din interiorul regimului.
Această perspectivă se află în contrast evident cu narațiunea dominantă anticomunistă care a descris regimul Ceaușescu drept unul totalitar, hiper-centralizat și care implementa în tocmai voința dictatorului sau a cuplului prezidențial. E foarte departe totodată de imaginea ”sultanismului” descrisă de Vladimir Tismăneanu. Mai degrabă, conducerea centrală – întruchipată de Nicolae și Elena – pare mai degrabă asemenea domnitorilor români medievali care încercau mereu să consolideze și să centralizeze puterea domnească, doar ca să descopere că boierii fac tot posibilul să împiedice acest proces. Câteva detalii oferite de Popa sunt grăitoare. De exemplu, el amintește de grupul infracțional de la Timișoara, condus chiar de activiști de partid și de milițieni, care organizează traficul transfrontalier în Iugoslavia, din care se îmbogățesc. Bețiile și violurile în aceste cercuri se țin lanț. O situație similară se întâlnește la Constanța, unde devine practic imposibil de distins între cadrele de partid și lumea infracțională. Corupția vameșilor este proverbială și prin portul din această localitate pătrund majoritatea mărfurilor dorite din occident. Și activiștii de aici se îmbogățesc obscen, conducerea centrală negăsind pârghiile necesare în vederea opririi acestui fenomen. În mai toate zonele din țară, activiștii de partid și de stat își construiesc apartamente, vile și chiar ctitoresc biserici. Deși anual erau destituiți din funcții pentru nereguli și abuzuri aproximativ 2000 de activiști de partid, fenomenul ia amploare pe măsură ce ne apropiem de 1989 (pp. 114-120, 240, 241). În aceste condiții ar trebui să luăm în serios o notare în jurnal a Elenei Ceaușescu în care se plânge că eșaloanele inferioare nu le transmit datele corecte, că ascund realitatea și că raportează cifre în folos propriu – lucru care, de altfel, s-a și confirmat după 1989.
Abia din acest punct se poate începe o discuție substanțială despre modul în care poate fi înțeles regimul Ceaușescu (și rolurile asumate de cei doi) în ultimul său deceniu. În acest mod poate și imaginea Elenei Ceaușescu ar fi susceptibilă unei reinterpretări. Deocamdată însă – și probabil pentru totdeauna – istoriografia anticomunistă nu se poate dezlipi de bârfă, zvon și clișeu – cel mai inveterat fiind cel legat de controlul total al cuplului Ceaușescu, de modul în care societatea funcționa ca urmare a voinței și a deciziilor acestora. Cel mai probabil, presiunea către asumarea unui număr cât mai mare de funcții și responsabilități de către conducerea centrală, mai ales de către cuplul prezidențial, venea tocmai din această lipsă de încredere în aparatul birocratic al statului și al partidului de la nivel local. Paradoxal, era efectul unei lipse de control central decât simptomul unei hiper-acumulări a puterii în câteva mâini, așa cum spune istoria anticomunistă. Abia o depășire a acestei paradigme ar putea lăsa loc unor cercetări istorice despovărate de puterea clișeelor.
Cele trei volume despre Elena Ceaușescu discutate aici, pe lângă că contribuie la perpetuarea unor clișee, uneori împotriva materialului empiric folosit, mai au un lucru în comun. Disprețul la adresa Elenei Ceaușescu (ancorat așa cum am văzut în clasism și misoginism) șterge trecutul de luptă anti-fascistă a acesteia (și a altor personaje comuniste). Sigur că pentru istoriografia burgheză anticomunistă acest aspect este neglijabil, nu în ultimul rând datorită afinităților inerente dintre anticomunism și extrema dreaptă. Pe de altă parte, acest detaliu biografic ar putea oferi posibilitatea unei analize a lui Nicolae și a Elenei Ceaușescu nu din momentul finalului carierei lor politice în unitatea militară de la Târgoviște, ci din vremea în care aceștia au fost subiectivați politic împotriva opresiunii, a antisemitismului și cu speranța unei societăți mai bune și mai echitabile. E speranța unor oameni care, imediat după vârsta de 11 ani, au fost nevoiți să muncească.
