Clasa în secolul XXI

de Göran Therborn

Deşi există mai multe etichete plauzibile ce ar putea fi aplicate secolului XX, din punct de vedere al istoriei sociale, acesta a fost în mod clar secolul clasei muncitoare. Pentru prima dată, oamenii muncii lipsiţi de proprietate au devenit o forţă politică majoră şi durabilă. Această ruptură a fost anunţată de Papa Leon al XIII-lea – conducătorul uneia dintre cele mai vechi şi mai mari organizaţii sociale – în enciclica sa Rerum Novarum, din 1891. Papa constata că progresul industriei dusese la „acumularea bogăţiei în mâinile celor puţini şi la creşterea sărăciei (inopia) în rândul maselor”; cu toate acestea, perioada fusese caracterizată şi de o „mai mare încredere în sine şi o mai strânsă coeziune” a muncitorilor.[1] La nivel mondial, sindicatele şi-au câştigat o poziţie în majoritatea marilor întreprinderi industriale, dar şi în numeroase alte companii. Partidele muncitoreşti au devenit forţe electorale majore – uneori, chiar dominante – atât în Europa, cât şi în vlăstarele sale din Oceania. Revoluţia rusă din Octombrie a oferit un model de organizare politică şi schimbare socială pentru China şi Vietnam. India lui Nehru şi-a stabilit ca ţel asumat urmarea unei „căi de dezvoltare socialiste”, la fel ca majoritatea statelor postcolonialiste. Multe ţări africane vorbeau de construirea unor „partide muncitoreşti” când de-abia dacă aveau destui proletari cât să umple câteva săli de clasă.

Ziua Muncii a debutat în 1886, pe străzile oraşului Chicago, fiind sărbătorită la Havana şi în alte oraşe sud-americane încă din 1890. Sindicalismul s-a dovedit a fi o forţă importantă în cele două Americi, chiar dacă, de regulă, a fost menţinut într-o poziţie subordonată. Noua Înţelegere americană a marcat un punct de confluenţă între liberalismul luminat şi clasa muncitoare industrială, care a reuşit să se organizeze pe timpul Marii Depresiuni prin lupte eroice. Şi, deşi Samuel Gompers ar putea fi considerat de unii reprezentantul par excellence al acelui sindicalism provincial, de breaslă, ce a precedat Noua Înţelegere, el a fost şi un formidabil negociator pentru muncitorii calificaţi reprezentaţi de mişcarea sa, în cinstea lui, la Washington, fiind ridicat un monument ce depăşeşte cu mult orice astfel de omagiu adus vreunui lider al muncitorilor de la Paris, Londra sau Berlin.[2]

De dimensiuni reduse, clasa muncitoare mexicană n-a fost unul dintre principalii actori ai revoluţiei care s-a desfăşurat în această ţară – deşi nu s-ar putea spune c-a fost nici ultima de pe listă – cu toate astea, elita postrevoluţionară a consumat o gramadă de energie pentru a absorbi sindicalismul în maşinăria sa de putere. Primul preşedinte revoluţionar, Venustiano Carranza, şi-a construit baza socială încheind un pact cu muncitorii anarho-sindicalişti din Mexico City (Casa del Obrero Mundial), iar în anii ’30, Lazaro Cardenas a conferit structurilor noii ordini o orientare explicit laburistă.[3] Deşi, despre Getulio Vargas şi “Noul său Stat” brazilian nu s-ar putea nici pe departe spune acelaşi lucru, abundenţa de legi progresiste din domeniul muncii a devenit una dintre moştenirile regimului său. În Argentina, mobilizarea clasei muncitoare, îndeosebi cea dirijată de militanţii troţkişti, a fost cea care l-a adus pe Juan Peron la putere, oferind, pentru multă vreme de-atunci încolo, sindicalismului argentinian– sau, cel puţin, liderilor acestuia – o voce puternică în mişcarea peronistă. Minerii din Bolivia au jucat un rol central în revoluţia din 1952, iar în anii ’80, când producţia de cositor s-a prăbuşit, abilităţile organizatorice ale celor obligaţi să caute de lucru în altă parte i-au oferit lui Evo Morales şi crescătorilor săi de coca o bază solidă de cadre disciplinate.

Poate că cel mai important omagiu al caracterului central pe care l-a avut clasa muncitoare de-a lungul secolului trecut este cel adus de cei mai fanatici dintre inamicii mişcărilor muncitoreşti independente, fasciştii. Ideea “corporatismului” era vitală pentru Italia lui Mussolini: deşi pretindea că aduce capitalul şi munca laolaltă, în realitate, el îngrădea munca într-un câmp închis pe de-o parte de capital,  iar pe de alta, de stat. Mişcarea lui Hitler se intitula Partidul Naţional Socialist al Muncitorilor din Germania, iar Germania sa a devenit cea de-a doua ţară din lume – după Uniunea Sovietică, dar înaintea Suediei – care a stabilit ziua de 1 Mai ca sărbătoare publică, “Ziua Germană a Muncii”. În primii optzeci de ani ai secolului XX, muncitorii n-au putut fi nici îndepărtaţi, nici ignoraţi. Dacă nu erai de partea lor, trebuia să-i ţii sub un control cât mai strict.

Muncitorii au devenit eroi şi modele, nu doar pentru artiştii avangardei de stânga, de la Brecht la Picasso, ci şi pentru personaje mult mai conservatoare, precum sculptorul belgian Constantin Meunier – creator al mai multor statui reprezentând muncitori cu diverse ocupaţii, şi a unui ambiţios “Monument al Muncii”, ridicat postum la Bruxelles, în prezenţa regelui. În Germania anului 1932, scriitorul-ofiţer Ernt Jünger a compus un eseu laudativ, intitulat “Muncitorul”, în care a prezis sfârşitul dominaţiei (Herrschaft) celei de-a treia stări şi înlocuirea acesteia cu un “Herrschaft al muncitorului, al democraţiei liberale, prin intermediul sindicatelor sau al democraţiei de stat”.[4]

Deşi e dincolo de orice putinţă de tăgadă că secolul clasei muncitoare s-a sfârşit cu o înfrângere, cu deziluzii şi dezvrăjire, e tot atât de adevărat că a lăsat în urmă şi realizări de durată. Democraţia ca model politic universal, a cărui încălcare necesită azi justificări de excepţie, e una. Urmând exemplul predecesoarei sale chartiste, mişcarea muncitorească social-democrată a fost principala susţinătoare a reformelor democratice. Înainte de 1918, majoritatea liberalilor şi toţi conservatorii erau convinşi că democraţia e incompatibilă cu menţinerea proprietăţii private, cerând, astfel, restricţii severe ale dreptului la vot şi ale libertăţii parlamentare.[5] Înfrângerea fascismului de un front popular intercontinental alcătuit din comunişti, liberali, social-democraţi şi conservatori precum Churchill şi de Gaulle; tărăgănata prăbuşire a dictaturilor militare contrarevoluţionare şi dispariţia rasismului instituţionalizat din Africa de Sud şi Statele Unite au consacrat validitatea drepturilor umane universale. Dreptul salariaţilor de a se organiza şi a negocia colectiv a fost un alt câştig major al conjuncturii postbelice. În ultimul timp, forţele conservatoare din America şi Marea Britanie au reuşit să mai ştirbească din aceste cuceriri, între timp, însă, ele au ajuns să fie adoptate pe tot cuprinsul lumii, în sectoarele economice formale din Africa şi Asia, fiind încă puternice în America Latină şi majoritatea Europei.

Secolul XX nu poate fi înţeles fără o cunoaştere amănunţită a marilor sale revoluţii, cea rusă şi cea chineză, cu repercursiunile lor profunde asupra Europei de Est, Caraibelor şi a unei mari părţi din Asia Centrală şi de Est – ca să nu mai amintim de influenţa pe care au avut-o asupra mişcărilor muncitoreşti şi a politicilor sociale din Europa Occidentală. Aprecierea lor rămâne atât controversată din punct de vedere politic, cât şi prematură, din perspectivă academică. Fără îndoială că aceste revoluţii au dat naştere unor represiuni brutale şi unor episoade de o cruzime arogantă specific modernistă, care au provocat suferinţe enorme, cum au fost devastatoarele foamete de pe timpul lui Stalin şi-al lui Mao.

