Pe cine reprezintă clasa de mijloc? Din ce oameni este ea alcătuită? Cum anume funcționează sintagma asta? Indivizii care s-ar afla în ea n-ar fi nici săraci, dar nici foarte bogați, s-ar găsi undeva la mijlocul distanței; mai aproape de bogăție, decât de sărăcie, dacă se poate. Mișcarea clasei de mijloc ar fi către atingerea bunăstării, adică mai degrabă către bogăție. Cine și-ar dori să devină sărac, nu-i așa? Sintagma apare pe o axă cu un singur sens de dorit: să urci (spre bogăție) e fain, să cobori (spre sărăcie), un dezastru. Mai pare folosită pentru a le da un scop celor săraci: ei trebuie să tindă să ajungă la bunăstare, adică în clasa de mijloc sau în clasa celor cu adevărat bogați. Pe cât posibil, în capitalism, de care clasa de mijloc e strâns legată, aceasta ar trebui să fie doar o treaptă către bogăție. Sintagma mai poate funcționa pentru a da un scop celor care se recunosc în ea: scopul de a-și conserva bunăstarea și statutul social.
Dacă totuși scopul bogăției este mai greu de atins, clasa de mijloc se poate transforma într-un scop în sine. Ea încetează să fie o stație intermediară către bogăție și devine stație finală. După câte se zice, nu toată lumea poate deveni bogată. Poate ajunge însă toată lumea măcar în clasa de mijloc? Bogații n-ar fi de dorit să ajungă în ea, în capitalism averea e semnul succesului, iar a deveni din foarte bogat un membru al clasei de mijloc e probabil o decădere. Atunci pot urca toți săracii în clasa de mijloc? Ideal da, într-o realitate capitalistă, nu. De ce nu? Pentru că e de dorit maximizarea profitului, care presupune scăderea costurilor, adică micșorarea ponderii salariilor sau realizarea aceleiași mărfi cu mai puțini angajați. Pentru cei dați afară, șomajul nu poate fi de ajuns pentru a face parte din clasa de mijloc . Dacă salariile scad sau rămân aceleași când prețurile cresc, asta înseamnă, pentru un număr important de angajați, un trai la limita inferioară a decenței, dacă nu, pur și simplu, la limita subzistenței. Să
ne gândim la salariul mediu din România și la legătura lui cu clasa de mijloc. Maximizarea profitului poate însemna că e neapărat nevoie să existe șomeri, așa cum susțin anumiți ordoliberali, sau scăderea veniturilor angajaților. Ea nu poate duce la creșterea nivelului de trai pentru toți, cu atât mai puțin la eradicarea sărăciei. Deci nu se poate ca toți cei de sub clasa de mijloc să ajungă în ea. Mai mult, ea pare să presupună o clasă de oameni mai săraci care să aspire la ea. În sensul în care o presupune, se poate spune și că este o cauză a aceleia. Pe scurt, clasa de mijloc produce sărăcie – în sensul de mai sus.
Ce înseamnă să ai drept ideal să ajungi în clasa de mijloc? Cum funcționează idealul ăsta? În strânsă legătură cu realitatea capitalistă, el nu poate fi atins, către el trebuie doar să tindă cât mai mulți oameni, fiind clar că doar o parte din ei vor reuși. Retorica pro-capital trebuie să ascundă publicului că imposibilitatea de a atinge idealul – cu excepția unei părți a societății – se pitește chiar în realitatea capitalistă unde funcționează clasa de mijloc. Trebuie mascat că așa lucrează un ideal de neatins – decât de o parte a oamenilor. Nu, indivizii care nu se integrează în această clasă ar purta răspunderea. Ar fi vina fiecăruia în parte dacă nu reușește să devină un membru al clasei de mijloc. Retorica de acest gen trebuie să poarte către persoană, nu către structura capitalului. Nu cea din urmă trebuie chestionată, ci individul, care nu s-ar strădui suficient să ajungă bogat. Noi n-ar trebui să ne întoarcem privirea către acest ideal spre a vedea dacă nu cumva el e problema, ci ar trebui să ne sporim eforturile pentru a-l atinge, lupta fiind strict personală. Nu care cumva să înțelegem că idealul acesta are înscrisă în el pierderea luptei de către o bună parte a oamenilor, imposibilitatea de a fi atins.
În alți termeni, clasa de mijloc este o aspirație pentru cei care se află sub ea. Am văzut cum funcționează aspirația ca ideal. Dar dorința de clasă de mijloc poate fi instrumentată retoric și altfel. Și anume, dorința ne poate fi prezentată ca deja împlinită. Noi ne-am afla deja în clasa de mijloc, chit că mulți dintre noi nu trăim în bunăstare. Dar măcar la nivel imaginar am fi deja acolo; lipsa acestei fantasme ar echivala cu prăbușirea felului cum ne percepem realitatea, cu o depresie acută. Desigur, spectrul depresiei nu e încurajator. Iar fantasma asta pare să fie intens încurajată și întreținută în varii feluri: de la emisiuni tv și articole de presă, la cărți de dezvoltare personală sau filme în care eroul învinge, are succes ori trăiește în bunăstare. Există și altfel de protagoniști, ca-n Biutiful – care trăiesc la limita subzistenței, care sunt înfrânți –, dar ei sunt foarte puțini. O asemenea fantasmă ne bombardează din toate părțile, iar unul dintre efectele ei pare să fie că ne face să nu ne înțelegem realitatea. Dacă trăim mai degrabă în sărăcie decât în bunăstare, fantasma asta ne „ajută” să ne percepem deformat: în fond, n-am duce-o chiar așa de rău. Cine gândește altfel e nemulțumit, iar nemulțumirea ar fi semnul inadecvării la realitate. Acela nu e adaptat, nu se integrează în fantasma clasei de mijloc. Dacă nici măcar nu aspiră către ea și o critică, trebuie, capitalist vorbind, să fie stigmatizat: nu înțelege pe ce lume trăiește, e imatur, s-a exclus singur din lumea bună – care, dacă el ar face eforturi, l-ar primi cu brațele deschise –, prin urmare e privit ca un nebun, ca un paria. Ca dement, acela nu ar înțelege realitatea de vis a fantasmei clasei de mijloc. Pentru că vede că visul livrat e strâmb și spune asta, el – și alții ca el – ar fi de vină că nu se îngroașă odată și la noi rândurile clasei de mijloc.
„Clasa de mijloc” cheamă ideologic alte sintagme. Pentru ea e nevoie de o bună guvernare; aceasta să asigure un mediu de afaceri propice pentru companii sau corporații, nu neapărat pentru angajați. Împotriva codului actual al muncii din România nu e neapărat să protestezi, nu? Clasa de mijloc laudă statul de drept și domnia legii. Ca idealuri, desigur, poate chiar de neatins, doar dreptul e adesea al celui mai tare, care face și legea. Pentru ea nu e deloc limpede că marii investitori privați și băncile sunt la putere și au statele la cheremul lor, inclusiv legislațiile aferente, cum s-a văzut odată cu începerea ultimei crize financiare. Nu îi e clar că marile companii sau corporații private sunt aducerea la zi a capitalului, ultimul său răcnet. Nu, există corporații rele și un capitalism bun, care ar trebui salvat. Nu funcționarea capitalului produce aceste corporații, ci lăcomia oamenilor și mai ales statul și ai săi politicieni corupți. Clasa de mijloc are nevoie de cât mai mult capital frumos și curat – fantasmatic sau nu, nu mai contează – și de un stat cât mai mic, care să nu murdărească capitalul.