Aici se poate identifica o trăsătură importantă a istoriografiei anticomuniste locale: caracterul burghez al acesteia. Nu am în vedere neapărat poziția de clasă a practicienilor (deși, în mod obiectiv, interpretarea hegemonică a comunismului a fost produsă cu mijloacele de producție intelectuală deținute de ”boierii minții” și prietenii lor), cât mai degrabă ceea ce Lukács înțelegea prin ”știința burgheză” în Istorie și conștiință de clasă: un anumit mod de a vedea, înțelege și analiza lumea, derivat din categoriile folosite de burghezie pentru a reprezenta lumea pe care tot ea a creat-o. Istoria comunismului în post-comunism – și nu mai e vorba doar de cel românesc aici – a fost scrisă, în proporție covârșitoare, dintr-o perspectivă burgheză. Nu că o perspectivă a muncitorilor ar lipsi sau că nu există studii care să le dea acestora voce în perspectiva burgheză. E vorba de un tip de istorie care e ruptă de aspirațiile comuniste despre care scrie și care refuză materialismul istoric ca teorie și metodă de cercetare.
Un exemplu elocvent (dar nicidecum singurul) de istoriografie burgheză în sensul de mai sus este volumul coordonat de Adrian Cioroianu, cu un titlu imposibil de lung: A fost odată ca niciodată. Partidul Comunist Român. 1921-2021. Pentru o istorie dezinhibată a ”viitorului luminos”. Istoria dezinhibată este un fel de a spune al coordonatorului că volumul nu este unul radical anticomunist, că ceea ce urmează nu va fi o înfierare a PCR ca în anii 90. Volumul reunește texte publicate anterior în volume separate la edituri universitare și analizează diverse figuri marcante ale mișcării comuniste locale în perioada de ilegalitate: Ana Pauker, Gheorghiu Dej, Ceaușescu, etc. Documentate cu acribie, textele sunt utile la nivelul informației, dar ele nu reușesc nici pe departe să ofere o ”istorie a partidului”. Partidul, care în viziunea teoreticienilor și revoluționarilor comuniști, reprezenta avangarda de clasă și mijlocul subiectivizării politice a proletariatului, devine în această colecție suma unor persoane care au probleme cu legea pentru activitățile lor clandestine. Paradoxal, arhivele statului român burghez interbelic devin sursele principale pentru reconstituirea activității lor. Tipul acesta de abordare (centrat pe individ, pe traiectorie personală, rupt de relația cu partidul) exprimă abordarea burgheză prevalentă în studiului anticomunismului și care face imposibilă înțelegerea unor personaje istorice precum Elena Ceaușescu, dincolo de clișee.
Stilul tabloidal de a face istorie este prezent și în cartea lui Sorin Șerb, Ceaușescu. Ultimul an. Volumul este o retrospectiva a anului 1989 făcută din articole de presă și însemnări ale întâlnirilor oficiale; practic o narativizare subiectivă a arhivelor și ziarelor epocii, presărată cu bancuri și vituperări la adresa celor doi Ceaușescu. Elena apare aici mai proeminent abia spre final când organizează răspunsul la manifestările de la Timișoara, Nicolae fiind plecat în Iran. Revoluția era iminentă.
*
G.M. Tamas a observat ironic, în mai multe rânduri, tendința românilor de a nega caracterul revoluționar și popular al evenimentelor din 1989. Mobilizarea a zeci de mii de oameni în marile orașe ale țării – în general o combinație de tineri și muncitori industriali – care a forțat cuplul conducător să fugă cu un elicopter este negată în favoarea diferitelor teorii ale conspirației.
Prima teorie a conspirației a fost articulată chiar în zilele Revoluției de către Ceaușescu. Pentru el, lovitura de stat a fost provocată de agenți străini, cel mai probabil sovietici, care doreau de mult îndepărtarea sa. Că nu credea că era vorba de o manifestare populară autentică a fost clar după ce regimul a convocat o adunare populară pe 22 decembrie la București, chiar dacă cu o seară înainte zeci de oameni au fost uciși de forțele regimului. În ciuda dovezilor copleșitoare, Ceaușescu nu a reușit să vadă și să înțeleagă că nemulțumirea populară era reală și nu orchestrată.
Mai târziu, în perioada de tranziție, s-a conturat o altă versiune a conspirației, promovată de această dată de forțele conservatoare anticomuniste, inclusiv de unii dizidenți care au participat direct la evenimentele din decembrie 1989. Potrivit acestei narațiuni, nu a existat în mod real o revoluție, ci o lovitură de stat făcută de eșaloanele inferioare ale partidului sau cele marginalizate de regim, ilustrate de persoana lui Ion Iliescu. Aceștia nu au mai suportat dictatura lui Nicolae Ceaușescu. Ei vizau însă doar eliminarea liderului, nu și o reformă reală a societății. Au simțit că regimurile comuniste se prăbușesc peste tot în centrul și estul Europei cu binecuvântarea Moscovei și au luat inițiativa pentru a scăpa de Ceaușescu și de clica lui pentru a-și revendica puterea. Au pus în aplicare un regim neo-comunist care a rămas nereformat și corupt până în oase. În linii mari, aceasta a fost și principala linie de argumentare care a stat la baza descrierii revoluției române în Raportul Tismăneanu. Până în prezent rămâne o interpretare influentă a Revoluției și a urmărilor sale (vezi și Deletant mai sus), având în vedere hegemonia ideologică pe care încă o deține anticomunismul.