Deşi nu-i defel un criteriu stângist de performanţă, realizările lor geopolitice sunt, şi ele, dincolo de orice discuţie. Rusia decrepită şi înapoiată, bătută de japonezi în 1905 şi de nemţi în 1917, a devenit URSS: stat care l-a învins pe Hitler şi a ajuns cea de-a doua superputere mondială, părând, din timp în timp, să fie un contracandidat serios la supremaţia americană. Înainte ca paşii făcuţi pe calea capitalismului s-o transforme în cea de-a doua economie a lumii, revoluţia chineză a pus capăt unui secol şi jumătate de decădere şi umilinţe pentru “Regatul de Mijloc”, transformând China într-o forţă politică globală.

Aceste revoluţii de secol XX au lăsat lumii cel puţin patru moşteniri progresiste de valoare. Întâi şi-ntâi, provocarea pe care au constituit-o a avut un impact fundamental asupra reformelor postbelice în lumea capitalistă: reforma funciară în Japonia, Taiwan şi Coreea de Sud; avansul drepturilor sociale în Europa Occidentală şi reformele “Alianţei pentru progres” din America Latină – toate au fost inspirate de ameninţarea comunistă. În al doilea rând, existenţa unui bloc de putere advers, cu o ideologie proprie, a contribuit semnificativ la slăbirea rasismului şi colonialismului euro-americane. Eisenhower nu ar fi trimis trupe federale pentru a impune desegregarea rasială în Arkansas dacă nu ar fi fost preocupat să câştige războiul de propagandă cu Moscova. Două decenii mai târziu, trupele cubaneze au oprit forţele sud-africane care încercau să cucerească Angola, iar regimul de apartheid nu ar fi putut fi izolat atât de eficient fără umbra aruncată de Uniunea Sovietică asupra politicii mondiale.

În cel de-al treilea rând, orice s-ar spune despre nemilosul autoritarism al liderilor ei, mişcarea comunistă a produs un număr extraordinar de mare de militanţi devotaţi, cu spirit de sacrificiu, în toate colţurile lumii. Adulaţia lor faţă de Stalin sau Mao era prost-plasată, adeseori, însă, ei erau cei mai buni – şi uneori, chiar singurii – prieteni ai celor săraci şi asupriţi. O astfel de dăruire constantă, cotidiană, impune respectul tuturor progresiştilor. În cele din urmă, şi de o importanţă discutabilă, mai există şi o moştenire organizaţională ce continuă să-şi facă simţită prezenţa în lumea modernă. Poate că statele celor două mari revoluţii nu mai sunt nişte faruri ale speranţei, dar ele continuă să fie esenţiale, dacă se doreşte păstrarea unui anume grad de pluralism geopolitic (iar asta include şi Rusia postcomunistă). Persistenţa unor state guvernate de comunişti după 1989-91 înseamnă că opţiunea socialistă rămâne într-o oarecare măsură deschisă. Dacă liderii Republicii Populare Chineze ar ajunge la concluzia că statul lor necesită o bază economică socialistă pe măsura puterii lui naţionale, sau că avansul pe calea capitalistă reprezintă un pericol pentru coeziunea socială, încă mai au puterea şi resursele să schimbe macazul.

Partidele comuniste sau urmaşele lor îşi păstrează un loc în viaţa politică a multor ţări. Comunismul are o prezenţă semnificativă pe scena politică indiană, deşi este scindat între forţe concurente: maoiştii poartă un război de gherilă în regiunile controlate de triburi, în vreme ce Partidul Comunist din India (marxişti) încă se reface de pe urma istoricelor înfrângeri electorale suferite după experienţa sa de guvernare în Kerala şi Bengalul de Vest. În Grecia, Portugalia, Japonia, Chile şi Republica Cehă continuă să existe partide comuniste semnificative. Comuniştii greci şi portughezi au jucat un rol important în mobilizările proletare împotriva menghinei reprezentate de zona euro, iar coaliţia SYRIZA, condusă de foşti eurocomunişti, a ieşit pe locul doi în alegerile greceşti din iunie 2012. Unul dintre cele mai inovatoare vlăstare ale tradiţiei comuniste europene a fost Die Linke, din Germania, care i-a adus laolaltă pe comuniştii reformişti şi pe social-democraţii mai de stânga, pe lângă el, mai existând şi alte câteva formaţiuni postcomuniste demne de remarcat, de la Partidul de Stânga din Suedia, până la AKEL, aflat la putere în Cipru.

Prin alianţa sa cu Congresul Naţional African, Partidul Comunist Sud-African face parte din blocul guvernamental; Partidul Comunist brazilian deţine un rol minor în guvern, cum avuseseră, până de curând, şi comuniştii indieni. După o pauză de aproape patruzeci de ani, provocată de lovitura de stat a lui Pinochet, comunismul a revenit şi în parlamentul chilian, iar Primăvara Arabă din 2011 a făcut posibilă reapariţia unor grupuscule de stânga înrădăcinate în tradiţia comunistă, a căror prezenţă în viaţa politică rămâne, însă, marginală. Renaşterea democraţiei indoneziene n-a reuşit, însă, să dea un nou suflu de viaţă partidului distrus în 1965, într-unul dintre cele mai mari masacre politice din acest secol – depăşind, probabil, în termeni relativi, epurările staliniste din 1937-38. Prin alte locuri, e remarcabil de observat cât de repede s-a evaporat tradiţia comunistă după 1989, partidele sale îmbrăţişând naţionalismul conservator – rezultatul din Rusia şi republicile din Asia Centrală – sau social-democraţia de dreapta, cum a fost cazul în Polonia şi Ungaria. Comuniştilor italieni, până şi cuvântul “social” le-a părut a fi prea de stânga pentru gustul lor, alegând să se numească Partidul Democrat, fără niciun alt adjectiv, în spiritul clasicului partid din SUA.

Aripa reformistă a laburismului de secol XX ne-a lăsat şi ea o moştenire durabilă, oferindu-ne unul dintre principalele partide de guvernământ din multe ţări europene. Astăzi, există o mişcare sindicală cu-adevărat mondială – ceva care lipsea acum un secol – şi, cu toate că puterea sa de penetrare dincolo de graniţele Europei Occidentale este limitată, ţări precum Brazilia, Argentina şi Africa de Sud reprezintă modele de excepţie prin puterea sindicatelor lor. Partidele social-democrate şi laburiste rezistă, adeseori, cu o bază electorală mai cuprinzătoare decât cea pe care o aveau la începutul secolului trecut. În America Latină şi anumite părţi ale Africii, ele au cucerit noi teritorii. Deseori, însă, Internaţionala Socialistă şi-a câştigat noi adepţi renunţând la orice pretenţie, măcar formală, de principialitate, permiţându-le unor progresişti neverosimili precum Laurent Gbagbo şi Hosni Mubarak să-şi înscrie vehiculele politice în rândurile sale.

În unele domenii, cum e cel al sprijinirii drepturilor femeilor, copiilor şi homosexualilor, social-democraţia modernă, de centru-stânga, ar mai putea constitui o forţă de progres şi schimbare. Dar, în esenţă, în domeniul politicilor economice, partidele sale au capitulat în faţa unui soi sau altul de liberalism. Întemeierea sa politică originară, bazată pe clasa muncitoare, a fost marginalizată din punct de vedere politic şi erodată de schimbările sociale. Pe parcursul actualei crize europene, performanţa partidelor social-democrate a mers de la o respectabilitate mediocră, până la o patetică pierdere a oricăror repere. Statul bunăstării – un stat al drepturilor civice sociale – este cea mai importantă realizare a reformismului de secol XX. În prezent, ele este atacat din toate părţile şi este foarte slab apărat. Singura temă consistentă a haoticei campanii Romney a fost atacul său asupra “acordării de drepturi” în spirit european. Conservatorii şi noii laburişti britanici subminează deja de decenii statul asistenţial, deşi le vor mai trebui câteva cicluri electorale bune pentru a surpa această fortăreaţă. În ţările NATO, statul bunăstării a primit câteva lovituri serioase, în special în acelea în care nu era oricum prea puternic, dar încă n-a fost distrus cu totul. Principiile politicilor sale şi-au extins, în schimb, impactul global, găsind ecou în China şi alte ţări asiatice, consolidându-şi stăpânirea asupra unei mari părţi a Americii Latine. China şi Indonezia par să fie pe cale de-a implementa asigurarea de sănătate universală cu mult înaintea Statelor Unite.

Explicaţii pentru înfrângere

Prin urmare, secolul XX ne-a lăsat câteva realizări progresiste durabile. Înfrângerile suferite de stânga către sfârşitul acestui secol trebuie, însă, la rândul lor, înţelese. Şcoala dominantă de gândire, cea euro-americană, nu poate explica de ce această contrarevoluţie capitalistă a avut atâta succes. Marx a prezis o confruntare între forţele şi relaţiile de producţie – unele cu un caracter din ce în ce mai social, celelalte, private şi capitaliste – care se va ascuţi de-a lungul timpului. Aceasta era Marea Dialectică marxistă şi, în timp, odată dezbărată de brizbrizurile sale apocaliptice, şi-a dovedit, cu vârf şi îndesat, veracitatea. Comunicaţiile, transporturile, energia şi resursele naturale strategice au fost, în genere, scoase din sfera competiţiei pur capitaliste, fiind plasate în proprietatea statului şi făcând obiectul unor reglementări publice extrem de stricte. Culoarea ideologică a diferitelor guverne a influenţat forma acestui proces, rareori însă, şi conţinutul lui. Investiţiile publice în educaţie şi cercetare au devenit esenţiale pentru competiţia economică – în Statele Unite fiind realizate prin intermediul cheltuielilor militare, unde, printre altele, au dat naştere GPS-ului şi internetului.

Anii ’70 au fost martorii unui punct de maximă expansiune a mişcărilor muncitoreşti, în ceea ce priveşte organizarea sindicală şi militantismul – era o epocă în care sindicatul minerilor britanici putea doborî guvernul lui Edward Heath – dar şi în privinţa penetrării în mainstream a ideilor radicale, de la fondul salariaţilor propus de social-democraţii suedezi, până la Programul Comun al stângii franceze, cu apelurile sale la naţionalizări de amploare şi la o “ruptură cu capitalismul”. Puţini şi-au dat seama atunci că aceasta era ultima culme dinaintea prăpastiei, iar răposatul Eric Hobsbawm a fost unul dintre aceştia, în conferinţa sa din 1978 “Marşul înainte al sindicalismului s-a oprit?”[6] Noua epocă nu-şi dezvăluise încă adevărata identitate politică, dar incertitudinea nu va mai dura mult: victoriile electorale ale lui Thatcher şi Reagan din 1979 şi 1980, urmate de capitularea guvernului Mitterrand în faţa neoliberalismului, în 1983, şi abandonarea planului Meidner de către social-democraţii suedezi.

Marea Dialectică părea a fi suspendată, poate chiar inversată. Triumful neoliberalismului nu era doar o chestiune de ideologie, aşa cum marxiştii ar fi trebuit să prevadă, el avea o solidă bază materială. Financiarizarea – o sumă de evoluţii distincte, ce include liberalizarea fluxurilor de capital, expansiunea creditului, comerţul digital şi acumularea capitalurilor în fondurile de pensii şi asigurări – a generat cantităţi enorme de capitaluri private concentrate, extinzându-se mult peste graniţele noilor cazinouri financiare. În vara lui 2011, Apple avea deja mai mulţi bani lichizi decât guvernul Statelor Unite. Revoluţia electronică a permis managementului privat să funcţioneze de la distanţă, stabilind noi lanţuri de distribuţie mondiale şi dizolvând vechile economii de masă. În acest context modificat, privatizarea şi marketizarea au înlocuit naţionalizarea şi reglementarea ca principii centrale şi ubicue ale politicilor guvernamentale.

Alături de Marea Dialectică, putem vorbi de o Mică Dialectică, ce considera că dezvoltarea capitalistă va conferi putere clasei muncitoare, generând opoziţie faţă de capital. Şi aceasta a început să bată în retragere odată ce ţările bogate au început să se dezindustrializeze. Aici trebuie să recunoaştem o transformare structurală de importanţă epocală, ce reduce ponderea industriei în capitalismul dezvoltat, şi care a început cu puţin înainte ca clasa muncitoare să ajungă la apogeul puterii sale. Producţia s-a mutat, deci, dincolo de graniţele Euro-Americii. În noile centre ale producţiei industriale – mai ales Asia de Est – Mica Dialectică şi-a făcut cu greu simţite efectele. Astăzi, însă, evoluţia sa poate fi trasată, începând în Coreea de Sud, în anii ’80, actualmente răspândindu-se pe teritoriul Chinei – deşi organizarea şi protestele muncitoreşti sunt limitate de obicei la nivel local, salariile şi condiţiile de muncă din China s-au îmbunătăţit semnificativ. În 2002, China avea deja de două ori mai mulţi lucrători industriali decât toate ţările G7 laolaltă.[7]

Naţiuni şi clase

E oarecum ironic că putem vorbi despre secolul XX ca aparţinând clasei muncitoare. Deşi, prin luptele de clasă, a fost o epocă a egalizării de clasă în interiorul naţiunilor, la nivel mondial, el a fost, de asemenea, epoca maximei inegalităţi între naţiuni. “Dezvoltarea subdezvoltării” de-a lungul secolelor XIX şi XX a însemnat că inegalitatea dintre indivizi era în mare parte determinată de spaţiul în care locuiau. În 2000 se estima că 80% din inegalitatea de venit între gospodării putea fi atribuită ţărilor de rezidenţă ale acestora.[8] Şi totuşi, în secolul XXI, naţiunile converg, în vreme ce clasele diverg.

Ultimele două decenii au fost benefice pentru naţiunile sărace ale lumii. Locomotiva economică a Asiei – China, India şi membrele ASEAN – a crescut de două ori mai repede decât media globală. Începând din 2001, Africa Subsahariană, care rămăsese atât de mult în urmă în primul sfert al secolului XX, depăşeşte constant creşterea lumii civilizate şi a “economiilor sale avansate”. America Latină continuă să depăşească performanţele statelor dezvoltate încă din 2003. Cu excepţia Europei postcomuniste, “economiile emergente şi în curs de dezvoltare” au trecut mai bine prin criza bancară anglo-saxonă decât lumea bogată. În opinia mea, în acest punct asistăm la o mare cotitură istorică, nu doar în termeni geopolitici, ci şi în ceea ce priveşte inegalitatea în genere. Cu toate că prăpastia dintre bogaţi şi cei foarte săraci e din ce în ce mai mare, inegalitatea între ţări este, per ansamblu, în scădere. Dar inegalitatea din cadrul naţiunilor creşte – chiar dacă neuniform, căci nu putem vorbi de vreo logică universală a “globalizării” sau a schimbării tehnologice fără a deturna sensul faptelor constatate.

Toate acestea echivalează cu o revenire a clasei ca determinant din ce în ce mai puternic al inegalităţii. Tendinţa a fost inaugurată în anii ’90, epocă în care prăpastia de venituri din China creştea spectaculos, în tandem cu cea a Rusiei post-sovietice, în vreme ce modesta tendinţă de egalizare din India rurală era inversată. În America Latină, Mexicul şi Argentina au suportat şocurile neoliberalismului. Un studiu al FMI-ului arăta că, la nivel global, singurul grup ale cărui venituri au crescut pe parcursul anilor ’90 a fost cel al celor mai bogaţi 20%, atât în ţările cu venituri mari, cât şi în cele cu venituri mici per capita.[9] Tot restul au pierdut. Cele mai importante schimbări s-au petrecut chiar la vârful scalei de venituri. Din 1986 până în 2006, cei mai bogaţi 0,1% au înregistrat o creştere a procentului deţinut din veniturile americane cu şase la sută; restul mult-hulitului procent şi-a văzut veniturile crescând cu numai 4 procente. Ceilalţi 9 procente aflate sub acest procent de top şi-au păstrat veniturile, în vreme ce restul de nouă zecimi din populaţie a pierdut teren.[10] Într-un an de redresare modestă, imediat după criza din 2008-2009, cel mai bogat procent al populaţiei şi-a adjudecat uluitoarea sumă de 93 la sută din toate creşterile de venit din Statele Unite.[11]

Aceleaşi tendinţe inegalitare pot fi constatate în China şi India, deşi procentul care revine celor mai bogaţi 1% dintre cetăţeni este mult mai mic decât în SUA: aproximativ 10% în India şi 6% în China (înainte de impozitare).[12] “Miracolul” indian n-a făcut mare lucru pentru cei mai săraci 20% dintre copii indieni, în 2009, două treimi dintre aceştia având greutatea sub cea normală – la fel ca în 1995. Creşterea economică rapidă care s-a produs în cea mai mare parte a fostei Lumi a Treia de-a lungul primului deceniu al secolului XXI n-a avut un impact asupra foametei la nivel mondial – între 2000 şi 2007, numărul persoanelor subnutrite a sărit de la 618 la 637 de milioane, iar preţurile alimentelor sunt în continuă creştere.[13] La celălalt capăt al spectrului, revista Forbes saluta recordurile bătute de clasa miliardarilor în luna martie 2012: aceştia fiind mai numeroşi ca niciodată – 1226, dintre care 425 americani, 95 de chinezi şi 96 de ruşi – cu o avere totală de 4,6 trilioane de dolari, care depăşeşte PIB-ul Germaniei.[14] Nu trebuie să presupunem că astfel de evoluţii erau inevitabile. Fiind mult timp cea mai inegală regiune din lume, America Latină a făcut o întoarcere de 180 de grade, fiind acum singura regiune în care inegalitatea este în scădere.[15] Un rezultat al reacţiei populare împotriva neoliberalismului regimurilor militare şi al succesoarelor lor civile, în ultimul deceniu, Brazilia, Argentina şi Venezuela adoptând, toate, politici de redistribuire a veniturilor.