Mai recent, o altă interpretare pare să capete prim plan. Promovată de o nouă generație de istorici anticomuniști cu acces la documente ale Securității și ale altor instituții cheie ale statului comunist, această narațiune reia de fapt o teorie mai veche. În această perspectivă Revoluția nu a fost altceva decât o diversiune orchestrată de Securitate în speranța salvării regimului și, atunci când acest lucru a devenit imposibil, în vederea conservării sale. Practic, Securitatea a manipulat Revoluția în folos propriu, tocmai pentru ca liderii și angajații ei să rămână la butoane, din umbră sau nu, în noul context post-comunist. Această narațiune prelungește și întărește astfel o perspectivă foarte populară în România, atât înainte, cât și după evenimentele din 1989, potrivit căreia agenții Securității conduc de fapt viața socială din culise.
Andrei Ursu și Roland O. Thomasson, în colaborare cu Mădălin Hodor, propun această interpretare a Revoluției în volumul lor Trăgători și mistificatori. Contrarevoluția Securității în decembrie 1989 (2019). În 2022, Ursu și Thomasson au coordonat un alt volum – Căderea unui dictator. Război hibrid și dezinformare în Dosarul Revoluției din 1989 – menit să întărească teza principală și să infirme totodată concluziile procurorilor în acest caz.
Ursu, Thomasson și Hodor constată existența unor divizii foarte secrete în interiorul Securității, instruite special să creeze diversiune și panică în cazul unei revolte populare sau al unei invazii armate din exterior, cu scopul de a slăbi inamicul și de a prelua controlul. Este exact ce s-a întâmplat la Revoluție, spun autorii: Securitatea a creat confuzie și panică deschizând focul prin așa numiții ”teroriști”, de fapt agenți secreți ai serviciului special instruiți pentru așa ceva. Astfel se explică și numărul mare de morți din timpul revoluției, cei mai mulți uciși prin împușcare. Că până astăzi nu au fost identificați acești trăgători reprezintă pentru autori o confirmare că aceasta a fost o operațiune extrem de secretă.
Securitatea nu s-a oprit însă la acest nivel. Ea a acționat și la nivel retoric și imagologic încercând să-și acopere urmele, să ascundă implicarea sa în evenimente și scopurile sale. Faptul că dosarul Revoluției îl incriminează pe Ion Iliescu și pe cei din jurul său este o mărturie în acest sens: rolul Securității este negat, șters – adică exact ce dorea Securitatea. De aceea istoricii se simt datori să respingă concluziile procurorilor și se simt chemați să li se substituie. În Trăgători ei scriu: ”acest volum este în primul rând un dosar cu probe care să ducă la aflarea adevărului. Este în același timp un exercițiu de memorie… Cartea de față este un studiu istoric, dar și un semnal de alarmă”. (pp. 19) … ”Cartea urmărește efectuarea dreptății pentru victime” (pp 22). Istoria ca act de efectuare a justiției, de identificare a vinovaților, este trecută în programul de cercetare al Institutului Revoluției Române din Decembrie (IRRD). Istoricii români ai Revoluției nu doar că se uită peste umărul procurorilor – așa cum făcea Carlo Ginzburg când se uita peste umărul inchizitorilor catolici – ci caută să îi înlocuiască pe aceștia, să producă o istorie ca un rechizitoriu.
Această teorie însă nici nu e nouă (primul care a formulat-o a fost Silviu Brucan, în zilele Revoluției și, mai apoi, Ion Iliescu, în memoriile sale) și mai e și greu de probat. Ambele volume încearcă să documenteze acțiuni în care s-a deschis focul pentru a crea confuzie și panică – care să ateste astfel implicarea Securității – însă după 800 de pagini dovezile sunt mai mult circumstanțiale și teza autorilor rămâne una neconvingătoare. Sigur, e greu de crezut că Securitatea nu a jucat nici un rol în evenimente, dar e dificil de probat planul detaliat și bine pus la punct pe care îl acuză istoricii. Faptul că în ambele volume argumentația se sprijină pe mărturii orale ale unor participanți la evenimente, care au o structură de tipul ”am văzut o Dacie albă cu arme în ea” sau ”erau niște trăgători în salopete negre pe acoperiș”, nu are cum să o facă mai convingătoare.