O altă modalitate de comparare a claselor dincolo de graniţele naţionale este de a le calcula Indicele de Dezvoltare Umană, care include venitul, speranţa de viaţă şi nivelul de educaţie – operaţiune eroică şi foarte complicată, cu marje de eroare considerabile. Cu toate acestea, el oferă o perspectivă utilă asupra inegalităţii la nivel mondial. Cea mai săracă cuantilă americană are un indice de dezvoltare umană mai scăzut decât cele mai bogate cuantile din Bolivia, Indonezia şi Nicaragua; se află sub cei mai norocoşi 40 % dintre brazilieni şi peruani, aflându-se pe picior de egalitate cu cea de-a patra cuantilă din Columbia, Guatemala şi Paraguay.[16] E posibil ca importanţa clasei să crească şi din alte motive decât convergenţa economiilor naţionale. Inegalităţile de rasă şi gen, deşi departe de-a fi dispărut, şi-au mai pierdut din relevanţă – un exemplu important fiind prăbuşirea regimului de apartheid din Africa de Sud. Această ţară oferă astăzi, după declinul rasismului instituţionalizat, unul dintre cele mai dramatice exemple de polarizare de clasă. Economiştii Băncii Mondiale estimează că inegalitatea de venit între gospodării calculată cu ajutorul coeficientului Gini, se situează, la începutul noului mileniu, între 0,65 şi 0,7. În 2005, însă, oraşul Johannesburg avea un coeficient Gini de 0,75.[17] Chiar dacă luăm în calcul şi marja de eroare, putem conchide că într-un singur oraş întâlnim la fel de multă inegalitate ca pe tot restul globului.

În secolulul XXI, clasa şi conflictele de clasă vor evolua înspre două noi configuraţii, ambele predominant ne-europene şi ambele având centrul de greutate mult mai la sud de graniţa alianţei nord-atlantice. Una va fi probabil alimentată de speranţele şi resentimentele clasei de mijloc. Cealaltă îşi va găsi o bază în rândul muncitorilor şi al claselor populare în toată diversitatea lor – în rândul plebeilor, mai degrabă decât al proletarilor. În cazul ambelor configuraţii, întrevedem două posibile căi de urmat.

Un viitor secol al clasei de mijloc?

Începe deja să capete contur o concepţie despre secolul XXI ca epocă a clasei de mijloc mondiale. Muncitorii secolului trecut sunt alungaţi din memorie; proiectul unei emancipări universale sub conducerea proletariatului este înlocuit de o aspiraţie universală la statutul burghez. Dilma Rousseff, fosta guerrillera care l-a înlocuit pe Lula în funcţia de preşedinte al Braziliei, şi-a declarat intenţia de-a “transforma Brazilia într-o populaţie aparţinând clasei de mijloc”.[18] În 2012, în ancheta sa asupra perspectivelor globale, OCDE vorbea de nevoia de a “susţine clasa de mijloc în curs de apariţie”, în vreme ce Nancy Birdsall, de la Centrul pentru Dezvoltare Mondială, făcea trimitere la “indispensabila clasă de mijloc”, pledând pentru o trecere de la “creşterea orientată către cei săraci” la o “creştere orientată către clasa de mijloc” ca obiectiv al decidenţilor planetari.[19]

În pofida pretinsului său caracter esenţial, definiţiile acestei pături sociale diferă semnificativ. Să trecem în revistă trei dintre încercările de a-i cartografia relieful: nici una nu este decisivă, fiecare dintre ele în parte este, însă, edificatoare. Martin Ravallion, de la Banca Mondială, plasează clasa de mijloc a ţărilor în curs de dezvoltare într-o bandă de venit situată între 2 şi 13 dolari pe zi; limita de jos reprezintă pragul de sărăcie al Băncii, iar cea superioară marchează pragul de sărăcie în Statele Unite. El identifică o îngroşare a acestei “clase de mijloc” de la o treime din populaţia lumii în curs de dezvoltare în 1990, la aproape jumătate din aceasta în 2005 – o creştere în termeni absoluţi de 1,2 miliarde. Acest strat ar include aproape două treimi dintre chinezi, dar numai un sfert dintre cei care trăiesc în Asia de Sud şi Africa Subsahariană.[20] Privind clasa de mijloc ca agent politic liberal, Nancy Birdsall stabileşte pragul mai sus, la 10$ pe zi. Ea ţine să deosebească această clasă mijlocie de cei care intră în categoria bogaţilor: venitul tău nu trebuie să te plaseze în rândul celor mai bogaţi 5 la sută dintre compatrioţii tăi. Potrivit acestui criteriu, China rurală nu are deloc clasă de mijloc, şi acelaşi lucru s-ar putea spune despre India, Pakistan, Bangladesh şi Nigeria. În China urbană, 3 procente intră în această categorie, în Africa de Sud, 8 procente; cifrele cresc la 19 procente în Brazilia şi 28 de procente în Mexic, atingând un maxim de 91 de procente în Statele Unite.[21]

Doi distinşi economişti ai sărăciei, Abhijit Banerjee şi Esther Duflo, ne oferă o perspectivă bazată pe anchetele internaţionale efectuate asupra gospodăriilor din treisprezece ţări – printre care şi Tanzania, Pakistan şi Indonezia – care s-a concentrat asupra celor cu un venit între 2$ şi 10$ pe zi, întrebându-se ce îi face, mai exact, să fie incluşi în clasa de mijloc. Cea mai remarcabilă descoperire a lor este că această “clasă de mijloc” nu are un mod mai antreprenorial de a se raporta la propriile economii şi la propriul consum decât săracii aflaţi sub pragul de 2$ pe zi. Trăsătura definitorie a membrilor săi este faptul că au o slujbă stabilă, salariată.[22] Astfel, ei ar putea fi descrişi ca ocupând o poziţie stabilă în muncă mai degrabă decât ca făcând parte dintr-o nebuloasă clasă de mijloc. Guvernul brazilian tinde să accentueze vulnerabilitatea clasei de mijloc, întotdeauna aflată în pericol de a recădea în sărăcie şi, prin urmare, având nevoie de sprijin şi atenţie constantă. [23] În Asia, însă, îndeosebi în Asia de Est, această grijă nu pare a fi împărtăşită.

În China, clasa sau pătura de mijloc a devenit un subiect major de discuţie pentru specialişti şi media încă de la sfârşitul anilor ’90. Înaintea acestui moment, orice discuţie despre clasa de mijloc era interzisă, iar unii dintre promotorii ei continuă să deplângă “presiunile ideologice” ce-i neagă acestei clase deplina legitimitate socială.[24] Inspirându-se din stereotipurile americane, savanţii chinezi tind acum să idealizeze clasa de mijloc, evitând orice dezbatere critică a acestui concept. Această clasă este văzută ca principala ţintă de audienţă de mass-media chinezească, a cărei abordare este predominant inspirată de publicaţiile americane – de la Vogue la Business Week –disponibile acum pe scară largă şi în China.[25] De asemenea, ea a fost identificată ca bastion al stabilităţii şi moderaţiei politice în anii ce vor urma. Cu toate acestea, unii comentatori mai pătrunzători au remarcat că tocmai mărirea discrepanţei de venit este cea care a pus bazele apariţiei acestei noi clase mijlocii: China este acum cea mai inegală ţară din Asia, coeficientul său Gini sărind de la 0,21 în anii ’60, la 0,46 astăzi.[26] În ajunul liberalizării economice, India a asistat şi ea la o creştere mai mult decât evidentă a consumului clasei mijlocii şi la un heirupism perfect ilustrat de sloganul electoral al campaniei dreptei hinduse din 2004, “India Strălucitoare”. Totuşi, acolo, peisajul ideologic era mult mai complex şi mai conflictual decât cel din China. Voci critice s-au ridicat împotriva unei clase despre care se spunea că este “fără repere morale, materialistă la modul obsesiv şi total insensibilă din punct de vedere social”.[27] Campania “India Strălucitoare” a avut exact efectul opus celui scontat, iar Congresul Naţional a revenit la guvernare.

Consum sau democraţie?

Într-o lume în care modernitatea clasei muncitoare şi a socialismului au fost declarate depăşite, societatea clasei de mijloc a devenit simbolul unui viitor alternativ. Ţările dezvoltate ale regiunii nord-atlantice sunt catalogate retroactiv ca aparţinând clasei de mijloc – deşi aceasta este o noţiune nord-americană care n-a prins niciodată cu adevărat în Europa. În centrul acestei utopii se află visul unui consum fără limite, al unei clase de mijloc care ia în stăpânire pământul, cumpără maşini, case şi o gamă nesfârşită de aparate electronice, susţinând în acelaşi timp o industrie mondială a turismului. Şi, chiar dacă pentru cei cu o conştiinţă ecologică mai dezvoltată, acest consumerism globalizat ar putea părea un adevărat coşmar, pe oamenii de afaceri şi publicaţiile lor îi lasă cu gura apă. Consumul burghez are, de asemenea, marele avantaj de a perpetua privilegiile celor bogaţi, asigurând un orizont de aşteptare pasiv pentru masele populare. Latura întunecată a acestui vis este tocmai exclusivismul său intrinsec. Cei care nu fac parte din clasa de mijloc – sau care nu sunt bogaţi – nu au nici calităţi, nici bunuri care să-i izbăvească. Sunt doar nişte “rataţi”, după cum se afirma în lunga peroraţie televizată care a dat naştere Tea Party-ului, în 2009. Ei sunt “subclasa”, “ţărănoii”. În lumea în curs de dezvoltare, una dintre manifestările acestei tendinţe sinistre este “curăţarea” spaţiului public, cei mai săraci locuitori trezindu-se aruncaţi din parcuri şi pieţe, evacuaţi de pe plaje şi străzi. Unul dintre exemplele deosebit de provocatoare este închiderea Pieţei Independenţei din Jakarta, cu al său falic monument naţional, care a fost transformată “într-un soi de parc tematic exclusivist al clasei de mijloc”, lipsindu-i pe cei mai săraci dintre locuitori de singurul lor spaţiu de recreare.[28]

Mass-media liberală consideră burghezia aflată în ascensiune drept o avangardă a reformelor democratice. Dezbaterea academică despre clasa de mijloc asiatică este, însă, mult mai puţin sentimentală în privinţa potenţialului său rol politic. O importantă cercetare conchidea că “burghezia tinde să fie <situaţională>  în atitudinea sa faţă de reforme şi democraţie”.[29] Dezgustul faţă de clasa politică indiană a dus la apariţia unui fenomen politic extrem de rar, participarea electorală fiind mai scăzută în segmentul superior al scalei sociale decât în rândul foştilor “intangibili” – paria – şi al sărăcimii. La alegerile din 2004 au participat 63,3% dintre paria şi numai 57,7% dintre cei care făceau parte din castele superioare.[30] Latino-americanii au aflat pe pielea lor că burghezia nu are nimic inerent democratic, membrii acestei clase opunându-se în mod activ democraţiei în Argentina (1955-82), Chile (1973) şi Venezuela (2002). Ea este în mod “situaţional” (adică oportunist) democratică – sau chiar antidemocratică.

Lucrarea lui Birdsall abordează, în trecere, şi un alt scenariu referitor la clasa de mijloc, unul ce prevede o confruntare între bogaţi şi restul lumii, clasa de mijloc jucând un rol important în această ultimă categorie. După cum remarca şi savantul hongkonghez Alvin So, cu partea ei de profesionişti din clasa de mijloc aflaţi “în primele rânduri ale protestelor anti-statale” – ca să nu mai vorbim de demonstraţiile împotriva FMI-ului sau ale militarismului american – Asia de Est ar putea fi un bun exemplu în apărarea acestei teze.[31] Această aliere a clasei de mijloc cu masele împotriva oligarhiei a fost esenţială pentru “primăvara naţiunilor” din 1848, ale cărei ecouri pot fi recunoscute în revoltele din 2011, de pe ambele maluri ale Mediteranei. La Cairo şi Tunis, Barcelona şi Madrid, profesionişti de vârstă mijlocie au mărşăluit alături de studenţi şi tineri fără nicio ocupaţie. Adeseori, cei din primul grup erau chiar părinţii celor din al doilea – o solidaritate intergeneraţională de care radicalii şaişoptişti n-au avut parte.

Deşi nicio democraţie n-ar trebui să ajungă să depindă de o clasă mijlocie, au existat ocazii când mobilizarea clasei de mijloc împotriva autoritarismului s-a dovedit a fi decisivă. Până acum, din pricina dimensiunii sale şi a importanţei regionale a ţării, cea mai importantă revoluţie a clasei de mijloc din secolul XXI este, fără niciun dubiu, cea din Egipt. Fireşte că este mult prea devreme pentru a trage concluzii ferme, mai ales din afara fenomenului, dar câteva observaţii pot fi propuse spre examinare chiar şi de pe margine. Chiar dacă revoluţia a fost provocată de forţe şi evenimente externe, criza financiară din Nord n-a avut nicio legătură cu asta: în ajunul căderii lui Mubarak, un analist FMI al economiei egiptene prevedea o revenire a liderului egiptean. Declanşatorul a fost revolta din Tunisia. Ca şi în restul Africii de Nord, numărul celor cu studii superioare crescuse rapid în ultimii ani – inclusiv cel al femeilor, ceea ce mai ştirbise din autoritatea patriarhatului oficial. Dar această nouă clasă mijlocie educată era alcătuită mai ales din absolvenţi şomeri, sau care lucrau sub nivelul lor de pregătire.[32] Nu era nici pe departe o Bildungsbürgertum egipteană.

În plus, regimul politic nu era doar corupt şi opresiv, el nu le oferea nicio perspectivă nici proaspeţilor absolvenţi şi nici generaţiei mai vârstnice și la fel de prost plătite. Hazim Kandil a atras deja atenţia asupra efectului de “baros” pe care l-a avut clica neoliberală strânsă în jurul celui considerat a fi succesor la preşedinţie, Gamal Mubarak. Ce mai rămăsese din moştenirea lui Nasser, urma să fie dat pe mâinile unor ștabi din domeniul privat. Legăturile care ţinuseră clasa mijlocie de partea regimului au fost tăiate chiar de acesta.[33] Ca şi în cazul ’48-ului european, chiar dacă n-a fost principala sa forţă, clasa muncitoare egipteană a luat şi ea parte la procesul revoluţionar: amintirea bătăliilor trecute – cum e cea a grevei de la El Mahalla El Kobra, reprimată în 2008 – a contribuit într-o mare măsură la mobilizare.[34] N-a trecut însă mult și revoluţia burgheză egipteană s-a confruntat cu propria sa variantă a problemei “18 Brumar”, și anume, prăpastia dintre elementele radicale, concentrate în orașe, și o populaţie rurală, predominant conservatoare, mult mai numeroasă. Și, exact ca predecesorii lor de-acum un secol și jumătate, radicalii egipteni au suferit o înfrângere electorală. Totuși, asta nu înseamnă că revoluţia din 2011 a fost anulată – în aceeași măsură în care victoria lui Napoleon al III-lea nu a șters cu buretele realizările anului 1848. Ea ilustrează, însă, slăbiciunea revoltelor clasei mijlocii, chiar și în forma lor cea mai viguroasă și mai radicală.