Teza că Securitatea era foarte bine pregătită să conceapă și să implementeze un plan de deturnare a revoluției este seducătoare pentru că ea confirmă un clișeu bine înrădăcinat în societate: omnipotența și omni-știința Securității, probabil efecte ale propagandei Securității despre ea însăși decât realitate. Dacă Securitatea era așa de omnipotentă și omniștientă, cum de a luat naștere totuși mișcarea revoluționară? Cum de au fost posibile mișcări la Iași (în 15 decembrie 1989) și desigur, mai de amploare, la Timișoara (în 16-18 decembrie)? Cum de nu a reușit Securitatea să împiedice aceste acțiuni și, mai mult, cum de nu a reușit să restabilească ordinea imediat? Cum de a permis apoi organizarea manifestațiilor de la București? Ori nu a putut ori nu a vrut – în ambele cazuri, teza celor trei istorici se destructurează rapid. Poate că până la urmă Securitatea nu era așa de bine organizată și de capabilă, sau poate că nici nu mai era așa fidelă cuplului Ceaușescu.
Ideea unei conspirații a Securității menite a salva regimul de insurecția revoluționară este infirmată și de modul haotic în care cei doi conducători au fugit. Revizitarea traseului celor doi, în volumul Căderea, de pe acoperișul CC până la garnizoana din Târgoviște cu greu poate indica existența unui plan secret bine articulat. Sau dacă acesta a existat, atunci lucrurile au mers atât de prost încât a devenit inutilizabil. Succesiunea momentelor care duc cuplul prezidențial în mijlocul unui câmp e aproape neverosimilă. Dacă Securitatea ar fi dorit atât de mult să-i salveze pe cei doi și dacă era atât de capabilă pe cât se spunea, cu siguranță că acest lucru s-ar fi văzut din momentul în care cuplul Ceaușescu ar fi aterizat la Snagov. Mitul puterii ieșite din comun a Securității e mai seducător însă pentru istoricii anticomuniști, decât o analiză elementară a faptelor. Asta și pentru scopul nu este atât unul de cunoaștere, cât unul politic: afirmarea continuității în prezent a influenței Securității comuniste astfel încât lupta cu agenții acesteia trebuie să înceapă urgent. E o încercare de a păstra relevanța publică a istoricilor-procurori și a institutelor publice care le plătesc salariile.1
*
Cartea lui Zoltan Gyorke, Napoca. O istorie recentă a Clujului. Obsesia romanizării sub două regimuri politice 1974-2014 (Mega, 2017) amintește de stilul și abordările lui Lucian Boia, cel din Istorie și mit în conștiința românească (Humanitas, 1997), nu cel de mai târziu. Volumul documentează traseul administrativ prin care s-a adăugat numele de Napoca Clujului – un act ce s-a făcut prin încălcarea legilor în vigoare ale statului comunist, arată convingător autorul – și pune în pagină argumentele istoricilor oficiali români care fundamentau această decizie a partidului. Partea a doua a cărții rememorează naționalismul românesc din oraș în perioada Funar și se încheie arătând continuitatea acelei perioade în prezent, când primarul Emil Boc – cu argumente oferite de istorici români contemporani, precum Aurel Pop – se opune renunțării la numele de Napoca. Analiza lui Gyorke e încărcată de anticomunism evident dublat de naționalism maghiar. Dar spre deosebire de multe producții anticomuniste locale, studiul său iese din tipare și face câteva observații utile.
În primul rând autorul surprinde modul în care comuniștii români, mai ales începând cu anii 70, au încercat din răsputeri să românizeze Clujul, să șteargă, dacă se poate, toate urmele maghiare ale acestuia. Romanizarea numelui orașului nu e doar un exemplu al obsesiei regimului pentru originile îndepărtate ale poporului român printre daci și romani. E un simptom al încercării de a dovedi că românii au existat în Transilvania, și deci în Cluj, cu mult înaintea maghiarilor. Istoricii clujeni naționaliști din perioada Ceaușescu, precum Ștefan Pascu și C. Daicoviciu, au avut un rol covârșitor în sedimentarea acestei narațiuni. Dar Gyorke face de fapt un proces de intenție întregului eșafodaj al puterii comuniste de la Cluj din ultimele două decenii ale regimului, pe care îl consideră responsabil pentru promovarea argumentelor naționaliste și revizioniste. Bine prinse în acest mecanism local al puterii sunt personaje care vor deveni notorii în perioada post-comunistă, precum Andrei Marga, Ion Aurel Pop și Ioan Rus. Tipul de analiză în care istorici consacrați, profesori universitari și cadre tinere din UASCR sau UTC sunt discutate la un loc nu este, desigur, cel mai fin, dar studiul lui Gyorke are meritul că trasează în linii mari naționalismul comunist în care s-au format viitorii intelectuali și politicieni clujeni.