După cum o putea demonstra orice vizită într-un mall din Lima, Nairobi sau Jakarta, consumerismul burghez mondial era pe deplin instalat. Cu toate acestea, visul consumerist al savanţilor liberali și al consultanţilor în marketing se dovedește a nu fi decât o vagă proiecţie într-un viitor iluzioriu. Speranţele legate de stabilitatea politică sunt spulberate de revoltele clasei de mijloc, ce ocupă acum centrul scenei politice. Manifestările acestui spirit revoltat diferă profund prin formă și ideologie: revoluţiile din Africa de Nord; campania lui Anna Hazare împotriva corupţiei din politica indiană; Tea Party-ul din Statele Unite; sprijinul activ oferit de clasa de mijloc chiliană mișcărilor studenţești radicale. Mișcări burgheze rivale se pot naște chiar în aceeași ţară – cum s-a întâmplat în Thailanda, unde Cămășile Galbene conservatoare se confruntă cu opoziţia celor Roșii, mai plebee și mai provinciale. Pe măsură ce o clasă mijlocie din ce în ce mai furioasă iese în stradă cu rezultate imprevizibile, noi transformări și prefaceri n-ar trebui să ne surprindă.

Posibilităţi ale clasei muncitoare

Mai ieri, parcă, clasa muncitoare era privită ca fiind viitorul dezvoltării sociale, dar e puţin probabil ca acele vremuri să se reîntoarcă. Exact așa cum prezisese Marx, maxima expansiune a capitalismului industrial din Europa și America de Nord n-a făcut decât să confere putere principalului său oponent, mișcarea muncitorească. Acea epocă este acum trecută. Economiile dezvoltate sunt în plin proces de dezindustrializare, iar proletariatul lor este divizat, înfrânt și demoralizat. “Ștafeta” industrializării a fost predată Chinei, centrul în plină ascensiune al producţiei mondiale. Datorită persistenţei sistemului de drepturi moștenite prin naștere de tip hukou, în marea lor majoritate, lucrătorii săi industriali continuă să fie niște imigranţi în propria ţară. Și totuși, după cum s-ar fi așteptat și Marx, creșterea industrială chineză întărește cauza muncitorilor: grevele s-au înmulţit, iar salariile sunt în creștere. O nouă serie de conflicte sociale asupra distribuţiei bogăţiilor, transferată acum dinspre Europa către Asia de Est, n-ar trebui scoasă din ecuaţie. Firește că autorităţile chineze sunt conștiente de asta, iar legislaţia chineză a muncii încearcă să pună frâu capitalismului dezlănţuit; demnă de remarca în această privinţă este Legea contractului de muncă, intrată în vigoare în 2008. În același timp, apar noi centre de consiliere și “asistenţă” pentru clasa muncitoare, multe cu finanţare externă. Ocazional, acestea întreţin legături cu sindicatele oficiale sau cu comitetele de partid locale. Mult mai multe sunt, însă, situaţiile în care autorităţile locale iau partea patronilor.[35] În orice caz, noile legi, vestigiile moștenirii comuniste și răspândirea mijloacelor de comunicare electronice oferă mai mult spaţiu organizaţiilor muncitorești autonome, ceea ce, pe termen scurt, nu va schimba sistemul social din China, dar le-ar putea oferi muncitorilor o situaţie mai bună în cadrul existent. Deși numărul lor exact e greu de apreciat, lucrătorii manuali sunt o forţă demnă de luat în seamă în China. Cele mai demne de încredere estimări îi situează cam la o treime din populaţia cu acte.[36] În orașe, însă, o treime din forţa de muncă este alcătuită din migranţi fără permise de ședere, din care, marea majoritate sunt muncitori necalificaţi în construcţii, industria alimentară și cea manufacturieră.[37] Împreună, cele două grupuri ar trebui să alcătuiască cam o jumătate, poate chiar două treimi din muncitorii necalificaţi urbani chinezi. Deși e foarte puţin probabil ca o astfel de perspectivă să aibă mari șanse de realizare, apariţia unei mișcări puternice care să aibă la bază acest proletariat ar avea un impact covârșitor asupra întregii lumi dezvoltate.

În alte părţi, transformările politice conduse de partidele muncitorești par și mai improbabile – fie ele cu caracter reformist sau revoluţionar. Clasele industriale indiene sunt mai mici decât cele chineze: cu puţin mai mult de o șesime din forţa de muncă, faţă de un sfert, în China. Lucrul în familie sau pe cont propriu continuă să fie predominante.[38] În rândul celor care primesc un salariu constant există o substanţială tendinţă de sindicalizare, estimată undeva în jurul a 38 de procente.[39] Dar acești muncitori sunt împărţiţi în douăsprezece mari federaţii sindicale naţionale, cele mai mari întreţinând legături cu partidele politice. Sindicalismul indian și-a atins maxima expansiune la începutul anilor ’80, dar a suferit înfrângeri zdrobitoare în ambele centre industriale indiene, în fabricile de textile din Bombay și în industria prelucrării iutei de la Calcutta.[40] Deși continuă să subziste, sindicatele indiene n-au reușit să se constituie în poli de atracţie pentru marile mase de lucrători săraci din India.

De la căderea lui Suharto, sindicalismul indonezian a cunoscut un reviriment, îndeosebi sub forma sindicatelor de uzină, concentrate în economia formală – ce cuprinde doar o treime din forţa de muncă – și cu un oarecare accent pus pe “gulerele albe”, către sectorul bancar, spre exemplu. Drepturile celor cu contract de muncă au fost întărite de Legea mâinii de lucru din 2003. Muncitorimea este, însă, departe de a fi un actor social major, și chiar și în economia formală, numai o treime este sindicalizată. Până acum, toate încercările de a forma un partid al muncitorilor s-au dovedit a fi neizbutite.[41] În 2012, ziua internaţională a muncii a fost sărbătorită de o mulţime de 9.000 de muncitori, flancată de nu mai puţin de 16.000 de poliţiști. Deși  sindicatele sale sunt importante ca număr și forţă, Coreea de Sud, unul dintre pionierii dezvoltării industriale asiatice, e puţin probabil să producă o mișcare comparabilă cu cele din Europa secolului XX. Exploatarea nemiloasă a muncitorilor practicată de regimurile militare în perioada Războiului Rece a devenit unul dintre punctele de convergenţă ale opoziţiei democratice în anii ’80. Aceasta a fost și perioada de maximă expansiune a sindicalismului corean, cu o cincime din forţa de muncă fiind organizată în sindicate. De-atunci, organizarea muncitorească a fost erodată de dezindustrializare și de creșterea numărului de angajări în sectorul serviciilor.[42] Una dintre federaţiile sindicale a reușit totuși să pună pe picioare un Partid Laburist Democrat reprezentat în parlamentul de la Seoul. La ultima mea vizită în Coreea, în decembrie 2011, așteptările privitoare la o fuziune între partidele de stânga și centru-stânga erau extrem de ridicate, până la urmă, însă, procesul a eșuat.

Clasa muncitoare rusă, cea care a făcut Revoluţia din 1917, a fost decimată aproape în totalitate de războiul civil care i-a urmat, iar cea nou creată sub sovietici a fost scoasă din acţiune de restauraţia capitalistă din anii ’90. Valurile de greve din 1989 și 1991 au contribuit la căderea lui Gorbaciov, dar Rusia postsovietică avea chiar mai puţine de oferit muncitorilor ei decât vechiul sistem, iar speranţa lor de viaţă s-a prăbușit spectaculos de-a lungul următorului deceniu. Partidul Comunist continuă să fie o forţă electorală destul de importantă, dar se bazează mai mult pe un tip de naţionalism retrograd decât pe vreo ideologie stângistă. Nicio organizaţie social-democrată n-a reușit să câștige teren. Federaţia sindicală rusească continuă să aibă  numeroși membri, dar nu a făcut prea multe pentru a proteja interesele muncitorilor.[43]

Mișcarea sindicală construită de lucrătorii industriali din Sao Paolo și-a creat un vehicul politic de succes, Partidul Muncitorilor, al cărui candidat a fost ales în 2002, la cea de-a patra încercare, drept unul dintre foarte popularii președinţi ai Braziliei. Partidul Muncitorilor a transformat pesiajul social al ţării, luptându-se cu sărăcia extremă, extinzând școlarizarea claselor populare și aducând mai mulţi muncitori în cadrul economiei formale, unde drepturile le pot fi protejate de lege.[44] Și totuși, el a fost întotdeauna o coaliţie alcătuită dintr-o multitudine de mișcări sociale extrem de diferite, iar președinţii și liderii săi regionali au fost nevoiţi să-și exercite puterea pe baza unor reţele clientelare și patronale foarte dubioase. După cum am remarcat, astăzi, Dilma Rousseff aspiră la o Brazilie a “clasei de mijloc”, nu a muncitorilor și salariaţilor. Cu toate acestea, ţara ei are cele mai puternice forţe de stânga dintre toate statele “gigant” ale lumii, oferindu-ne cele mai încurajatoare perspective de schimbare socială.