Aici e de găsit o altă observația importantă a autorului: continuitatea ideologică în ceea ce privește românizarea Clujului după 1989. De fapt, ce se întâmplă după căderea comunismului la Cluj (și în alte spații din Transilvania) este o radicalizare a naționalismului românesc de sorginte ceaușistă. Eliberați de limitele impuse de partid, Funar și membrii organizației Vatra Românească pot da frâu liber naționalismului care, îmbinat cu tropi ai extremei drepte interbelice, devine exploziv și capătă reprezentare publică și politică. În acest mediu se formează în anii 90 oameni precum Vasile Dâncu, Rareș Bogdan și Emil Boc (absolvent al facultății de istorie din oraș în 1991), adepți nu doar ai păstrării denumirii de Napoca (în ciuda anti-comunismului intransigent pe care îl promovează) dar și promotori ai unui naționalism românesc agresiv. Așadar, obsesia identitară românească care se regăsește la multe persoane publice venite din Cluj (Pop, Boc, Bogdan, etc.) a fost forjată în naționalismul ceaușist, apoi amplificată în post-comunism prin anticomunism și poartă cu sine obsesia românizării, a ștergerii urmelor maghiare și a inventării unui trecut lipsit de orice legătură cu faptele istorice. Departe de a fi originali, Pop, Boc, Bogdan ș.a. sunt de fapt ecouri contemporane ale naționalismului ceaușist așa cum a fost construit și implementat în Transilvania.
Citind cartea lui Gyorke m-am gândit imediat la G.M. Tamás. Deși comunitățile maghiară și română tind să aibă vieți paralele în Cluj, atmosfera acestui naționalism românesc agresiv care încerca românizarea Clujului aruncă o lumină diferită asupra dizidenței anticomuniste a lui Tamás. Știm din povestirile lui cum apărea regimul comunist românesc în ochii unui tânăr intelectual maghiar provenit dintr-o familie de comuniști, unguri, evrei revoluționari.
*
Pentru că l-am amintit pe GMT, acesta a sesizat timpuriu mutația spre postfascism. Pentru Tamas postfascismul înseamnă dictatura centrului în care reprezentanții minorităților nu mai sunt persecutați, ci marginalizați – excluși de fapt din corpul social considerat normal, productiv și dezirabil. Anticomunismul contemporan pare că se lipsește tot mai mult de pelerina (neo)liberală cu care a defilat pe vremea disidenților și în perioada de tranziție. Din ce în ce mai mult, anticomunismul reprezintă o formă de excludere din corpul social al indezirabililor: comuniști, stângiști, nostalgici, în general toți cei care contestă consensul despre trecutul comunist și despre ordinea prezentă. Un anunț recent din partea ICCMER spune că instituția va lansa un barometru prin care să măsoare manifestările de nostalgie comunistă. E un exemplu minor, dar paradigmatic, al acestei transformări. Poliția memoriei este o continuare firească la diverse alte forme de control polițienesc care sunt introduse constant în societate. Una dintre acestea, extrem de semnificativă, este îngrădirea accesului cercetătorilor la documente aflate în arhiva statului. Polițiștii decid acum ce documente pot fi citite și ce documente trebuie să rămână secrete în baza unui mecanism instituțional opac. Turnura arhivistică pe care s-a întemeiat cercetarea regimului comunist după 2007 e pe cale să se încheie.
Cercetarea științifică lasă locul, din nou, afirmării ”memoriei victimelor”, mai ales a ”sfinților închisorilor” – adică a legionarilor și naziștilor. Un marș recent prin mijlocul Bucureștiului în memoria acestora – cu tot cu torțe aprinse – nu a atras intervenția autorităților, deși manifestația a încălcat mai multe prevederi ale unor legi ale statului. Acțiunea poliției este în sensul consolidării postfascismului.
În era postfascismului, anticomunismul va fi și mai mult rupt de trecutul comunist real existent. Spy/Master, serialul menționat la început, e o formă benignă de reprezentare a comunismului în postfascism. Forme mult mai agresive se profilează deja la orizont.
- Nu este vorba aici de autorii volumelor discutate.