Africa de Sud este o altă putere economică în ascensiune cu o mișcare sindicală puternică și bine organizată, care a făcut parte din coaliţia ce a condus lupta împotriva apartheidului. De la preluarea puterii, însă, din 1994, Congresul Naţional African n-a făcut altceva decât să favorizeze apariţia unei elite economice de culoare: unul dintre cele mai izbitoare exemple în acest sens este fostul lider al minerilor, Cyril Ramaphosa, care a devenit un înstărit om de afaceri. În pofida unei substanţiale reduceri a sărăciei extreme, nivelul inegalităţii era probabil mai mare în 2009 decât la căderea regimului de apartheid.[45] Uriașele greve ale minerilor care au început în august 2012 au fost iniţiate de un nou sindicat rival: iniţial, ele au fost întâmpinate cu forţă letală și utilizarea unor legi anti-protest de pe vremea apartheidului. Oricare va fi rezultatul final al acestui val de greve, hegemonia clasei muncitoare în Africa de Sud e doar o perspectivă îndepărtată. În altă zonă a continentului, în 2002, federaţia sindicală din Nigeria a decis să lanseze un partid laburist cu sprijinul fundaţiei Friderich Ebert și al Uniunii Europene. Iniţiativa s-a dovedit a fi moartă încă din fașă, căci nu s-a bucurat de sprijinul maselor sindicale, iar liderilor săi nu le-a trebuit mult ca să revină la tradiţionalele forme politice clientelare.[46]

Deși, astăzi nu putem identifica niciun avans semnificativ al sindicalismului în sensul său clasic, putem enumera cele câteva progrese punctuale făcute pe diverse fronturi. Nexusul capital-muncă capătă proporţii și va continua să o facă. Ne putem aștepta ca muncitorii să-și exprime din ce în ce mai vocal cererile, pe măsură ce se confruntă cu noua lume industrială, câștigând din ce în ce mai multă forţă prin organizare și devenind, în timp, mai ambiţioşi. O transformare a societăţii determinată de Mica Dialectică marxistă a luptei de clasă e greu de imaginat, dar expansiunea capitalismului și creșterea inegalităţilor pe care le produce vor menţine clasa muncitoare pe agenda politică a secolului XXI.

Perspective plebee

Steagul roșu a trecut din Europa în America Latină, singura zonă a lumii unde socialismul se găsește acum pe agenda politică, și unde guvernele din Venezuela, Ecuador și Bolivia vorbesc de un “socialism al secolului XXI”. De asemenea, datorită masei Braziliei și Argentinei, și a altor zone în care inegalitatea descrește – pornind, firește, de la nivelurile andine – America Latină este singura regiune în care guvernele de centru-stânga sunt în avantaj. “Socialismul” unor Morales, Correa și Chávez este un fenomen politic nou, ce ţine să-și afirme independenţa faţă de modelele de politică stângistă europene și asiatice din secolul XX, fiind el însuși destul de eterogen. El se sprijină pe multiple pături sociale: sărăcimea urbană (locuitorii favelelor, zilierii, vânzătorii stradali); populaţiile indigene sau de origine africană; elementele progresiste ale păturilor mijlocii (specialiști din diverse domenii și funcţionărime). Muncitorii industriali sunt rareori în prima linie a acestei mișcări: în vreme ce rămășiţele proletariatului minier din Bolivia și-au unit forţele cu crescătorii de coca pentru a-l sprijini pe Morales, principala federaţie sindicală din Venezuela a sprijinit activ lovitura de stat eșuată din 2002.[47] Guvernele de centru-stânga din Conul Sudic au, la rându-le, o bază socială diversă, dar proletariatul tradiţional și sindicatele sale joacă un rol mult mai important, ce reflectă gradul lor sporit de industrializare, în Brazilia și Argentina.

Ideologia forţelor progresiste din America Latina cuprinde numeroase curente diferite. Cu toate că și-a creat propriul stil de populism democratic, ce se bazează puternic (chiar dacă selectiv) pe moștenirea bolivariană, Chavez se inspiră din naţionalismul militarist de stânga din Peru, şi-l consideră pe Castro mentorul său. Morales este un lider indigen cu origine etnică mixtă care și-a șlefuit talentul de negociator alături de propriul său vicepreședinte, veteranul indigenista, Alvaro Garcia Linera, în luptele sindicatelor crescătorilor de coca. Rafael Correa, din Ecuador, este un absolvent de economie influenţat de teologia eliberării, înconjurat de o echipă de gânditori tineri și talentaţi, ale căror opinii merg de la naţionalismul de centru-stânga până la marxism. Cercurile din jurul Dilmei Rousseff, Cristina Fernandez de Kirchner și Jose Mujica se află oarecum la dreapta celor menţionaţi anterior, dar sunt, la rându-le, destul de eclectici în gândire. În Mexic, mișcarea condusă de Andres Manuel Lopez Obrador –de două ori învins la limită (sau înșelat) în cursa pentru președinţie – îmbină austeritatea republicană cu politici reformiste social-democrate.

S-ar putea ca America Latină să nu ofere un model exportabil în viitorul imediat, dacă e, însă, ca în anii ce urmează să avem parte de niște transformări sociale radicale, ele vor avea cu siguranţă mai multe în comun cu ceea ce se întâmplă în această regiune decât cu experienţele de revoluţie și reformă ale secolului XX, bazate pe proletariatul salariat – un actor social ce nu constituie decât o minusculă minoritate în majoritatea ţărilor din Asia și Africa. Deși sunt întărite de creșterea nivelului de alfabetizare și de noile mijloace de comunicare, mișcările populare au de înfruntat teribile obstacole: diviziunile bazate pe etnicitate și religie, și cele create de diversele forme de angajare. Numai acele programe și forme organizaţionale care iau în considerare aceste provocări vor avea șanse serioase de a reuni păturile plebee.

La scară locală, găsim deja numeroase iniţiative de acest gen. Mișcarea cocaleros­-ilor din Bolivia ar putea beneficia de pe urma experienţei de organizare a minerilor șomeri. Unul dintre sindicatele din Maputo, văzând că membrii săi au ajuns să muncească la negru, a pus bazele unei asociaţii a vânzătorilor stradali.[48] Și nu-i unica experienţă de acest gen: de fapt, vânzătorii stradali au acum propria lor organizaţie internaţională, StreetNet, cu sediul în Africa de Sud. În Mexico City ei constituie o forţă politică de care primăria trebuie să ţină cont. În orașe precum Mumbai, Chennai și Ahmedabad, sau în Asociaţia Naţională a Femeilor Liber Profesioniste, indiencele care lucrează în economia informală și-au pus bazele propriilor structuri de ajutorare reciprocă.[49] Sindicatele au constituit adesea canale de exprimare a protestelor populare împotriva creșterii preţurilor și a regimurilor autoritare, cel mai recent în Tunisia, în timpul revoltei împotriva lui Ben Ali. Lucrătorii din sectorul formal au luat în general iniţiativa, dar cererile sindicale au fost sprijinite de o largă coaliţie socială ce depășea cu mult graniţele acestei categorii proletare. Un exemplu ar putea fi campania asiatică pentru salariul minim în industria textilă, o iniţiativă transnaţională propusă la Formul Social Mondial din Mumbai și sprijinită de sindicate, organizaţiile de femei și ONG-urile pro-dezvoltare.[50] În acest context, clasa devine mai mult o busolă – ce arată către păturile de oameni exploataţi, oprimaţi și dezavantajaţi în toată varietatea lor – decât o categorie structurală care să poată avea o anume “conștiinţă”. Alianţele sociale pe care se vor baza viitoarele transformări încă nu s-au format, iar “rolul conducător” nu poate fi atribuit, în avans, niciunuia dintre grupuri. Fără această “busolă de clasă”, însă, nici cele mai bine organizate dintre mișcările sociale nu vor putea depăși inegalităţile capitalismului modern.

Ca atare, în deceniile ce urmează, putem identifica patru perspective plauzibile pentru ochiul unui sociolog: mondializarea consumerismului clasei de mijloc; o efervescenţă a rebeliunii burgheze; continuarea luptei de clasă în sectorul industrial – care ar putea da naștere unor noi compromisuri sociale – cu centrul în Asia de Est; și o mobilizare eterogenă a claselor populare. Rămâne de văzut care va fi caracterul social al noului secol, dar clasa va avea, cu siguranţă, un rol vital pe parcursul sau.

Noua geopolitcă a stângii

Prăbușirea socialismului industrial eurocentric are implicaţii profunde nu doar pentru constituirea forţelor sociale, ci și pentru organizarea lor. Forma partinică – atât a partidelor de masă ale social-democraţiei germane și comunismului italian, cât și a mai micii avangarde leniniste – și-a pierdut mare parte din atractivitate. Sindicatele din afara Europei au conștientizat limitările acestor partide și încearcă să formeze legături cu diverse tipuri de mișcări sociale și ONG-uri. Cu toate acestea, vehiculele organizaţionale continuă să fie esenţiale pentru influenţa politică. Mobilizarea argentiniană din 2001 a avut un mai mare impact decât cea a indignaţilor spanioli de peste un deceniu, în principal din cauză că dispunea de un mecanism politic progresist: aripa de stânga a mișcii peroniste. Pe termen mediu, solid organizata Frăţie Musulmană s-a dovedit a fi câștigătoarea revoluţiei din Egipt. N-ar trebui să ne lăsăm duși de val de presupusa capacitate spectaculoasă a reţelelor sociale online de a mobiliza sprijinul popular în afara canalelor normale ale vieţii politice.[51]

Luând în considerare acest aspect, o dinamică nouă și plină de forţă se conturează, totuși, în ultimii ani. Am asistat la apariţia unor reţele slabe, descentralizate, de la filiale ale al-Qaida și Tea Party, până la mișcările de protest stângiste din 2011. Lipsite de lideri, organizaţiile în formă de “stea de mare” sunt acerb disecate acum în cele mai la modă publicaţii de management.[52] După cum o demonstrează exemplele citate, “caracterul non-ierarhic” al unor astfel de organisme nu este nici inerent democratic și nici progresist. Fără îndoială, însă, că dezbaterea colectivă și autonomia individuală sunt o moștenire esenţială a anului 1968, care trebuie să facă parte din orice viitor proiect de stânga. Din punct de vedere ideologic, noile mișcări au fost caracterizate de un amestec de pragmatism și de respingere. Această furie de a respinge a mobilizat oamenii, deși ţintele sale au fost cât se poate de diverse: ceea ce a fost perceput ca o insultă la adresa credinţei islamice a inspirat protestele din multe ţări arabe; ajutoarele pentru ipoteci și asistenţa socială pentru “fraierii” cu venituri mici stârnesc furia suporterilor Tea Party-ului; mișcarea Occupy exploatează furia populară împotriva salvării băncilor și a scăderii nivelului de trai într-un regim de capitalism de cumetrie. Respingerea conferă acestor mișcări caracterul lor militant și bătăios, creând o dinamică a conflictului, în vreme ce pragmatismul le determină să evite certurile doctrinale și să fie flexibile din punct de vedere tactic. Modurile de articulare a perspectivelor de stânga după epoca socialismului industrial nu sunt încă vizibile. Ele vor include, însă, cu siguranţă, o opoziţie faţă de orice inegalitate și aroganţă imperialistă, și lupta pentru păstrarea dreptului uman inalienabil de a funcţiona liber și neatârnat.

Clasa muncitoare a secolului XX a fost o creaţie predominant europeană. Ea a apărut în cadrul sistemului familial european, cu legăturile sale slabe de rudenie extinsă și relativa autonomie a tinerilor, de la care, odată ajunși la maturitate, se aștepta să-și formeze propriile gospodării, și care nu aveau nicio obligaţie sacră faţă de strămoși. Asta a înlesnit o conversie rapidă și masivă la noi idei și practici sociale. Calea europeană către modernitate a deschis un spaţiu social unic: conflictul intern dintre clase s-a desfășurat în cadrul unor state-naţionale relativ omogene, iar religia oficială a fost slăbită de asocierea cu vechile regimuri înfrânte. Dezvoltarea capitalistă a dat naștere unei clase muncitoare care se putea baza pe o alfabetizare preindustrială curpinzătoare, tradiţii meșteșugărești și ghilde organizate. Graţie poziţiei hegemonice a Europei, modelul politicii sale de clasă s-a răspândit și pe alte continente – fie prin intermediul migranţilor săraci ce călătoreau către Oceania sau cele două Americi; fie pe canale imperiale de educaţie și informare; și nu în ultimul rând, prin intermediul contra-modelului antiimperialist al Uniunii Sovietice. Modelul politicilor de clasă s-a împământenit în cele patru colţuri ale pământului, transformându-se și acomodându-se cu datele naturale ale societăţilor non-europene. Mișcarea muncitorească a fost darul făcut de Europa lumii. Ea a inspirat forţe nestăvilite și novatoare pe toate continentele, de la partidele de fermieri și muncitori din America de Nord, până la noua teoretizare a chestiunii indigene în Peru, a lui Mariategui, de la încercările de creare a unui socialism arab sau african, până la mobilizarea ţărănimii chineze și vietnameze de către partidele comuniste sub stindardul independenţei naţionale. După cum am văzut, această moștenire n-a dispărut cu totul. Dar Europa nu mai poate oferi o perspectivă globală asupra emancipării, dezvoltării și justiţiei. Deocamdată, continentul însuși duce o lipsă cruntă de astfel de viziuni.

Stânga secolului XX a avut două mari izvoare de inspiraţie. Unul s-a aflat în Europa Occidentală – mai presus de orice, Revoluţia Franceză și Germania mișcării muncitorești marxiste. Ea a reprezentat apropiatul viitor al celei mai dezvoltate și puternice regiuni a lumii, furnizând idei și programe, principii de organizare și modele de schimbare. Ea a oferit, de asemenea, un important sprijin material: Franţa a primit cu braţele deschise exilaţi radicali din toate colţurile lumii; bine-organizata și harnic-plătitoarea de dări mișcare laburistă germană a contribuit la finanţarea suratelor sale mai sărace (Fundaţia Friedrich Ebert o mai face și astăzi). Celălalt izvor se află la periferia bogăţiei și puterii mondiale, acolo unde revoluţia s-a produs sub conducerea unor curente politice inspirate de marxismul european. Uniunea Sovietică a fost cel dintâi și cel mai mare dintre aceste centre, fiind urmată de China și de Cuba. Ele au oferit potenţialilor revoluţionari de pretutindeni nu doar niște modele de preluare a puterii și transformare a societăţii, ci și asistenţă financiară directă. În prezent, America Latină – cu bricolajul său ideologic și configuraţiile sale sociale complexe – este cel mai apropiat lucru de un centru mondial al stângii. Dar asta nu înseamnă mare lucru. Stânga secolului XXI va fi, cel mai probabil, una des-centrată sau a-centrică și, în plus, America Latină probabil că este prea mică pentru a constitui un far la nivel planetar – și asta, chiar dacă schimbările sociale pe cale de a se produce acolo acum ar fi duse până la ultimele consecinţe. Pentru ca o nouă stângă să aibă o însemnătate cu-adevărat mondială, rădăcini mult mai adânci vor trebui înfipte în pământurile Asiei.

Asistăm la nașterea unei noi epoci: noi relaţii de clasă, noi naţiuni, ideologii, identităţi, tipuri de mobilizare și noi politici de stânga capătă acum contur. Sfârșitul Războiului Rece n-a adus niciun “profit de pace”, ci doar un nou ciclu de războaie. Triumful capitalismului occidental n-a fost urmat de prosperitatea universală, ci de sporirea inegalităţilor și crize economice recurente: Asia de Est, Rusia, Argentina, iar acum, turbulenţele din Europa și Statele Unite. Principalele preocupări ale stângii – exploatarea și imperialismul capitaliste, ierarhiile etnice și de gen opresive – au fost reproduse în noul secol. Lupta va continua: de asta putem fi siguri. Dar cui îi va aparţine ea: noii clase de mijloc sau maselor plebee?

Sursa: http://newleftreview.org/II/78/goran-therborn-class-in-the-21st-century